Gand purtat de dor
Lumea este asa cum este
Si ca dansa suntem noi.
M. Eminescu
Dupa ce publici o carte, treaba nu este terminata daca aceasta nu ajunge in mana cititorilor si apoi sa-ti apleci urechea la parerile lor. E firesc sa asculti ecoul, daca scoti un sunet, mi-am zis, desi imi staruiau in minte cuvintele lui Jean Sibelius: “Nu da atentie criticii. Nu i s-a ridicat inca statuie nici unui critic”.
Publicand trei carti si ajungand in Romania, am primit ecouri, puncte de vedere tot atat de diferite intre ele, cum sunt si oamenii pe pamant, reflectand calitatea si inaltimea lor morala.
Primul ecou a venit din partea unei prietene din tinerete. I-am telefonat cu bucuria regasirii in glas. Raspunsul a fost un zgomot puternic al trantirii receptorului. M-am gandit ca i-a cazut aparatul si s-a defectat. Am revenit peste cateva zile, dar a repetat gestul. Surprinsa de un asemenea gest, discut cu un var. “Aaaa, imi raspunde el aproape amuzat, ai sa intalnesti destule persoane care iti vor adresa cuvinte amare, mai ales pentru cele scrise in monografia Tiganestiului, “Gand purtat de dor”. Si mai imi da un nume. “Bine, zic eu, spune-mi ce nu i-a placut, ce-a comentat”. “Pai, n-a comentat nimic, numai a insirat cuvinte atat de urate la adresa ta, incat nu le pot reproduce”. Ulterior am aflat. In primul caz, fosta mea prietena, a fost teribil de deranjanjata citind o calda apreciere la adresa fostei prietene din copilarie a sotului ei. Gelozia a stapanit-o cu aceeasi vehementa si dupa varsta de 70 de ani. “Nu pune la suflet, mi-a spus cineva care o cunoaste bine, de cand a iesit la pensie s-a “tacanit”. In al doilea caz, furia a venit de acolo ca am vorbit in carte prea putin de familia ei. Mi-am zis in gand ca parerile mai luminoase vor veni din partea celor care s-au regasit in mai multe pagini scrise cu caldura. Dar m-am inselat. Dupa ce a citit paginile scrise despre ea, o prietena din tinerete, ca sa-si dea importanta, crezandu-se mai presus decat relatarile mele, cu o certa voluptate perversa, facandu-si jocul de-a-ndoaselea, mi-a transmis ca ii pare rau ca a dat banii pe o asemenea carte. Nu stiu a cata oara mi-am amintit ca sunt si oameni care si-au pierdut abilitatea judecatilor echilibrate urand sau detestand adevarul sau ca unii oameni te urasc numai pentru ca nu esti ca ei. De departe simti in ei apa ingrosata a sufletului.
“Cum ti s-a parut cartea?” Am mai intrebat eu pe unul-altul. “Vrei sa-ti spun adevarul? Nu te superi? Mie imi place sa spun adevarul in fata”, cam asa mi s-au adresat cateva persoane. “Nu ma supar, spune-mi fara retineri”. “Ai trecut pe cine nu trebuia, iar pe cei care trebuia nu i-ai pus, sau ai scris prea putin” “Adica, vrei sa spui ca si despre tine am scris putin?”. “Da”. “Am de gand sa mai scriu o carte despre Tiganesti si oamenii lui, si aceea o sa fie, ce-o sa fie, le spuneam eu surazand abia perceptibil. Acolo o sa pun pe toti oamenii cu faptele lor bune. Aminteste-mi ce sa scriu despre tine, uite, notez aici. Dunele memoriei sunt foarte miscatoare, timpul joaca feste puterii noastre de a privi imagini, uneori le mai invalmaseste sau le da alt contur. Si daca mai luam in considerare faptul ca multi ani am lipsit din comuna, se intelege ca am nevoie de reimprospatarea unor date, asa ca, te rog sa ma ajuti”. “Pai ce, eu sa spun despre mine? Sa ma laud? Tu esti scriitoare si tu trebuie sa stii ce sa scrii”. Si am ramas cu carnetul de insemnari gol ca si golul gandurilor lor, dar incarcate de pretentii, staruindu-mi in minte multa vreme grimasa de adanca intelepciune debitand stupiditati.
”Din carte se vede ca esti egoista si egocentrista, vorbesti prea mult despre tine”. “Daca sunt evocari ale propriilor mele amintiri, sigur ca am scris asa cum am trait copilaria la Tiganesti”. “Eu m-as fi rusinat sa scriu despre mine atata”. “Daca Eminescu nu s-a rusinat sa scrie poezii despre sentimentele lui, nici Creanga, descriindu-si copilaria, iar Camil Petrescu marturisea ca el nu poate sa scrie onest decat la persoana intai, eu de ce m-as rusina? Scrierile mele sunt ridicate pe suport biografic. Poate ca sunt si stangacii, caci accesul spre tine insuti nu este intotdeauna lesnicios. N-am pretentii de geniu, dar am scris cu multa dragoste si staruinta.”
“E prea idilica” am auzit alte voci. “Nu puteam sa redau altfel drumul necontenitelor intoarceri in universul copilariei, le-am raspuns. Copilaria este o sublima imparatie in care domneste idealul si retraind-o, am imbracat sufletul in haina de copil ca sa-o pot vedea curata, mereu, ca intaia oara. Vorbind despre oameni, am pastrat parfumul si frumusetea simpla a vremurilor de altadata. Sunt nostalgii greu de reprimat mai ales pentru cei cu radaciline infipte in alta parte. Se poate scrie obiectiv despre ce este atat de subiectiv? Si cu ce ar fi mai frumoasa viata noastra fara nostalgii?”
Si cate alte neguri nu mi-au cazut pe cap…
Dar partea luminoasa isi astepta randul.
Am ajuns si la prietena mea din copilarie, nestiutoare de carte, dar cu o minte agera. “Ioana, ti-au citit copiii tai ce-am scris despre tine?” “Da, toata cartea si am plans”, mi-a raspuns ea. “De ce ai plans, ca doar este o carte luminoasa din care razbate bucuria si fericirea zilelor copilariei noastre”. “Eu mereu am povestit cum am petrecut noi copilaria, n-am uitat nimic, dar tu atat de frumos ai scris, ca am plans”, imi spunea Ioana emotionata, gata sa planga si acum.
“Culino, ti-a placut cartea?” “Am citit-o de trei ori si o tin pe noptiera. Rasfoiesc foile si parca rasfoiesc viata mea. Dar sa-l fi vazut pe Marus, el care nu prea a dat in branci cu cititul in viata lui, cum s-a tinut dupa mine multe zile cu cartea in mana ca sa imi citeasca cu ochii sclipind de incantare: “Ia te uita cum a zis aici… cum i-o fi trecut prin minte? Dar aici…”
“Lenuto, tu ce zici de carte?” “Pai, mai pot sa zic ceva? Nu pot sa zic vorbele alea care sa arate cat de mult mi-a placut, dar zic asa: mult de tot”.
“Daca mi-a placut, ma intrebi tu? mi s-a adresat un var. N-am vrut sa citesc decat cateva pagini pe zi. Nu voiam sa o termin asa de repede”. Om cu finete, mi-am zis in gand cu multumire.
Am intalnit multi oameni care mi-au oferit bucurie prin frumusetea si curatenia gandului si a inimii, asa cum a fost si varul meu Tica Iris. Cu o inima cat el de mare, plina de caldura, de generozitate, de admiratie si mandrie pentru randurile inchinate comunei noastre, nu si-a precupetit efortul pentru distribuirea cartilor mele, desi are frumoasa varsta de 80 ani. El se inscrie printre oamenii remarcabili catre care imi indrept cele mai alese ganduri si sentimente. Pentru el, ca si pentru toti cei care m-au sprijinit sau care au putut sa vada printre randurile asternute de mine ca m-am aplecat cu toata dragostea si priceperea cata mi-a fost data, merita sa continui efortul de a scrie in continuare.
Elena Buica din Pickering Ontario
|
Elena Buica 10/1/2007 |
Contact: |
|
|
