După-amiază cu Maestrul Nicăpetre, în Spania
- Care Spanie? Hai că acum chiar ai luat-o razna, de-ncepi cu gogonata încă din titlu, doar e limpede pentru toti că în Spania n-a ajuns maestrul!
- Ba vă spun eu că da, anume alaltăieri, de la amiază până spre miezul noptii, parol că nu mint, stati să vă explic.
Asadar, alaltăieri după prânzit, mă asez pe canapea la sortat corespondenta si mă înham la muncă grea: un vraf de hârtii adunate în lipsa noastră, de două luni încoace, câtă vreme am fost itineranti prin lume. «Cemai tura-vura, destul cu amânatul, acu´ e acu´, `pas de citeste ! » As vrea eu să le trec doar de la stânga la dreapta, cum făceam cu manualele si caietele pentru a doua zi, când le mutam în ghiozdanul de scoală, dar nu tine.
Iau la mână Observatorul din 11 iulie a.c. si din prima mi se face cald în jurul inimii, cum văd fotografiile de pe prima pagină: una din Ottawa si una din Quebec, amândouă de pe acum locuri dragi, la care pot spune deja că “mă pricep”, de când cu vizita de acum sase săptămâni. Doamne ce trece timpul! Ce dilemă când întreabă lumea «cum a fost Canada »! De parcă pot eu să pun în două vorbe câte amintiri mă asaltează doar la gândul recentei călătorii… Dar mai bine las revista să-mi explice, să mă îndrume si să-mi aducă aminte, la prima mână.
Citesc că la Câmpul Romănesc din Hamilton a avut loc în luna august Sărbătoarea cea mare; prompt m-a si muscat sarpele invidiei de ciudă că n-am fost si eu acolo. Aflu că Maestrul Nicăpetre a realizat acolo un grupaj de sculpturi reprezentând scriitori români din exil si-mi vine-n minte plăcuta duminică din iulie, când am văzut si eu bustul în lucru al unuia dintre scriitorii pomeniti – Horia Stamatu – chiar în curtea atelierului din Scarborough. Mă întreb dacă si-o fi găsit deja locul lânga colegi, acolo la Hamilton, unde n-am apucat, încă, să merg.
Ce atmosferă autentică, câtă naturalete în vorbe, în gesturi si-n idei, cât bun gust si sinceritate, ce armonie deplină în spiritul libertătii mi-a fost dat să trăiesc în timpul scurtei vizite la atelierul din hambar! Nici gând să fac apologie aici. Din gura mea ar suna artificial, ar fi exact opusul firestii întâlniri în după-amiaza tihnită de creatie, pe care am avut prilejul s-o contemplu. Cei doi sculptori-prieteni se întelegeau prin schimbare de zâmbete. Maestrul Nicăpetre si Domnul Adrian Pora, alt sculptor român-canadian, în comunicare fără fasoane, fără pic de dezacord! Si în fond, cine sunt eu să-mi dau cu emfază părerea, de parcă poti să surprinzi în cuvinte asa vârtej de impresii si de idei, de sensibilitate împerecheată cu luciditate, când dau ele năvală? “Can you tell a green field?” - clipeam la vederea splendorii naturii din parcul care îmbrăcinează atelierul artistului cu verde nesătios. La fiecare privire zâmbăreată care se întâmpla să-i scape sugubăt, mi se confirma impresia inexplicabilă cum că parcă ne-am cunoaste tare de demult. Statura sveltă si vorba plină de har contarziceau permanent portretul-robot de artist consacrat la vârstă respectabilă cu care venisem eu înarmată, evident eronat. Îmi venea să strig “fugi Domle´că nu te cred…”
Dau pagina revistei mai departe, fără să bănuiesc că am căzut deja în mreaja amintirilor, că soarta gândurilor mele pe ziua de azi mi-a fost peceteluită de pe-acum de Maestru si de arta sa. Căci iată, la pagina a 11-a, mă trezesc luată pe sus cu “Vânturile, valurile”, jurnal semnat Nicăpetre. Bag un ochi indiscret în corespondenta de E-mail pe care autorul ne-o pune cu amabilitate la dispozitie si aflu că exact acum, pe 29 august, poate nu chiar la paispe fix dar cam pe acolo, maestrul-prieten aterizează în România, în drum spre Brăila natală. “ Măi să fie, cum s-a brodit să survoleze taman acsica aerul de deasupra capului meu!” – zic în sinea mea si adaug de la mine o urare să-i meargă bine, Dumnealui si sotiei, pe drum. Să-i iasă treburile prin tară asa cum si-a dorit de atâta vreme! Nu de alta, dar stiu pe pielea mea ce gânduri ne apasă pe noi, cei din afară, ori de câte ori ne apropiem de matcă. Se amestecă bucuria revederii cu teama de a nu fi dezamăgiti, chit că până la urmă, ori că vrem ori că nu vrem, tot o să avem parte de amândouă. Asa că le doresc în gând mai mult de primul fel si cât mai putine din al doilea. Avansez în lectură, curioasă de pe-acum ca un “insider” care mă aflu.
Două pasaje mai departe mă mândresc citind că la Festivalul Calatis din iulie s-a inaugurat expozitia itinerantă a maestrului, aflandu-mă si eu acolo, ce-i drept mai “colateral”, prin prezentarea cărtii mele celei dintâi. Măcar nu se poate spune că în România ar fi fost ucisă metafora, asa cum deplânge cu obidă o autoare din America într-un eseu de pe pagina a 15-a. Poate că si Maestrul va avea parte de întâlniri pline de har, cu oameni sensibili, înaripati încă de idealuri, cum mi s-a întâmplat mie astă primavară la Bucuresti.
Văd că e în plan un interviu la Radio România International si de pe-acum stiu că măcar acolo va afla oameni plini de suflet. Pe strada Nuferilor sunt rezervate surprize plăcute, de ordin spiritual, garantez! Iar de va veni vorba de pasiunea pentru Grecia si pentru marmura ei atât de dragă brăileanului, stiu eu pe cineva acolo la Radio cu sclipiri în ochi când pomenesti Elada, cineva îndrăgostit de tara luminii albe, cineva care si-a sădit pe Peloponeză o mare parte din suflet.
Dar iar îmi fuge gândul la recentul eseu al lui Mircea Cărtărescu, în care descrie atât de dur cercul vicios al isteriei provocate de stres, cel care provoacă lipsa acută de zâmbete în România. Să dea Domnul să nu-i iasă în cale sculptorului canadian si alor săi decât exceptiile de la regula asta amară! Să-i ferească de “starea continuă de explozie” si de “tensiunea continuă la nivelul vietii cotidiene” (n-am zis-o eu). Dar ca să fii stresat trebuie să te mai si lasi un picut. Ori, asa cum l-am cunoscut eu pe Maestrul Nicăpetre, nu-l văd asa de sensibil la nevroze. “Sau poate mai stii?” – zic în sinea mea si bag la sacosa de plajă volumul “Nicăpetre” scos de editura Istros în 2004, ca să “studiez problema” mai îndeaproape, să am ce răsfoi la Meditarană, chiar dacă nu la Pontul Euxin.
Zis si făcut, parchez masina la repezeală, trag bilet de parcare pentru o oră jumate si husti pe plajă la căldurică, până nu trece vara, că septembrie e pe noi. Pun prosopul pe-un petec mic-mic – al naibii de plină e plaja azi, de parcă am fi pe vremuri la Mamaia! Si dă-i frate cu cititul, pagină de pagină. Primul contact îl am cu degetele, palpând conturul fotografiei lipite în carte; buricul arătătorului se simte flatat că e si el întrebat să-si dea cu părerea. Simturile se ascut, gândul mă duce la formele frumoase ale sculpturilor Maestrului, la materia cărtii ăsteia în sine, pentru că despre ele e vorba aici. Oare s-o fi gândit autorul să ne dea un “os de ros”, ceva la mână ca să nu uităm că e vorba de o daltă, când a pus ca din întâmplare reliefuri fine pe copertile cărtilor sale, să ne fugă degetele febrile, să ne ceară instinctiv mai mult?
Dintre pagini sare pe mine un interlocutor la fel de vivace si de natural ca omul pe care l-am avut în fată pe 29 iulie, recent. Înteleg acum că verticalitatea staturii lui svelte nu e doar pe dinafară, ci si pe dinăuntru, cu rădăcini într-un caracter solid, fără ocolisuri, fără nevoi de disimulare, fără vorbă-n două ape, fără smecher dublu înteles, cum se poartă mai nou pe la amatori. Nu găsesti nimic ambiguu nici în impresionantul drum de formare al artistului, limpezi sunt multiplele studii si pregătiri temeinice pe la scoli, la fel aprecierile elogioase de la personalităti de valoare. Nu-i loc de vreun dubiu, nu tu “voi ce-n lume cântati/ pe la televizor/ nu uitati c-aveti frati/ pe la Conservator ». Dar parcă am mai avut odată tema asta: cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Zic numai si eu acolo, căci e grozav si înteleg că tocmai pentru că nu scoate nimănui ochii cu meritele astea e si mai mare. Atât am zis, părerea mea, nimic mai mult.
Parcurg cu sufletul la gură începuturile la Brăilita, mă regăsesc în atitudinea de veneratie si de respect fată de profesori, în cumintenia cu care ascultam povata părintilor nostri “să asculti de ei, că stiu ei de ce cer asta de la tine”. Mă prinde în vârtej entuziasmul anilor de studii, cu mentori si colegi pisicheri, cu minti agere si cu limbi ascutite, cu bancuri savuroase pe care le vehiculam cu totii. În mijlocul nostalgiei loveste parsiv ca un vas spart nedumerirea perplexă de după, trezirea brutală din visul frumos: socul amestecului activistilor zelosi în hora muzelor. Ce caută ei acolo?! Simt aproape pe pielea mea cum creste deziluzia în sufletul dezamăgit, cum se risipesc idealurile în patru vânturi, cum se umple inima de amar si cum se infiripă dorinta de a nu mai fi parte din caraghioslâcul ăsta anarhic, sclavul inculturii de sub stema partidului. Zic că simt la fel pentru că stiu de la părintii mei, cum prea bine am simtit când neputinta se făcea stăpână peste tineretile lor, cum ignoranta se autoînscena, serbându-se ca învingătoare. Mă prinde-n hora amintirilor sculptorul-scriitor, la fel de sincer si de direct în mânuirea stiloului ca si cu pensula sau cu dalta, fără patetisme sau măsti, fără emfază găunoasă, fidel aceluiasi crez întru demnitatea cea dreaptă. Cum să nu mă minunez dacă se mai găsesc si astăzi personaje care întreabă nelămurite “de ce-ai plecat Domle´?” de parcă nu e clar pentru toată lumea?! De parcă contează că ai răbdat ceva foame, poate mai abitir decât la tine acasă, într-o Grecie, o Italie sau o Canadă care nu te-a iubit poate chiar ca propria ta mamă! “Libertatea de a exprima până si cea mai neghioabă părere, asta e bogătia cea mai de pret” – am citit eu pe undeva. Intuiesc din paginile cărtii că autorul îmi dă dreptate.
Cuvintele prind sens în felurite directii deodată, unele o iau razna, se opintesc împotriva gramaticii strâmte, altele se apleacă într-o rână si strecoară în cursiv câte o vorbă mai ticluită, invitându-mă să citesc mai pe îndelete, altele se strecoară neterminate la sfârsit de frază, de parcă ar refuza să umble cu tinicheaua de coadă. Ba si mai si, unele o iau brambura prin străini, circulă în straie de la Paris, ilustrând frantuzit amintiri din Bucurestii de altă dată, din “epoca de aur”. Apoi iar replici de bun simt, constatări de om cu palmele deschise spre cer a strigare, între ciocan si nicovală. Nici urmă de grai de mahala, nici vorbă de vreun de repros politic, doar câte o anecdotă plină de tâlc, cu poantă savuroasă, fără ascunzisuri, mai bună decât o sută de cuvântări. Limbă fără proptele, fără lemn (ăla e mai bun pentru cioplit), fără cizelări în spiritul de, vezi Doamne, “politic corect” si cu toate astea fără iz de vulgar. Pur si simplu cuvinte, la locul lor, drepte, cum se cuvine la omul care n-are nimic de adăugat, sters, încondeiat sau de fardat. Mă bântuie gândul că artistul scrie cum sculptează, solid si material, direct, sincer, fără ocolisuri, fără loc de întors, dintr-o bucată, “ce-i in gusă, si-n căpusă”. Dacă n-ar fi deja uzat în conotatii negative, as zice “artist plenar”. “Noaptea scriu” – si bine faci, Maestre, că uite cum ne iei gândurile rele, alea care nu merită osteneala, făcându-ne să uităm de toate ca-ntr-un film palpitant!
Dau o fugă-n Mare, că tare m-am înfierbântat si cât pe ce să uit de scaldă, de-atâta citit. Dar parcă e-un făcut cu valurile astea, “de unde-or mai fi iesit?”- vorba regretatului Sorescu, că nu tin minte să mă fi bătut vreodată Mediterana cu asa vehementă convingere, împingându-mă pas cu pas, plină de spume, înapoi la prosopul meu cu sculpturi “la pachet”.
Cuibărită cuminte, cu cartea pe genunchi, privesc facinată la fantasmele cioplite dintr-un vis pe care parcă l-am avut, dar l-am uitat: cariatide, fauni si nimfe, regi, regine si printese, Adam si Eva, piatră încremenită sub formă de umbră compactă, binecuvântată artă! Văd minuni făptuite cu ingeniozitate, din te miri ce, dintr-o treaptă de scară rămasă de pe la o casă boierească dăramată de tovarăsi sub domnia proletcultismului, sau, mai târziu, din cel mai bun lemn canadian, găsit … taman prin gunoaie ( din mucegaiuri si noroi?). Din loc în loc, fotografii din realitatea cealaltă, cu un sculptor care mă priveste din lumea surprinzător de materială si de asemănătoare cu cea în care trăiesc si eu. De parcă ar vrea să mă avertizeze să nu alunec prea departe în vis, căci uite si viata ce derdelus pregăteste, cu toti tovarăsii ăstia, oameni care făceau si ei acolo ce se cerea de la ei si din când în când mai catadicseau să-l bage în seamă si pe însinguratul care se gospodărea cum putea, instalat în oaza lui de libertate din Intrarea Mieilor, 10.
- Stai putin, Intrarea Mieilor ai zis?! Acolo unde acum o jumătate de an, pe ploaia care nu mai înceta, mi-am pierdut pasii, căutând cu sotul meu un loc aflat în cu totul altă parte. Înteleg acum de ce strada linistită mi s-a părut atunci asa de familiară si n-am vrut în ruptul capului să-ntreb nici un trecător pe unde mi-e drumul – spre mirarea sotului meu – eu fiind sigură că ceea ce caut eu trebuie sa fie pe undeva pe aici pe aproape. S-a dovedit până la urmă că adresa pe care o căutam noi nu era deloc aproape, dar relevanta tot nu s-a pierdut. Vezi, Intrarea Mieilor încă mai inspiră si astăzi la căutat ceva anume, pasii.
Toate bune si frumoase câtă vreme doar mintea îmi zburdă cu paginile cărtii, dar ce mă fac când gândurile sprintene gâlgâie la suprafată si mă învăluie într-un râs homeric, ca acum, în plină plajă, pe Costa Blanca? Explodează în cascade la vorbele Maestrului care primeste invitatia de a expune într-un muzeu din străinătate: “- Pur cua pas? Il i a lon tam că jatan iun ocasion parei!”
- Bată-te vina, Maestre, că mă fac de râs pe toată plaja, hlizindu-mă de una singură! Se uită lumea la mine ca la urs.
Acum bag de seamă că familia de pe cearseaful din fata mea vorbeste româna, ce mică e lumea! Pustiulică e bouche-bée, cu lopetica în mână, holbându-se la mine cum râd ca apucata. Degeaba-l strigă maică-sa disperată: “Daniel! Hai la mama să te îmbrac că mergem!”; el parcă s-a molipsit de la sculpturi, a încremenit într-o manieră plastică.
Mai bine mă duc si eu acum, că habar n-am cât o fi ceasul, să nu-mi expire timpul de parcare. Ba bine că nu: masina stă de-o jumătate de oră cu bilet expirat. Noroc că încasatoarea mănâncă un măr pe-o bordură, la povesti cu un pustiulache pe rotile.
- Se vede că-mi purtati noroc, Maestre, de nu m-a încondeiat harpia, poate că ati îmblânzit-o prin telepatie.
Multe sunt proiectele la care ati lucrat fără răsplată, dar măcar unul din teluri vi l-ati atins: noi, cei care de bunăvoie si nesiliti de nimeni, ne asternem pe incursiuni în operele Dumneavoastră până uităm ce-i nemijlocit sub nasul nostru, ne simtim răsplătiti din plin si vă suntem recunoscători. Am încredere că multe din exponatele care încă nu si-au găsit locul unde s-ar cuveni vor primi cândva o sansă, asa cum au primit cele aduse în casa de la Brăila, căci ati convins cu sigurantă mai multi, nu numai pe mine.
Revin la după-amiaza mea, încheiată cu seara la televizor, după cum urmează: pe ecran - meciul, în fata ecranului – eu, cu nasul de pe-acum în cea de-a doua carte scrisă de Dumneavoastră, dupa ce prima s-a devorat ca de la sine (v-ati temut cumva că mi le dati doar ca să le pun în rând la bibliotecă?). Nu mă întrebati cât a fost scorul, nu mai stiu nici cine a jucat. În pauză, făra vreun îndemn precis, sotul a bătut un cui solid în perete, atârnând ca din întâmplare basorelieful Cântec, adus de noi cu mare grijă din Canada.
Mai târziu, cu cartea pe noptieră, am adormit minunându-mă de simplitatea logicii de bun simt a nevoii de artă fără mesaj ideologic. Ce simplu e în fond să rămâi fidel conceptului pur, neinterpretat în nici o manieră, decât în a ta proprie, fără substrat politic. Pare simplu dacă stii unde e îngropată rădăcina. Ca Dumneavoastră. N-am căderea si nici pozitia să vă felicit, dar am plăcerea să vă multumesc. Pentru tot. Si multumesc Observatorului, fără de care nu v-as fi cunoscut.
Sunteti asteptati în Spania, chiar dacă, după cum vedeti, deja sunteti aici (da, da, am vazut că în tinerete ati început sculptând un Don Quijote). Renumele vă precede deja pe aici. Si Cântecul…
Gabriela Călutiu
Benissa, Spania
|
Gabriela Călutiu 9/4/2007 |
Contact: |
|
|
