Note personale : Copacul Elefant
Sedeam pe aceiasi piatră si priveam aceiasi apă. Cald. Lacul nu avea de data asta nici un vino-ncoa. Undeva departe lĩncezeau vreo două bărci cu pĩnze. Soarele ĩncepuse să mă fiarbă cĩnd peste capul meu a trecut ĩn zbor un fluture. A trecut si s-a lăsat spre apă ĩn zborul lui flendurit. Il priveam si mă minunam: unde s-o duce nebunul ăsta la un metru deasupra apei, cĩnd malul celălalt nici eu nu-l văd? Nu-i e frică c-o să-l ĩnghită un peste lacom si prost ce-o să-i sară-n cale? Nu. Se duce si se tot duce ca si cĩnd ar sti el ce are de făcut. L-am pierdut din vedere asa că m-am grăbit să plec. M-am ridicat, m-am ĩntors pe călcĩie si m-am ĩndepărtat de mal fără grabă, fără să mă gĩndesc la ceva anume, cu ochii ĩn verdeaţa pădurii ce-mi stătuse ĩn spate. Iarba era pe jumătate uscată acolo unde umbra copacilor n-o ocrotise. După cĩţiva pasi ĩnsă, m-am oprit nedumerit sau poate chiar mai rău, uimit. Copacul ce-l aveam ĩn faţă, nu-l mai văzusem niciodată. Era urias, din cei ce nu vezi decĩt foarte rar. Cum de nu-l văzusem niciodată, de vreme ce era prin locurile mele? Era acum ĩn faţa mea la nu mai mult de douăzeci de metri si mă privea si el. Mă privea prin două umflături cu două scorburi mici ĩn ele, asezate cam la ĩnălţimea unui elefant. Grosimea trunchiului si culoarea scoarţei te duceau cu gĩndul la un elefant sezĩnd. Nu mai văzusem asa ceva. Scoarţa cenusie si ĩntinsă, avea prin anumite locuri cute lungi, adĩnci. O creangă singuratică ĩi crescuse aiurea, ceva mai jos de „ochi”. In rest crengile se iţeau ĩn sus ca niste flăcări, aproape ĩncolăcite una ĩn alta. Abia spre vĩrf se răzleţeau si aruncau pe cer un roi imens de frunze verzi-roscate, ce părea că e gata să coboare si să se aseze peste mine. Am ĩnaintat ĩnspre copac cu o curiozitate si o atracţie din ce ĩn ce mai mare. Iarba de sub el era frumoasă, verde, fragedă. M-am apropiat si l-am ĩmbrăţisat. Mi-am ĩntins mĩinile pe el ca răstignit si mi-am lipit de el obrazul. Era rece. Simţeam răceala si ĩn palme si ĩn piept. Si ĩncet-ĩncet răcoarea ce-o primeam mi-a pătruns tot trupul. Am rămas asa o vreme, nu stiu cĩt. Am aţipit si m-am visat ĩn holul spitalului din Timisoara, ĩn care tocmai mă născusem. Eram ĩn hol si-mi căutam curios părinţii. Vroiam să-i văd si să mă văd. Să-l văd pe tata tĩnăr. S-o văd pe mama ţinĩndu-mă ĩn braţe. Să ĩnţeleg. Erau prea mulţi ĩn holul ăla si nu-i puteam zări. L-am văzut pĩnă la urmă vorbind cuiva ĩngrijorat. Nu semăna cu cel pe care ĩl stiusem cĩt trăise, dar era el. Am ĩnţeles că mama era ĩn camera din stĩnga si mă ţinea ĩn braţe. N-am putut ajunge nicăieri si m-am trezit din vis. Simţeam că trebuie să plec, să părăsesc copacul. Ceva nu-mi mai plăcea. Abia cĩnd am iesit spre marginea pădurii mi-am amintit că ziua ce-o trăiam era chiar ziua mea de nastere. Să mă ĩntorc să-l văd din nou si să-l ĩntreb? Nu. Nimeni si nimic nu se ĩntoarce ĩnapoi. Toate stiute si nestiute vin si se duc. E de fapt o paradă nesfĩrsită si nesfĩrsit de inutilă. Dar dacă e paradă să-mi pun măcar o floare ĩn piept. Am rupt una frumoasă din primul rond de flori ce l-am zărit. Nu frumuseţea e desartă, ci goana după adevăr.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 9/12/2007 |
Contact: |
|
|
