Monica Lovinescu
Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923, în București. Este licențiată în litere a Universității din București. A debutat în revista Vremea cu nuvele și schițe, a colaborat cu critică teatrală la revista Democrația și a publicat proză în Revista Fundațiilor Regale. După război, e asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul său de artă teatrală. Se refugiază în Franța, în septembrie 1947, ca bursieră a statului francez, iar la începutul lui 1948 cere azil politic. Colaborează la revistele: "East Europe", "Kontinent", "Preuves", "L'Alternative", "Les Cahiers de l'Est", "Temoignages", "La France Catholique", cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă din România. Scrie capitolul despre teatrul românesc din "Histoire du Spectacle" (Encyclopedie de la Pleiade, Gallimard, 1965). Publică în reviste românești din exil: "Contrapunct", "Dialog", "Agora", "Luceafărul", "Caiete de dor", "Ființa românească", "Ethos". Cu pseudonimele Monique Saint-Come și Claude Pascal publică traduceri din literatura română.
Din anii șaizeci, colaborează la Radio Europa Liberă, cu două emisiuni săptămânale: "Actualitatea culturală românească" și "Teze și Antiteze la Paris", poate cele mai ascultate emisiuni de actualitate literară și politică românească difuzate pe unde radio în toată perioada comunistă, adevărat barometru al culturii române.
Colaborează și la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze (1971 1974) și la emisiunile redacției pentru Europa răsăriteană. O selecție din cronicile literare Radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (Ed. Limite, Madrid, 1978).
"Academia Româno-Americană de Științe și Arte" îi acordă Diploma de Onoare pe anul 1987, pentru întreaga sa activitate de ziarist și critic literar.
A publicat volumele Unde scurte (Humanitas, 1990), Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler (Cartea Românească, 1992), Seismografe. Unde scurte II (Humanitas, 1993), Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Humanitas, 1994), Est-etice. Unde scurte IV (Humanitas, 1994), Pragul. Unde scurte V (Humanitas, 1995), Insula Șerpilor. Unde scurte VI, (Humanitas, 1996), La apa Vavilonului I (Humanitas, 1999), La apa Vavilonului II (Humanitas, 2001), Jurnal 19811984, (Humanitas, 2003), Jurnal 19851988, (Humanitas, 2003), Jurnal 19901993, (Humanitas, 2003), Jurnal 1994-1995 (Humanitas, 2004), Jurnal 1996-1997 (Humanitas, 2005).
*
Exilul e de fapt unul fără de vârstă
- Credeți că se poate vorbi acum de o generație 80 bine definită și clar conturată în geografia românească postbelică? Prin ce s-ar remarca această generație față de generația 60 și față de generația 70?
- Nu doar acum, ci mai de multă vreme se poate vorbi și s-a vorbit de generația 80. S-ar putea ca optzeciștii să se fi caracterizat mai puțin prin textualism, atât de deseori invocat, cât prin condițiile care dacă nu l-au provocat, cel puțin l-au înlesnit. Mai precis, generația 80 a debutat într-o atmosferă pe care n-o cunoscuseră predecesorii ei. Nici alegerea între un statut de colaborator activ al regimului și acela aproape eroic al refuzului care putea duce la tăcere, uneori chiar la închisoare, alegere spre care au fost împinși scriitorii sub dogma realismului socialist. Nici capcanele liberalizării în care resturi de privilegii se împleteau cu impresia (uneori justificată) de a putea da literaturii o parte cel puțin din ceea ce i se cuvenea. În anii 80, puterea nu mai avea ochi și bani decât pentru amatorism sau plecăciune la curte, spre cântecul din frunză și ditirambi. Pe scurt, Cântarea României și elefantocrația elogiului. Ajungând totuși să publice, tinerii, beneficiind la început de atmosfera unor cenacluri literare care le-au dat și un aer de familie intelectuală, nu mai erau în schimb primiți într-o Uniune paralizată de putere. Marginalizarea tinerilor a dus la refuzul clișeelor, dar a făcut și mai dificilă înfruntarea cu o cenzură din ce în ce mai insidioasă. S-ar putea chiar pretinde până la un anumit punct că textualismul a slujit drept text-pretext pentru ca protestul să se poată exprima. În nebunia totalitară care atingea în cultul conducătorului esența însăși a grotescului, optzeciștii sunt poate primii care, colectiv, au radiografiat îmbolnăvirea corpului social. S-ar putea spune, și am spus-o în mai multe rânduri, că prozatorii acestei generații se plimbau pe străzi și printre semeni în mână cu un aparat de filmat, în alta cu un magnetoscop. Ei n-au fost doar textualiști, ci creatorii unui fel de realism cotidian făcut din mizerie, răsteală și vulgaritatea oralului. Intrând pe scena literară când romanul politic părea monopolizat de impostori - curajul cu voie de la poliție ei au renunțat la denunțarea trecutului, admisă de regim pentru glorificarea prezentului, și s-au focalizat pe detaliu, pe semnele mărunte ale degradării generale. Prin ei, strada a irupt în proza românească și a început să strige. Avangarda lor a fost, sub acest unghi, politică și politizată. Nu e, totuși, singurul unghi cu putință. Textualismul lor se voia și o punere la zid, la ora precisă a Occidentului. Se voia, nu prea era. Când postmodernismul se instalase în capitalele literare ale Occidentului, optzeciștii se aflau încă în modernism, cu un decalaj de vreo zece ani. Nu ajunge, cum au încercat unii, să pui eticheta, de altfel prea încăpătoare, de postmodernism, pentru a și fi așa ceva. Modernismul optzeciștilor nu prezenta mai puțin o cucerire și în plan estetic. Cred că adevăratul postmodernism de-abia după decembrie 89 se va dezvolta. Postmodern este, încă de pe acum, un Mircea Cărtărescu, mai ales cu Visul și Levantul, scrise înainte de 1989.
Textualistă, modernă, dar în același timp realistă și politică, literatura optzecistă dobândește din ce în ce mai mult contururi precise. Se poate cu adevărat vorbi de o generație aparte în geografia spirituală postbelică.
- A reușit critica literară să înregistreze acest fenomen în întreaga lui complexitate sau au rămas încă zone insuficient sondate, în timp ce altele au fost studiate excesiv?
- Critica literară a reușit cu atât mai bine să înregistreze fenomenul cu cât optzeciștii au și proprii lor critici, din aceeași generație, cu același tip de biografie și aceleași preocupări și care se înscriu în buna tradiție a criticii noastre.
- Mișcarea literară a tinerilor din România deceniului nouă își are vreun corespondent în alte literaturi din Europa?
- Mișcarea literară a deceniului nouă nu are corespondent în literaturile occidentale din simplul motiv că doar literatura română funcționează după criteriul generațiilor. Primul care a lansat exclamativ noțiunea a fost, fără îndoială, între cele două războaie, Mircea Eliade. După război, s-a uzat și s-a abuzat de ea în măsura în care corespundea, de fiecare dată, cu o cotitură în politica puterii. Realismul socialist, până în 1960 și ceva, liberalizare (câtă a fost!) până în 1970 și ceva, apoi asaltul împotriva culturii ca atare până în decembrie 1989 sunt totuși repere fixe care nu pot să nu nască astfel de catalogări obsedante. Sper să ajungem să depășim cât mai repede biologicul. Încă de pe acum, putem să asistăm, după evenimentele din decembrie 89, la ivirea unei singure generații, spirituală de data aceasta, cuprinzând pe toți scriitorii, artiștii, intelectualii, care s-au și pus la ucenicia adevărului. O astfel de îndeletnicire cuprinde toate generațiile și nu poate salva provincialismul împărțirii unei literaturi în felii.
- Care sunt confirmările, care sunt decepțiile acestei generații, având în vedere că ați urmărit și comentat de la distanță o bună parte dintre cărțile acestei generații?
- E prea devreme sau prea târziu pentru confirmări și decepții. De un an și ceva se scrie prea puțin în România, pentru că se trăiește prea mult. Și e normal să fie așa. Presupun, în orice caz, că în revizuirea ierarhiei de valori care se va impune în curând, generația 80 va avea probabil mai puțin de suferit. Asta pentru trecut. În viitor, nimeni nu poate ști de pe acum ce surprize ne rezervă literatura română. De un singur lucru sunt aproape sigură: că nu se va putea să nu se scrie altfel.
- Sigur, genurile literare nu s-au aliniat pe aceeași pistă de concurs Dar, oricum, putem constata că, dacă unele genuri (poezia, proza) sunt în față, critica și dramaturgia au rămas în urmă. Care credeți că e explicația acestor diferențe de înaintare?
- Dramaturgia a rămas în urmă nu numai la optzeciști ci în toată perioada postbelică. În nici un fel critica. Avem o școală critică de primă importanță, depășind unele țări occidentale, ca Franța, de pildă, unde între teoria literară abundent reprezentată - și cronica la zi săracă în nume de prestigiu s-a ivit aproape o prăpastie. În această școală, optzeciștii n-au rămas deloc în urmă. Să luăm doar exemplul revistei Contrapunct, unde cronica literară e semnată de un Ion Bogdan Lefter și un Cristian Moraru, și vom fi edificați.
Critica n-a rămas, deci, în urmă. Dimpotrivă, ea se află la același nivel cu proza și poezia. Cât despre dramaturgie
Cu infime excepții, e domeniul cel mai pustiit. Ca și cinematografia. Avem în teatru mari regizori și aproape deloc autori, iar în cinematografie, cu câteva nume într-adevăr competitive, Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Stere Gulea, nu se face nici o primăvară, nici o cinematografie națională. Poate că scena a fost mai supusă vizionărilor activiste. Ecranul, în orice caz. Un început de explicație?
- Competiția continuă. Cine credeți că va merge mai departe? Care sunt acum capcanele, pericolele care pândesc această generație? Ce direcții ar putea fi mai fructuoase pentru optzeciști? Ce ar putea urma după experiența lor de până acum, având în vedere că nu mai există nici un fel de opreliști de natură ideologică?
- Sper că nu vor mai fi capcane și nu văd încă direcții. Nu doar pentru generația 80. Pentru întreaga literatura română. Scriitorii noștri, ca toți scriitorii Estului, au trăit o experiență atroce de inedită. Acum, când au în sfârșit libertatea lor, vor ști oare să coboare până la acel prag dintre conștient și inconștientul acestei imense arsuri colective? De răspunsul la această întrebare depinde și competitivitatea viitoarei literaturi române pe plan internațional.
- Din fericire sau din nefericire, generația 80 are și o variantă de exil de la Petru Romoșan la Emil Hurezeanu, de la Matei Vișniec la Adina Keneres. Lista e, desigur, mult mai lungă. Care a fost chipul acestei variante? A evoluat separat sau în strânsă dependență de varianta din țară? Care au fost avantajele ori dezavantajele exilului, din perspectiva creației, pentru optzeciști? Fără a ignora condițiile materiale ale optzeciștilor din exil?
- Există, bineînțeles, și optzeciști în exil. Nu de atâta timp cât să se exprime în limbi și literaturi străine. Și apoi, exilul presupune și unele sacrificii. Unii au scris pentru sertar (un sertar al exilului, de data aceasta), alții s-au luptat să-și asigure existența cotidiană. Ca și colegii lor din alte generații. Exilul e, de fapt, unul, fără de vârste. Cum va fi și literatura noastră de mâine. Pentru amândouă, așteptăm.
Paris, mai 1991
|
Mihaela Gheorghe 11/16/2007 |
Contact: |
|
|
