Ielele
O dupamiaza torida de august. Suntem exilati la tara, in comuna Poroschia, eu si fratele meu mai mic, insotiti de mama, care nu si-a reluat inca serviciul intrerupt pentru a ne creste pe noi. Plecam la rau cu mama; bunica, mama tatei, nu este in totul de acord cu “iesirile” noastre la raul Vedea, la Fisteici, pe marginea caii ferate sa vedem apusul soarelui, la Alexandria la verisori, pe deal la cimitir, la vie, la hora la Monument, sau la matusa Vanghelita care are o capra si doi iezi jucausi.
Ea nu vine cu noi, merge destul de greu, sprijinindu-se intr-un baston din lemn de salcam, lustruit de atata purtat. Bunica ramane acasa si ne poarta grija, stiindu-ne “singuri” prin acele coclauri.
Pentru noi insa, aceste excursii sunt adevarate aventuri. Copii crescuti la oras, fiecare tufa, animal si firisor de apa sunt interesante promitand noutatea, cercetarea, expeditia, aventura…
O zi de august petrecuta la rau pe nisipul fierbinte, in apa rece, adunand scoici mici cat unghia degetului mic, facand statuete de animale din lutul malului sau cate un castel din nisip - este o zi bine intrebuintata. Poate, daca suntem norocosi vom prinde si cativa pestisori, plimband cosul rotund din nuiele in avalul apei.
Plecam la rau; iesiti din raza vizuala a bunicii ne taram picioarele in tarana fierbinte a drumului. Ajunsi la apa, observam cu placere ca suntem singuri; nu este zi de scaldat azi sau tinerii care folosesc Vedea ca bazin de intreceri sunt la lucru. Bunica a pus in saculetul fiecaruia cate un prosop, sapun si un bun burete care-ti zgarie pielea, proaspat recoltat de pe gardul ograzii. Trecem apa prin locul pe unde trec carutele, unde nu este adanc raul. Plaja este de partea opusa satului.
Ne gasim un loc bun, fara musuroaie de furnici, maracini sau radacini lemnoase si intindem macatul galben al bunicii. Ne intindem si asteptam; caldura nisipului patrunde parca mai repede prin panza cuverturii decat caldura razelor de soare ce ne scalda de sus, din cer. Nu trece mult si ne intoarcem cu fata in jos: mama este de neinduplecat cu programul cinci minute pe o parte cinci minute pe cealalta. Cand stam pe coate timpul trece mult mai repede: urmarim viata ce se desfasoara in nisip; cu un betisor facem santuri si ridicam munti in calea bietelor furnici, gandacei negri de nisip, gaze sidefate, verzi si albastre ce abunda. Deodata o urechelnita aparuta dintre firele de ierburi uscate ne face sa sarim in sus, dar in scurt timp ne reluam indeletnicirea de urmarire a vietatilor. Paianjeni cu picioare lungi salta agili, aproape ca nu ating nisipul in mersul lor rapid. Cate o gargarita portocalie isi ia indecisa zborul pe deasupra capetelor noastre. Daca sapi putin in nisip gasesti viermi castanii care, atinsi, se transforma intr-o mica bula ce o poti rostogoli.
Si soarele care arde atat de tare... Pielea a devenit o hartie fierbinte, uscata, fosnitoare; putem merge in apa? nu este inca timpul; ne intoarcem cu fata in sus; este greu sa stai cu ochii in soare; ne punem cate o mana peste ochi si studiem cerul pe sub bratul indoit. Norisori mici, ca un puf apar, se alearga, se aduna si se disperseaza din nou. Acum s-au mai ingrosat putin si parca au forme cunoscute. “Uite un cap de copil”, zice fratele meu. “Ba nu! este o gaina mica…pana te-ai uitat tu s-a transformat…nu-i asa, mama?” “Uite un profil de batran” –zice mama; “nu este o usa cu o clanta lunga…ba un cos cu bobocei de rata…nu, nu, nu…sunt puisori de gaina!” zic eu…O barza trece destul de jos, nepasandu-i de noi. Si un stol de gaste ce pluteau pe apa se ridica sus, cu mare galagie. Ce le-o fi speriat asa? Ce de fiinte! O lume intreaga! si ce letargie, cat de albastru este cerul! Parca iti vine ameteala, se invarteste totul cu tine si poti cadea in albastrul lui adanc..…dar nu, mama nu ne lasa sa adormim la soare. “Gata, in apa!” zice ea. Nu vrea sa facem insolatie. Ma ridic cu greutate, ma indrept clatinandu-ma spre apa. Stelute colorate se zbat in fata ochilor mei.
Uh! Ce rece si buna este apa; ne stropim din abundenta, ne bagam la fundul apei de culoarea sticlei de bere; groasa si vanoasa apa ne scapa printre degete. Incercam pe rand, sa stam un minut cu capul sub apa; la inceput nu merge, dar din ce in ce devenim mai priceputi si putem sta mult cu respiratia retinuta. “De ce nu m-as culca sub apa, atunci?” imi zic. Si nisipul mai fin decat cel de pe mal, ma indeamna sa ma intind…cand si cand sunt aduse pietricele ce ma inteapa ca intr-un joc…daca stai ca pe scaunel, cu coatele pe apa, apa te ridica si te poarta la vale, fara sa faci nimic…si asa si fac.. ce bine este…plutesc, plutesc…la vale, pe firul apei…ca intr-un balansoar…apa vrea sa ma rastoarne…
Fetele ma striga…se joaca si ele in apa, se rotesc, se fugaresc cu sarituri lungi, cu stropi inalti agatati de corpul lor elastic, alb. Fug in cerc si ma striga, ma striga…Incep sa fug prin apa, ma indrept spre ele…ele ma striga si fug, fug spre salcii, unde apa este mai adanca…ma striga, ma striga. Fetele, goale, sunt rusinoase; albe ca zapada zburda prin apa cu mare usurinta…eu ma tin cu greu de el. Ele ma cheama, ma cheama…eu ma necajesc ca nu le pot ajunge…
Dar parca aud vocea mamei; mama ma striga…nu, ele sunt; este glasul lor…deodata aud clar: “Ada, Ada,” alt nume, numele cu care ma cheama fratele meu. “Ada, Ada, vino inapoi, te-ai dus prea departe”. Ma opresc; apa imi ajunge la gat, ba mai sus, caci stau pe varful degetelor. Fetele s-au oprit si ele; nu ma mai striga, imi fac doar semne cu mana…vino! Vino! Ma intorc si vad ce departe sunt mama si fratele meu.…ma intreb cum de m-am indepartat atat. Ma intorc mirata catre fete…dar ele nu mai sunt, nu sunt nicaieri…ies cu greu la mal si ma uit nedumerita in jurul meu. Mama imi vine in intampinare si ma intreaba speriata de ce puteam pati: “Unde te tot duceai? Nu ne auzeai ca te strigam?” “Unde ai fost?” intreaba ea din nou si cred ca mi-ar fi atins doua palme daca ceva in privirea mea nu ar fi oprit-o.
Ii spun mamei ca m-am jucat cu “fetele”, ca ne-am rotit, rotit tot mai repede si mai repede iar eu nu le puteam prinde. Ii spun mamei ca ea mi-a stricat jocul caci fetele s-au speriat si au fugit. Nu-i spun mamei mai mult, pentruca nu ar intelege; de altfel fetele nu sunt nicaieri! Ma intreb daca s-au suparat ca le-am mintit, ca nu le-am spus numele meu adevarat cand m-au intrebat, s-au suparat si au fugit iar pe mine m-au aruncat in apa adanca.
Mama ne-a luat de mana, pe mine si fratele meu, fiecare din noi ducandu-si bocceluta lui cu sapunul, prosopul si buretele. Mama ne tinea de mana, strans, pe fiecare si ducea patura galbena la subrat. Mergeam spre vad. Am trecut apa care ne ajungea pana la glezne; de data asta nu mi s-a mai parut atat de frumoasa, de misterioasa ca inainte. Ca in vis am auzit-o pe mama spunand incet, parca vorbind cu apa: “Ce mai nascoceste si fata asta!”
Acasa bunica ne astepta nerabdatoare. Pranzul era gata: pui de porumbei fripti pe gratar, salata verde, rosii cu branza si cate o uriasa bucata de pepene verde, la care numai uitandu-te iti lasa gura apa la gandul dulcetii ei; nu conta ca vom avea mustati pana la urechi din miezul rosu, zaharos! Bunica ne-a intrebat, cu un zambet sugubat: “Ei, v-ati jucat cu ielele?” Si a intrat in bucatarie sa puna mancarea in strachinutele ce gazduiau in smaltul de pe fundul lor, cate un cocos infuriat cu penele zbarlite.
Mariana Popa Toronto, 25 Sept 2007
Nota Observator ;
Mariana Popa pregateste un volum despre amintiri si traditii.
|
Mariana Popa 9/26/2007 |
Contact: |
|
|
