Viata si Opera lui Mircea Eliade în constiinta contemporană
Motto : „Eliade realizează o constructie pe ruinele rămase în urma demolării făcute de Nietzsche1”. I.P. Culianu
Conferinta cu titlul : Viata si Opera lui Mircea Eliade în constiinta contemporană
Prea Cucernice Părinte,
Doamnelor, Domnisoarelor si Domnilor,
Bună seara,
(Introducere)
În primul rând vă rog dati-mi voie să salut si să multumesc organizatorilor „Săptămânii Câmpului Românesc” pentru bunăvointa si amabilitatea de a tine o conferintă despre „Viata si Opera lui Mircea Eliade în constiinta contemporană” chiar aici, la Hamilton, în incinta „Câmpului Românesc” alături de bustul marelui savant român, bust realizat de sculptorul Nicăpetre în anul 2005.
În al doilea rând, tin să mentionez faptul că mă simt extrem de emotionat si onorat de faptul că mă aflu si pot vorbi aici în fata d-vstr de la acest microfon de unde, cu ani si zeci de ani în urmă, mari personalităti ale exilului românesc îsi exprimau liber si fără piedici pozitia si opozitia fată de politicienii si conducătorii de la Bucuresti.
Despre savantul si omul de stiinta religiilor, Mircea Eliade, s-au spus si s-au scris foarte multe în trecutul nu prea îndepărtat. Iar astăzi, la 100 de ani de la nastere, si la 21 de ani de la trecerea sa la cele vesnice, încă se mai continuă, si în mod sigur se va continua si de aici înainte, cu deslusirea si descifrarea atât a vietii cât si, mai ales, a operei acestui mare si renumit fenomenolog si hermeneut al religiilor.
În principiu, Mircea Eliade nu mai are nevoie de prezentări. El este oarecum cunoscut de noi toti si fiecare dintre noi stim câte ceva despre el : cine a fost, ce-a făcut, unde s-a născut, etc. Totusi, cu sfială, vă rog, îngăduiti-mi „să îndrăznesc” să spun si eu umila-mi părere despre viata si opera lui. Iar în calitatea mea de martor ocular la cele ce sunt astăzi, să exprim lucrurile asa cum sunt, sau, cel putin, asa cum am văzut eu că sunt ele văzute si întelese de contemporanii nostrii.
Despre viata si opera lui Eliade sunt nenumărate opinii si impresii. Pozitiile si părerile sunt dintre cele mai variate, ele sărind de la o pozitie la alta, de la o extremă la alta. Asa cum spune proverbul : „Frumusetea stă în ochiul celui care priveste”, tot asa este si cu viata si opera lui Eliade : farmecul si minunătia vietii si a operei sale depinde de puterea si maniera în care fiecare vrea să le vadă si să le accepte. Altfel spus, pentru unii, el este si reprezintă „sacrul”, iar pentru altii el este si reprezintă „profanul”. Si, ceea ce este cel mai important, pentru cei mai multi, atât în tara lui si a noastră de origine, România, cât si în lumea internatională, el se află undeva la mijlocul acestor poli si acestor „axe de măsură”.
(OPERA)
(Introducere la prezentarea operei sale filozofice – De la Culianu la Nietzsche)
Pentru a ilustra si prezenta de o manieră cît mai concludentă si mai convingătoare maniera în care am înteles opera filozofică a lui Eliade am pregătit un tablou, o diagramă pe care o aveti alăturat. Această schită se referă numai la opera sa filozofică, fără să tină neapărat seama de opera lui de romancier si istoric al religiilor. Ea a fost prezentată la un colocviu de filozofie unde mi s-a cerut să fiu foarte scurt si foarte la subiect, să nu depăsesc mai mult de 20 de minute despre viata si opera lui. Impunându-mi-se această conditie, am stat si m-am gîndit cum să fac să fiu cât mai scurt si cât mai precis. Si, tinând cont de faptul că mă aflam la o activitate filozofică, si că pentru mine Eliade este, mai întâi de toate, un filozof al religiilor, mi-am adus aminte de una din conluziile la care a ajuns I.P. Culianu atunci când a comentat opera stiintifică si filozofică a lui : „Eliade realizează o constructie pe ruinele rămase în urma demolării făcute de Nietzsche1”.
(De la Nietzche la Marx)
Dacă cineva a fost si este autorizat să vorbească si să comenteze opera lui Eliade, atunci în mod sigur acela este Ioan P. Culianu, discipolul său fidel si incontestabil. Tocmai de aceea mi-am permis să pornesc explicatia si interpretarea operei sale cu un citat luat de la Culianu. În plus, dacă asa a văzut Culianu lucrurile, desi n-am avut cinstea si onoarea să-i fiu discipol si apropiat, tot asa le văd si eu, la fel ca si el : Eliade a realizat o mare si înăltătoare constructie filozofică pe ruinele demolării făcute de Nietzsche si de alti filozofi anticrestini si antireligiosi la fel ca si el.
Eliade a fost, mai întâi de toate, filozof, un filozof al religiilor. El si-a făcut pregătirea si scolarizarea în domeniul filozofiei. Studiind asiduu această disciplină, primul său articol publicat la 16 ani, în Ziarul Stiintelor Populare, chiar s-a si numit astfel : „Cum am descoperit piatra filozofală”. Deci, este just si corect să vorbim si să ne referim la Eliade ca de un filozof în adevăratul sens al cuvântului, ca de un filozof al religiilor. Viata, cariera, opera sa chiar, de scriitor, romancier si istoric, vin numai după prima sa calificare si după prima sa profesie : filozofia. De aceea pozitia si sursele operei eliadiene pot fi situate alături de toti ceilalti filozofi si alături de întreaga istorie a filozofiei.
În tabelul alăturat îl vedem pe Nietzsche pe linia secolului al 19-lea, alături de compatriotii săi Hegel, Schopenhauer si, mai ales, Karl Marx. Dacă în anul 1883 Nietzsche a ajuns la concluzia că „Dumnezeu este mort”, nu cu mult timp înainte, în anul 1848, „colegul” si compatriotul său Marx a publicat celebrul si renumitul său „Manifest al partidului comunist”. În acest manifest se spune clar si limpede că toti trebuie să fim proletari si că proletarul nu are nici patrie, nici religie. Iar mai departe, autorul si realizatorul acestei ideologii carei poartă numele, ne mentionează si ne sfătuieste ca religia, sub orice formă, să fie abolită. Deci, altfel spus, dacă cumva dumnezeul despre care vorbeste Nietzsche nu a murit, atunci să facem noi tot ce putem ca să-l abolim. Or, la cine făceau acestia referintă, despre ce Dumnezeu vorbeau ei ? Este clar si evident că se refereau la Biserica Crestină si Mântuitorul.
(Comunsimul si opozitia la el)
Ce este comunismul ? Ce a vrut si ce a urmărit el ? Iată o întrebare la care putem răspunde cu ajutorul operei filozofice a lui Eliade. Sau, mai bine zis, o întrebare si un răspuns care justifică aparitia si interpretarea operei filozofice a lui Eliade. Comunismul este, mai înainte de toate, un concept filozofic, un concept filozofic care s-a vrut să fie si o ideologie politică. Această ideologie politică a urmărit instalarea, cu forta acolo unde nu s-a putut pe cale pasnică, a unui sistem politic totalitar, sistem care avea la baza lui ideologia si îndoctrinarea partidului comunist care, sub masca proletariatului si a industrializării sociale, urmărea, printre altele, ca să nu spunem „în primul rând”, uciderea Lui Dumnezeu si a tot ce-a mai rămas din El. Comunismul este tot una cu marxismul, adică „opera” unui individ rău intentionat care îi poartă numele si care dorea cu orice chip distrugerea crestinismului si a Bisericii. Asta a urmărit fondatorul lui si, tocmai de aceea, opera lui Eliade, adică „eliadismul” în sine, se justifică ca o pozitie si o opozitie, ca o reconstructie a ceea ce au demolat cei doi filozofi germani. Dacă ei au fost si reprezintă antireligia si „homo antireligiosus”, atunci „si” datorită lor putem justifica si valoriza religia si „omul religios”, „homo religiosus” al lui Eliade.
(Înainte si după Nietzsche)
Pe tabloul care ilustrează pozitia si sursele filozofoei religioase la Eliade vedem că de fapt Nietzsche si Marx sunt continuatorii unor idei si a unor concepte filozofice anticrestinesti si antireligioase începute si concepute cu cîteva secole înaintea lor. Chiar asa, „sursele” si „inspiratiile” nietzschismului si marxismului provin de la înaintasii lor. Astfel, ideile de „egalitate socială”, „vointă generală” si, mai ales, luptă politică împotriva religiei si a Bisericii, câteva din ideile principale ale manifestului partidului comunist, se regăsesc din abundentă în „Contractul social” al lui Jean-Jacques Rousseau. Practic, Nietzsche si Marx n-au făcut nimic altceva decât să continuie linia trasată de înaintasii lor : Rousseau, Spinoza, Leibniz, atc. Iar acestia s-au considerat si sunt considerati ca fiind „urmasii” si „continuatorii” ideilor si filozofiilor lansate de celebrul si renumitul filozof francez Descartes.
Asta, privind epoca si perioada înainte de Nietzsche si Marx. Acelas lucru se poate spune si după. Nenumărati filozofi si gînditori ai secolului 20 au vrut să continue si să meargă pe aceesi linie : Sartre, Cioran, etc. Dacă în perioada acestui secol sângeros, si la propriu si la figurat : „se trăgea cu mitraliera în obrazul Lui Christos”, atunci era normal si firesc să apară si „un scut de apărare”, adică o ideologie si o filozofie nouă care să se opună „marilor curente” care bântuiau prin Europa si prin întreaga lume. De altfel, Emil Cioran, compatriotul nostru, unul din asprii critici ai Lui Dumnezeu, chiar el a spus si recunoscut în unul din interviurile realizate cu el că se consideră un discipol si continuator al lui Nietzsche. Iar de Sartre, nici să nu mai vorbim, el a fost si este unul din adevăratii discipoli si continuatori ai operei începute de Karl Marx. Materialismului dialectic si ateu, Eliade i-a răspuns cu spiritualitatea, întelegerea si explicatia ei.
(Descartes – contemporaneitatea sa, consecinte si secolul 20)
Deci, aruncând o privire peste perioada premergătoare si posterioară lui Nietzsche, practic, putem spune că totul a început de la Descartes, căci acolo se află si se găseste „începutul sfârsitului”, începutul negării Lui Dumnezeu. Si, chiar asa este căci, începând si lansând celebrul său cogito : „Je pense, donc je suis” (Gândesc, deci exist), împreună cu bine cunoscutul său „doute” : „Je doute” (Mă îndoiesc), el îl trece pe Dumnezeu pe locul doi, după propria-i persoană. În definitiv, Dumnezeu devine inferiorul lui „Je”, inferiorul lui „Mie”. „Eu”, si persoana mea, capătă o nouă formă, o nouă dimensiune. El încearcă si vrea să ajungă să-L înteleagă pe Dumnezeu, nu asa cum Dumnezeu vrea să fie înteles si cum El, Dumnezeu, vrea să ajungem la El, ci cum „el”, Descartes, vrea.
Contemporanul si compatriotul său, filozoful crestin Blaise Pascal, a fost încă de la început unul dintre primii săi critici, unul dintre cei care l-a criticat foarte aspru pe Descartes. Pascal face aceasta „si” datorită faptului că, în filozofia sa, Descartes întrerupe legătura omului, si a crestinului, cu Dumnezeu Tatăl prin intermediul Fiului Său, Domnul Iisus Christos. De aceea, el este primul care explică faptul că aici are loc o mare separare si o mare ruptură în viata si istoria filozofiei. În timp ce unul reprezintă sfârsitul, celălalt reprezintă începutul, începutul sfîrsitului. O pagină a filozofiei s-a încheiat cu Pascal, si exact aceesi pagină începe cu Descartes.
Dacă Descartes „se îndoieste”, el se îndoieste de tot si de toate. Si, evident, de ce se îndoieste el cel mai tare si mai presus de toate ? De existenta Lui Dumnezeu. Dacă recunoste că se îndoieste de tot si de toate, totusi, de un singur lucru nu se îndoieste : de faptul că se îndoieste. Si în filozofie, ca si în religie, totul a început cu îndoiala, cu neîncrederea în Dumnezeu si în puterile Sale, prin puterea si punerea gândirii omenesti mai presus decât Cuvântul Lui Dumnezeu. Exact asa s-a întâmplat si cu Petru când mergea pe mare. Domnul îl chema la El, iar el, Petru, având încredere, s-a dat jos din barcă si a început să meargă pe mare. La un moment dat s-a temut, l-a cuprins îndoiala si a căzut în apă. „Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat si i-a zis : Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Matei 14, 31). Tot astfel stau lucrurile si la facerea lumii. Pentru a-l îndepărta pe om si, mai ales pe femeia lui, de Dumnezeu, i se spune si i se însământează îndoiala, îndoiala în Dumnezeu : „Dumnezeu stie că în ziua în care veti mânca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul” (Facerea 3, 5).
Iată deci cum „îndoiala” a devenit si devine primul adversar al religiei si al Lui Dumnezeu. Eva a fost împinsă si sfătuită să guste din fructul interzis. Ea s-a îndoit de Cuvântul Lui Dumnezeu si de aceea a căzut în păcat. Petru s-a îndoit de puterea Învătătorului si tocmai de aceea a căzut în mare. Tot asa si atunci când L-a negat de trei ori : se îndoia de Învierea Învătătorului si n-o credea posibilă. Asemenea Evei si Sfântului Petru înainte de Înviere, Descartes a început să se îndoiască si tocmai de aceea tot ce a urmat după el nu a fost cu nimic folositor religiei si Lui Dumnezeu.
(Revenind la Eliade)
Or, tocmai aici este cheia si importanta operei filozofice a lui Eliade. Dacă până la el, filozofic-religios vorbind, s-a mers din sus în jos (exact ca în diagramă), el vine si reîndreaptă această curbă, această filozofie antireligioasă. Dacă Descartes a pornit de la „Mă îndoiesc”, Eliade îl construiste pe homo religious si filozofia lui pornind de la principiul : „Cred, Doamne ! Ajută necredintei mele !” (Marcu 9, 24). Crezând, si pornind de la principiul neîndoielii, vrei să-L afli si să-L găsesti pe Dumnezeu urmându-I căile, sfaturile, semnele, „misterele”, dar, mai ales, încercând să-I întelegi cât mai bine învătătura. Până la Descartes, fie si cu mici sau mari abateri „din drumul drept”, s-a tinut totusi cont de faptul că „Eu sunt Calea, Adevărul si Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iar după aceea, după opera cartezianismului care „a găsit o altă cale” spre Dumnezeu, o cale proprie si „sigură”, a venit de fapt rătăcirea.
Dacă ar trebui să comparăm sau să găsim „un maître”, „un învătător”, al lui Eliade, atunci ar trebui să vorbim de Blaise Pascal, de Sfântul Thomas d’Aquin, de Sfântul Augustin si de alti gânditori crestini si religiosi care au încercat să-i dea religiiei si conceptelor religioase o notă pozitivă si constructivă. Fuziunea platonismului si a crestinismului întâlnită la Sfântul Augustin o întâlnim si la Eliade. Argumentelor teologice care vor să demonstreze existenta Lui Dumnezeu li se adaugă si argumentele cosmice, antropologice si ontologice.
(Socrate)
Întradevăr, putem afirma faptul că Eliade porneste în căutarea si regăsirea Lui Dumnezeu si a religiei, nu prin el însusi, prin cunoasterea de sine, asa cum o face cartezianismul, ci, asa cum spunea Socrate interlocutorilor săi : „Căutând si urmând calea pe care (dumne)zeii ne-o indică2”. Iar în cazul crestinismului si a filozofiei crestine, Eliade a înteles că : „Cine ridică sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52) si că dacă noi vrem combaterea filozofilor anticrestini, atunci trebuie să fim noi însine niste filozofi crestini, si dacă filozofia a fost servită ca o sabie, atunci trebuie să ne înarmăm cu aceeasi „armă”. Având o cultură filozofică, ce exemplu ar fi putut să fie mai bun decât Socrate si metoda lui !? Ce a zis Mélčthos, principalul procuror în procesul lui Socrate ? ! „Socrate este cupabil : el caută cu indiscretie tot ce se întâmplă sub pământ si în ceruri, el face o cauză bună dintr-o cauză rea si îi învată si pe altii să facă la fel ca el.3” Tocmai de aceea acuzatorii lui Socrate i-au vrut moartea, pentru că a pus puterea sufletului, a moralei si învătătura zeilor deasupra intereselor sale personale si deasupra celorlalte învătături.
Dintre toti filozofii cunoscuti nouă, după trecerea lor în posteritate, numai unul singur nu a fost criticat, atacat si combătut. Acela este Socrate. Cine ar îndrăzin să-l critice si să-l atace pe el ? Dacă ar trăi astăzi, cine ar fi acela care ar avea curajul să-l combată sau să-l contrazică ? De toti el a fost si este considerat ca fiind „părintele filozofiei”, „părintele gândirii”, fondatorul filozofiei morale. Or, unul din marile succese ale lui Socrate era tocmai acela că nu vruia să facă voia lui, ci voia zeilor. El nu zice niciodată interlocutărilor săi „N-ai dreptate”, sau „Eu am dreptate”, ci îi invită să consulte voia si cunosterea tainelor ascunse si tinute de zei. Dacă tu spui un lucru, iar eu altul, atunci trebuie să avem o linie, o bară, un reglement, la care să ne referim. Iar aceasta, acest barem de măsură, nu este dat de oamenii muritori, ci de zei care, ei, sunt nemuritori.
(Încheierea expunerii „de la apus” si începutul „de la răsărit”)
Cu Socrate, primul exemplu de „sursă si inspiratie” prezentat în diagrama de fată, putem încheia scurta prezentare a operei „la occident” a lui Eliade. Totusi, să nu uităm, si aici apare ceea ce putem numi „genialitatea eliadiană”, el nu s-a limitat numai la cunosterea, interpretarea si studierea religiei crestine. De-ar fi făcut-o, ar fi fost un simplu „teolog” sau un simplus filozof crestin. Dar el nu este numai atât. El devine „universal” si „international” tocmai prin faptul că acordă tuturor religiilor aceeasi atentie si aceeasi importantă. El nu este numai al crestinilor, ci al tuturor religiilor. Călătorind mult, chiar foarte mult, el intră în contact cu toate celelalte religii din apus si răsărit. Iar acest contact, această cunoastere minutioasă a celorlalte religii se reflectă foarte bine în cărtile si lucrările sale despre istoria si tratarea fenomenelor legate de divinitate, de mituri, de sacralitate, etc.
Iată câteva exemple de „concepte” tratate în paralel si impartial de către autorul tratatului despre istoria religiilor.
Apa, „Apa Vietii”, apa vietii si a eternitătii. Ca în bazmele în care personajele beau „apă vie” si devin nemuritoare, în mai toate religiile pământului ea fost văzută ca o sursă prin care se renaste viata, vigoarea si eternitatea. Exact ca în parabola cu femeia samarineancă (Ioan, capitolul 4) sau în cazul botezului lui Ioan, botezul cu apă, tot asa si în celelalte religii apa si semnificatia ei sunt importante, ea simbolizând curătirea, atât cea exterioară cât si, mai ales, cea interioară. Iar în capitolul 5 al tratatului, Eliade extinde această explicatie si aceste detalii.
Acels lucru îl face si cu focul, cu fumul, cu soarele, cu pietrele, cu luna, cu templul si locul rugăciunii, etc. Ca si în crestinism, ele sunt prezente si semnificative si în cadrul celorlalte religii, ele având, de cele mai multe ori, aceleasi semnificatii si acelas simbol ascuns si misterios. Ca un bun cunoscător al religiilor, cel putin a celor mai importante si mai relevante, el le prezintă si le comentează pe toate în mod egal, fără a face diferente sau discriminare. La Eliade, homo religious crestin nu este cu nimic mai superior sau mai avantajat decât homo religious musulman, evreu sau budist.
(VIATA)
(Copilăria, adolescenta, si debuturile sale)
Ca în viata oricărui individ, si în viata lui Eliade sunt câteva momente mai importante si mai relevante, câteva momente care au jucat un mare rol în cariera sa de istoric, filozof si om de stiinta religiilor.
S-a născut la 9 martie 1907 la Bucuresti, fiind cel de-al doilea fecior al căpitanului Gheorghe Eliade si al Domnei Ioana Stoenescu. Copilăria si adolescenta si le-a petrecut în Bucuresti. Asa cum am specificat la capitolul „filozofia la Eliade”, a debutat în luna ianuarie a anului 1921 cu un articol intitulat „Cum am descoperit piatra filozofală” si publicat în Ziarul Stiintelor Populare.
Scoala primară o face la scoala din cartier situată pe Strada Mântuleasa, numărul 10, iar liceul îl termină la Liceul Spiru-Haret. La 18 ani, în anul 1925, publică si primul său roman autobiografic intitulat „Romanul adolescentului miop”. Pe perioada în care si-a absolvit studiile liceale si univesitare a colaborat la numeoase reviste si ziare, printre care cel mai important a fost ziarul „Cuvântul”, unde împreună cu „învătătorul” si mentorul său, Nae Ionescu a colaborat în mod regulat. La terminarea studiilor universitare, în noiembrie 1928, pleacă în India, unde va trăi una din experintele sale personale si profesionale de o mare importantă în viata si opera sa. S-a întors din India la Bucuresti în decembrie 1931. Motivul pentru care s-a întors a fost faptul că tatăl său, căpitanul Gheorghe Eliade, l-a rugat să se întoarcă si să-si satisfacă serviciul militar. Ca ofiter de armată, superiorii lui îl tot presau în legătură cu fiul său Mircea. De aceea tatăl lui i-a trimis mai multe scrisori pentru a-l ruga să se întoarcă. Pe perioada celor trei ani petrecuti în India si-a pregătit lucrarea de doctorat despre Yoga.
(La întoarcerea din India)
În anul 1932 si-a satisfăcut sarviciul militar, iar în 1933 si-a sustinut lucrarea de doctorat în filozofie avînd ca subiect meditatia si practica în Yoga. Tot în acel an, 1933, publică cel mai bun roman al său, romanul Maitreyi, si obtine si postul de profesor asistent al lui Nae Ionescu. În anul 1934 se căsătoreste cu Domnisoara Nina Mares.
(Debutul adevărat al său)
Din momentul în care îsi începe cariera universitară, si până în anul 1940 când va părăsi România, ca atasat cultural trimis la Londra din partea guvernului român, Eliade a predat nenumărate cursuri universitare de filozofie : cursuri despre Socrate, Platon, Aristotel, Problema Răului în filozofia indiană, Mântuirea în religiile orientale, cursuri despre filozofia budistă, etc., etc. În acelas timp, paralel cu activitatea de la catedră, colaborează la nenumărate ziare si reviste din tară scriind tot felul de articole referitoare la stiinta religiilor. Totodată îsi continuă si vocatia de romancier publicând mai multe romane, fie autobiografice povestind „aventurile” din India, fie alt fel de romane.
(Românismul si anticomunismul său)
După plecarea din România ca diplomat, la sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, ia decizia de a se stabili la Paris ca refugiat politic român. Aici îsi va relua cariera universitară predând cursuri de religie si filozofie. În 1948, împreună cu alti refugiati politici români, a initiat ziarul „Luceafărul”, ziarul exilatilor si luptătorilor anticomunisti din România.
(Anul 1949 – Publicarea tratatului)
Unul din momentele cheie în viata si opera lui Eliade îl constitue publicarea de către Editura Gallimard a, ceea ce putem numi, cea mai importantă si relevantă cărte din multimea cărtilor si articolelor publicate de el : „Tratatul de istoria religiilor”, în franceză numindu-se : „Traité d’histoire des religions”. O serie din ideile si articolele publicate deja în România sau în exil îsi vor regăsi locul în acest tratat. Tratatul este „sâmburele” din întreaga lucrare stiintifică a lui Eliade. O mare parte din studiile si căutările sale se regăsesc în acest tratat. Iar mai târziu, după publicarea lui, o mare parte din cărtile publicate ulterior nu sunt nimic altceva decât o continuare si o continuitate a mai multor capitole din tratat.
Cu trecerea anilor, dar mai ales după numirea sa ca profesor la Universitatea din Chicago, numire care a avut loc înanul 1956, Eliade îsi va relua si ameliora căutările si studiile în istoria religiilor si în interpretarea fenomenelor religioase. Astfel, revenind la subiectele cheie si care au avut succes : sacrul , profanul, ritul, mitul ,etc., noile reediti ale tratatului, editii revăzute, revizuite, corectate si ameliorate, împreună cu celelalte cărti dedicate fiecărui aspect în parte, constitue, practic, esenta si partea cea mai importantă a scrierilor sale. Tratatul si toate celelalte lucrări în care se regăsesc ideile tratatului l-au făcut pe Eliade celebru, fiind numit „căutătorul lucrurilor sfinte si profane” .
Până în anul mortii sale, 1986, Eliade a primit nenumărate premii si titluri. Mai multe universităti ale lumii i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, printre care merită să mentionăm, măcar, Universitatea din Paris – Sorbona si Universitatea din Chicago unde el a fost profesor mai multi ani la rînd.
(Constiinta contemporană)
Astăzi, în numeroase universităti din lume se studiază religia si religiile ca orice altă stiintă : geografia, istoria, filozofia, etc. Unul din pionierii acestei „noi stiinte” a fost, fără precădere, Mircea Eliade. Nimeni înaintea lui nu s-a aplecat cu atâta pasiune si devotament asupra fenomenelor si interpretărilor religioase. Nimeni alcineva nu a lăsat atâtea scrieri si atâtea detalii despre credintele, superstitiile, sentimentele, gândurile, frământările, etc., ale omului religios, ale lui „homo religious”.
Personal, consider că este de datoria noastră, a compatriotilor săi, să facem tot posibilul pentru a-i reda acestui mare savant renumele si prestanta pe care o merită. Am fost plăcut impresionat să aflu că la univesitatea unde merg, în departamentul de stiintele religiei, cel putin doi profesori universitari canadinei si-au sustinut tezele de doctorat despre Eliade si opera lui. Chiar dacă multi filozofi actuali îl contestă si nu-l recunosc ca un adevărat filozof, putem spune că el a fost unul dintre cei care a pus bazele unei noi stiinte : stiinta religiilor, studiul si tratarea religiilor, dându-le o nouă si revelatoare importantă. Exact ca si în cazul lui Isaac Newton, nimeni nu-l mai recunoste ca filozof dar toti îi recunosc marile merite în domeniul fizicii. Iar în cazul lui Pascal si-al lui Descartes, ei sunt mult mai mult pezenti în filozofie decât în domeniul matematicii, desi, si unul si altul, au fost „si” matematicieni.
(Despre adversari)
Din păcate, oricât am vorbi de frumos si de respectos despre Mircea Eliade, despre viata si opera lui, trebuie să recunoastem că nici el nu a scăpat de „urgia lumii”, de răutatea si reavointa semenilor, mai ales a adversarilor săi care îl contestă si care, pe nedrept, îi contestă meritele. Domnul Francisc Ion Dworschak de la Ottawa a publicat în anul 2004 o carte extrem de importantă si relevantă la acest subiect. El răspunde la toate atacurile si loviturile sub centură date lui Eliade. Citind această carte n-am crezut ochilor tot ce se scria despre „ucenicul” si „urmasul” lui Eliade : Daniel Dubuisson, ca să-l cităm numai pe el. Si el specialist în istoria religiilor, din gelozie si/sau invidie, Dubuisson se pretă la niste lucruri josnice si extrem de grave. În urma cărtii Domnului Dworschak, lucrare pe care n-o accept în totalitate dar care are totusi un mare merit, am fost si am verificat referintele la aluziile si lucrările lui Daniel Dubuisson, profesor la Sorbona în Istoria religiilor.
(Daniel Dubuisson si Ceausescu)
Căutând si cercetând cu mare, mare atentie întreaga viată si operă a lui Eliade, Dubuisson ajunge la niste concluzii „discutabile”, si unele, cele mai rusinoase dintre ele, cu adevărat înfiorătoare. Tratându-l de „fenomenologist păgân4”, de „universalist religios conform viselor unui dictator5”, etc., etc, Dubuisson niciodată n-a înteles sau, mai bine zis, niciodată nu a vrut să înteleagă, că întrega „propagandă” anti-Eliade a fost bine dirijată si bine pusă la punct de sistemul comunist din România, de oamenii si spionii regimului totalitarist condus de la Bucuresti de însusi Nicoale Ceusescu. Iar sechelele acestei politici le mai simtim si astăzi.
(În loc de concluzie)
Desi rău pornit împotriva lui Eliade, Dubuisson recunoste că viata si personalitatea lui Eliade sunt inseparabile. Si, ceea ce este cel mai semnificativ, este faptul că si el recunoste faptul că Eliade a aruncat si contestat „întreaga mostenire” lăsată de „(i)Luminatii” secolelor 17, 18 si 19. Tocmai de aceea, în urma concluziilor făcute de Culiani si Dubuisson, si bazându-mă pe acestea, sunt convins că diagrama prezentată reflectă foarte bine opera lui Eliade si sursele ei.
Vă multumesc.
Marian Costache /Hamilton, Ontario
Poziţia şi sursele filozofiei religioase şi metafizica la Mircea Eliade
SOCRATE Ar trebui să urmăm calea pe care (dumne)zeii ne-o indică Filozofia religiilor în opera lui Mircea Eliade (1907 - 1986)
470-399
Filozofia religiei
Platon indiene,
427-347 hindusă,
budistă, etc.
Aristotel
384-322 av J-C
IISUS - CHRISTOS Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? (Matei 14, 31)
0 - 33 Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine. (Ioan 14, 6) Filozofia
religiei
Sfântul-Augustin monoteiste,
354-430 ebraică şi musulmană
St-Thomas d'Aquin
1225-1274
Alte filozofii ale
DESCARTES Blaise Pascal religiilor pe care le
1596-1650 1623-1662 putem găsi la Eliade :
egipteană, romanică,
a indienilor din America
de Nord, chineză, etc.
Spinoza & Lleibniz
1632-1677 1646-1716
Sec : 18 Kant, Rousseau, Voltaire, etc
1724-1804 1712-1778 1694-1778
Sec : 19 Hegel, Schopenhauer, Nietzsche Marx, etc
1770-1831 1788-1860 1844-1900 1818-1883
Sec : 20 Wittgenstein, Heidegger, Sartre, Cioran, etc
1889-1951 1889-1976 1905-1980 1911-1995
|
Marian Costache 9/3/2007 |
Contact: |
|
|
