La început era Logosul…
Parafrazând prologul Evangheliei de la Ioan, distinsul psihiatru vienez Viktor Frankl, îsi denumea una din scrierile sale: „La început era Sensul…”. Într-un orizont similar, filosoful român Constantin Noica îsi intitula un subcapitol din lucrarea sa „Rostirea filosofică românească”: Rost si rostire, cu trimitere la acelasi episod biblic, în care surprindea atent semantica „rost(u)irii românesti”. În optica sa, la început era Rost(u)irea, adică „punerea în rost a lucrurilor”. În vechime rost însemna gură. Asa apărea în traducerea Psalmului 50, 16: „Doamne buzele mele vei deschide si rostul meu (gura mea) va vesti lauda Ta”. Dumnezeu „a zis”, si prin Cuvântul lui, toate s-au făcut…
Dacă ar fi să preluăm notiunile celor doi gânditori (unul evreu si altul crestin), printr-o simplă substituire a termenului Logos (Cuvântul), textul biblic ne-ar dezvălui câteva semnificatii, pe cât de simple, pe atât de profunde: „La început era Rostirea/Sensul. Si Rostirea/Sensul era la Dumnezeu. Si Dumnezeu era Rostirea/Sensul. Toate printr-Însul (cu Rost, cu Sens) s-au făcut si fără Rost/Sens nimic nu s-a făcut, din ceea ce s-a făcut”.
În viziunea crestină, întreaga creatie poartă pecetea rationalitătii, a logicii divine. Nimic nu a fost creat fără sens, nici o vietate, nimeni si nimic. Totul are o logică, o ratiune de a fi, un rost, un sens, o finalitate, un „destin” (nu în sens fatalist!), o destinatie. Nimic nu stă sub semnul unui hazard orb (culmea, decât în viziunea materialistă, stiintifică!?). Există o coerentă internă a fenomenelor (gr. phainomai = ceea ce apare; „vârful aisbergului”) si a evenimentelor. De aceea este foarte lesne a confunda Providenta cu coincidenta. În viata religioasă nu există întâmplare! Însăsi notiunea de întâmplare provine din latinescul in–templum/are. Dar nici nu am vrea să cădem în capcana unui pandeterminism de tip psihanalitic (după care lumea constientă este guvernată de impulsiile si pulsiunile inconstientului) sau a unui predestinatianism de tip fatalist (după care „ce ti-e scris, în frunte ti-e pus”!).
Punctul de întâlnire dintre viziunea crestină si logoterapie se plasează aici. Totul are un Sens. Frankl traduce notiunea de Logos prin Sens. Logoterapia devine o stiintă (terapie) a căutării sensului existential si ontologic (a nu se confunda logoterapia cu logopedia = tratamentul deficientelor de vorbire la copil). Terapia frankliană se fundamentează tocmai pe aflarea sensului personal, în chiar cele mai dramatice situatii existentiale. Care este rostul meu pe lumea asta? Ce sens are viata mea? Ce sens existential pot afla când viata mea nu mai are nici un sens (cum s-ar exprima depresivul)? Pare absurd să cauti un sens tocmai acolo unde totul pare pierdut, unde totul pare un nonsens, în situatii dramatice, în crize existentiale profunde, când totul îti stă împotrivă… Dar în ciuda a toate, crestinismul si logoterapia se încăpătânează să refuze abandonul existential si pe cel spiritual.
Si, providential, chiar în contextul unei drame covârsitoare, a luat fiintă a treia mare scoală psihoterapeutică vieneză (după psihanaliza lui S. Freud si psihologia individuală a lui A. Adler): Analiza Existentială si Logoterapia. Supravietuitor al lagărelor naziste, Viktor Frankl, la întoarcerea acasă se trezeste singur pe lume, în puterea vârstei: tânăra lui sotie si aproape întreaga sa familie ucisă. Cine nu s-ar prăbusi sufleteste în vârtejul unei asemenea tragedii? Cu toate acestea, puternica lui credintă în Dumnezeu – pentru că V. Frankl a fost, realmente, un mare credincios – si harul lui personal l-au întărit si inspirat, încât asemenea păsării Phoenix, nu numai că „a renăscut din propria-i cenusă” (si nu i-a fost usor!), dar a si dat sens si sperantă atâtor constiinte aflate „pe culmile disperării” (ca să-l cităm pe genialul „disperat” francez de origine romană, E. Cioran), întemeindu-si scoala sa de psihoterapie tocmai pe problematica sensului existential.
Câti români (si nu numai) împrăstiati pe întreg globul, care au cunoscut golul profund, solitudinea, desertul exilului, al tranzitiei exodului, poate chiar al nonsensului existential si al dezrădăcinării afective si efective, poate încă bezmeticesc în căutarea sensului si a rostului personal (a nu se întelege simpla căpătuire materială!), când poate că toate eforturile aflării de sine sau ale unui loc interior/exterior personal întârzie să apară? Câti oameni sunt constienti de faptul că viata lor are un sens si că trebuie doar să afle acel sens, că nu întâmplător se află pe lume si că Dumnezeu asteaptă de la ei să se folosească de harul si libertatea de a dispune de ei însisi? Câti oameni îsi irosesc viata inconstienti de responsabilitatea fată de propria persoană si mântuire?
Câti oameni nu cad pradă disperării (sub orice formă de comportament adictiv: toxicomanii, alcoolism, droguri, joc patologic de noroc, sub „hipnoza” computerului si a TV etc.), crezând că nu mai au nici o sansă de a recupera si de a astepta ceva bun în/de la viată? Dar în ciuda tuturor deceptiilor, a descumpănirilor, a deziluziilor de un gen sau altul, să nu uităm de „nebunia crucii” si „inconstienta” părintelui credintei, Avraam (întâiul „emigrant” biblic!), care nu a încetat nici o clipă să nădăjduiască „împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4, 18). Aceasta înseamnă sănătate spirituală…, „nebunia” de a te încăpătâna să mai crezi si să te încredintezi Dumnezeului celui Viu, într-o lume complet debusolată si autosuficientă!
Eugen Jurca
preot si psihoterapeut
|
Pr.Dr. Eugen Jurca 11/20/2007 |
Contact: |
|
|
