Contrapunct in cotidian : Noul venit in Canada
Nu de mult, în provincia Quebec, regiunea de limba franceza a Canadei, s-a instituit o miscare numita “L’accommodement raisonnable”. Nu stiu daca initiativa acestei dezbateri în Quebec despre toleranta reciproca dintre emigranti si quebecoajii „de souche”, cum sunt numiti cei nascuti în Quebec, a fost luata de emigranti, în numar crescând pe an ce trece, care îsi cer drepturile, sau de populatia „de souche”, a carei dezvoltare demografica si economica se bazeaza pe atragerea cât mai multor emigranti. (Emigrantul este cel care-si paraseste tara natala, imigrantul este cel instalat deja în tara de adoptie). Discutiile care se poarta în Quebec sunt interesante si, ascultându-le, am înteles ca în cei zece ani de când am parasit Montrealul, imigrantii au început sa se impuna. Am trait la Montreal între 1982 si 1997, luând parte si la referendumul din 1995 cu privire la suveranitate. Nu vreau sa-mi amintesc de momentele grele de atunci: cum ar fi putut vota pentru suveranitate un imigrant care, în ziua primirii cetateniei canadiene, a jurat credinta Canadei? Întrebata despre emigrarea în Quebec, d-na Pauline Marois, noua sefa a partidului quebecoaz, a afirmat ca emigrantul va fi informat ca regiunea este francofona. Pentru ca, a spus ea, emigrantul vine în Canada, care e o tara bilingva, si el crede ca va vorbi engleza, dar trebuie informat clar ca în Quebec se foloseste numai franceza. Ei bine, aceasta îngradire de libertate lingvistica nu mi-a sunat bine. A fost, cred, o gafa, pentru ca desi limba majoritara a Montrealului este franceza, exista în Montreal multe institutii anglofone, printre care si doua Universitati. În restul Canadei, respectiv în Ontario, unde traiesc de zece ani, nu e nevoie de discutii atât de ample despre „acomodari rezonabile”: libertatile individuale sunt generoase si nu ezit sa admit ca, desi sunt o mare iubitoare de limba si literatura franceza si desi ador Montrealul, în Ontario ma simt mai bine. Pe când în Montreal eram considerata minoritate, la Toronto am capatat statut de majoritate (laolalta cu toti imigrantii de aici) si nimeni, niciodata, n-a studiat accentul limbii pe care o vorbesc. Emigrarea în Canada, mai precis în Ontario, are deci sansele de a-l pune pe noul venit in situatia în care se va putea integra în timp record în noua societate daca stie una din cele doua limbi oficiale ale Canadei si e determinat sa faca orice concesie pentru a-si câstiga existenta. M-a întristat si continua sa ma întristeze amaraciunea unor tineri la intrarea într-o societate organizata pe principii straine lor. Senzatia de insecuritate si descumpanire este fireasca, iar scopul rândurilor mele este de a-i încuraja sa nu capituleze în fata dificultatilor cauzate de traumatismul despartirii de tara natala, pe de o parte si de aterizarea într-o realitate aparent inaccesibila si adversa, pe de alta. Modalitatea cea mai la îndemâna de a rezista stressului de respingere de catre societate este cautarea bucuriilor mici, de zi cu zi. Caci intra în natura omului sa se bucure daca reuseste sa bata sistemul. Numai ca acest batut al sistemului difera în cele doua lumi. România, desi pe cale de a se democratiza, este înca departe de nivelul celorlalte membre ale Uniunii Europene si din punct de vedere economic si din cel al maturitatii politice. Mi-aduc aminte ca acum câtiva ani citisem un articol de Andrei Plesu care m-a impresionat. Articolul, de fapt cuvântul de deschidere la festivalul din Salzburg 2003, (înainte de intrarea Romaniei în UE), studia starea de normalitate a celor din Est, comparativ cu a celor din Vest. De aici decurgeau dificultatile pe care cineva venit din Est si ajuns în Vest le avea de întâmpinat. Din 2003 lucrurile s-au schimbat si omul din Est cunoaste starea de normalitate care-i fusese interzisa în regimul comunist de a gasi alimente sau de a-si cumpara o casa. Cei care decid acum sa emigreze o fac din ratiuni economice si, desi teoretic exista o stare de normalitate în România, ea este inaccesibila omului de rând. Socul noului venit în Canada este deci inevitabil. Dupa cum citeaza domnul Plesu din Sfântul Augustin, “Bucuria e expansiunea sufletului, în vreme ce tristetea e contractia lui”. Ori, la cel ajuns aici, lucrurile sunt inversate, bucuriile celorlati sunt înca suferinte pentru el. Doar experimentarea pe parcursul a câtorva ani buni a unei vieti în cadrul normalitatii canadiane îi poate da imigrantului o întelegere deplina a surselor si mecanismului bucuriilor de aici. Cea mai simpla încercare de a trece cu bine faza incipienta ar fi umorul. Uneori însa si umorul este greu de abordat pentru noii veniti, descurajati de realitatea pe care si-au închipuit-o altfel. Acestora din urma, ajunsi în Canada cu scopul de a-si reconstrui o viata noua le-as aminti pilda hassidica din incheierea aceleiasi prelegeri a lui Andrei Plesu: “Cel care se bucura cu adevarat e asemenea unuia caruia i-a ars casa si care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe sa construiasca, totusi, o casa noua. Si pentru fiecare caramida nou asezata, inima lui se umple de bucurie”. Am parcurs si noi, cei veniti cu ani în urma, acelasi drum. Si înca n-am epuizat caramizile.
|
Veronica Pavel Lerner 10/3/2007 |
Contact: |
|
|