Peregrinari prin Romania ( VII ) - Un om intre oameni
Mai intai, sa inchei cu amintirile despre cartierul Vitan din Bucuresti unde oamenii au avut, asa cum aratam, placerea sa se infiinteze si o sectie de politie aproape, numai ca, nu peste mult timp, incepusera vaicarerile ca acum aveau bataia aproape.
Mai era ceva in partea aceasta a Bucurestiului. O librarie cu un anticariat modest, dar cu un om acolo cu o inima mare si buna ca o paine calda. Era libraria si papetaria “Penhas”. Acolo ne procuram noi plansetele de desen, maculatoarele si creioanele chimice “Koh-I-Nor”. Cei mai nevoiasi dintre elevi substituiau plansetele cu scandura de taitei a mamei. Dar d-l Penhas stia totdeauna cine a ramas corigent, vindea in rate ; o fotografie a lui Remus Cioflec era totdeauna atarnata pe perete, in spatele masutei lui. Pe fiica d-lui Penhas am reintalnit-o, dupa ani si ani, aici, in Toronto.
}i o nota personala. Cartierul Vitan, care purta numele pietei si care atragea clientela ca un magnet urias, se raspandea in strazile Foisorului, Vulturi, sudul Dudestiului, Trinitatii cu faimoasa biserica “Troita”si Nerva Traian. In cartierul acesta am intalnit fata de 18 ani care avea sa devina consoarta mea. Eu eram in varsta de 23 de ani. Lucrurile s-au petrecut cam asa : I-am cerut mana, buzele, inima ; ea a alergat la mama ei, asa cum era de asteptat, eu am avut rabdare – si ea a venit intr-o zi cu o gingasa, indrazneata si nevinovata riposta : “Daca tot vrei mana mea, inima si gurita, de ce nu ma iei cu totul ?” Sau cam asa ceva.
Asta a fost acum 53 de ani si inca numaram anii ce va sa vina.
*
* *
E, dupa cum vedeti, un adevar pe care eu, cel putin, l-am constatat. Daca nu poti scrie in mod amanuntit, cu competenta si cu putere de convingere despre viitor, despre ceea ce va fi, te refugiezi la sacul cu amintiri si cauti acolo ceva care ti-a ramas adanc sapat in minte. Si cum se face ca ne aducem aminte de lucruri si intamplari petrecute mai mult si mai des, dar doar acelea care au ramas pozitiv in memoria noastra ? Ne lepadam si stergem din memorie amintiri triste ca pe un pogon de vise urate. Poate ca e o pornire umana si fireasca sa inmagazinam in inima si in creier doar fapte care ne-au bucurat in viata. Din lucrurile negative am invatat desigur, unii mai mult, altii mai putin, dar am luptat din rasputeri sa nu le mai repetam.
Anul acesta, m-am reintors intr-o plimbare in Suceava. Cu peste 50 de ani in urma, fireste, orasul acesta arata cu totul altfel. Am incercat sa gasesc locuri pe care le-am batut cu picioarele sau cu ajutorul unui cal garbovit inhamat la o caruta jalnica. Azi sunt masini care, indeosebi in centrul orasului, fac plimbarea pe jos aproape imposibila. De data asta, am ajuns la “Sfantul Ilie” cu masina. Satul e acelasi, cu cateva constructii si case noi sau vopsite, cu batrani pe scaune, in fata portilor, dand binete trecatorilor. Am scris odata despre o zi in viata scolii de acolo. Tare as fi vrut sa intalnesc unii dintre copiii care se inghesuiau odata sa fie pozati.
Am trecut si prin Udesti. La sfarsitul lunii august a fost comemorarea lui Eusebiu Camilar, care a parasit lumea aceasta pe care a indragit-o, mult prea timpuriu. Casa memoriala a lui Eusebiu Camilar din Udesti m-a dus inapoi cu 54 de ani.
Lucram la ziarul regional si redactorului-sef adjunct ii venise o idee. O pleiada de scriitori suceveni traiau si faceau faima in Bucuresti si in vitrinele librariilor. “Ce ar fi, spunea el pe atunci, daca “cineva” ar pleca la Bucuresti si ar aduna un sirag de interview-uri cu literatii de pe atunci care aveau radacini in Nordul Moldovei. }i cum eu eram “cineva” si bucurestean pe deasupra, am incalecat pe un tren si am poposit la Casa Scriitorilor in Bucuresti. Ideea era sa stau de vorba si cu marele Sadoveanu, dar nici vorba sa pot da de marele academician, mai tarziu ‘’Presedinte al Prezidiuluil Marii Adunari Nationale”. Alexandru Jar, scriitorul proletcultist, intra si iesea dintr-o camera in alta trantind usile, cu capul in nori, refuzand orice intalnire. L-am cautat pe Norman Manea, un scriitor cu renume, om de treaba din Burdujenii de altadata, dar nu anuntase cand va fi la Uniune. Doar intr-o camera, un domn bine, o fata rotunda, ochi blanzi, asezat la o masa nu prea noua, sedea pe ganduri cu un vraf de hartii in fata lui. Era Eusebiu Camilar. M-am prezentat timid, nici nu am apucat sa-mi spun numele, incepand cu “vin din Suceava”. A zambit prietenos, m-a poftit pe un scaun si i-am povestit ideea mai marelui redactor din “Susheava”. Convorbirea noastra a fost de scurta durata. Fara sa-i piara blandetea si zambetul, mi-a soptit : – Spune-mi un motiv pentru care un scriitor moldovean, chiar nascut in Suceava, ar putea sa scrie ceva care sa intereseze pe suceveni, cand el, Camilar, locuieste in Bucuresti. Voi de pe acolo, stiti mai bine ce trebuie unui ziar local.
Am abandonat, fireste, proiectul. I-am strans mana, i-am multumit si am iesit. Omul avea dreptate. Ca sa acopar biletul de tren – si ca sa nu ma intorc cu tolba goala, am scris despre niscaiva prezente sucevene in capitala tarii.
Mai trecusera un an si o vara si o veste facu ocolul redactiei. Eusebiu Camilar e in Suceava si ne va vizita redactia. {n ziua anumita, toata lumea in par ne adunaseram in jurul marelui scriitor ; era in plina caldura si isi infasurase gatul cu o batista sa opreasca transpiratia (cine visa atunci de aer conditionat ?) Mi-a zambit cu buna aducere aminte – si am stat cu totii la un taifas de inalt nivel. Tocmai se intorcea din China si asta a provocat o tona de intrebari despre impresiile sale in misteriosul continent rosu. E de prisos sa insir aici raspunsurile lui Camilar, replici pline de haz, amintiri cu must si cu un negativ retinut. “Poarta chinezii cravate de matase chinezeasca asa cum se bat pe aici romanii sa se impodobeasca ?” a intrebat un novice aciuit in redactie pentru ca tatal sau era mecanic la trenul din Itcani. “Nu,” a fost raspunsul prompt.”Chinezii au mai mult sens”.
A doua zi, Eusebiu Camilar a luat cu el un mic grup la Udesti, satul lui de bastina. A fost o calatorie de neuitat, ca si intelepciunea si indrumarile lui. Fie-i tarana usoara !
Harry BEER / Toronto
|
Harry Beer 9/22/2007 |
Contact: |
|
|
