Intelesuri : Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.
Dacă ne amintim, marea si nemuritoarea lozincă a revolutiei franceze de la 1789, Libertate, Egalitate, Fraternitate, a fost lozinca care a dat Frantei o primă constitutie, si care de fapt a marcat începutul unei ere noi în istoria civilizatiei.
Libertatea este rodul unei lupte pe care omenirea o poartă, probabil, de la Adam si Eva. Mai întâi în confruntarea cu natura, mai apoi în confruntarea cu semenii. De atunci, de la începuturi, această vesnică luptă perpetuă si pare să nu mai aibă sfârsit.
Pe întelesul tuturor explicatia e simplă. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.
Probabil, cea mai acută criză a libertătii a fost pe timpurile sclavagismului, când oamenii erau robiti de către oameni si nu existau alte metode de a te elibera, decât prin moarte ori prin lupta până la sacrificiu. Pentru robi primul grad al libertătii era moartea. Să ne gândim că aparitia crestinismului în acele vremuri atât de complicate a fost generată si de dorinta de eliberare a omului. De scoaterea lui din teroarea cotidianului, de sub ciomagul sau sabia stăpânului si echilibrarea tuturor în drepturi în fata unui stăpân unic care era Dumnezeu. Si sclavul si stăpânul lui se situau pe aceeasi treaptă în fata marii divinităti.
De aceea, la acea etapă, rolul credintei a fost nespus de important. Pentru omenire această descoperire a unui singur Dumnezeu crestin a însemnat un salt calitativ de constiintă.
Este greu de găsit o analogie în istoria civilizatiei care s-ar compara cu acest salt. O încercare s-a făcut în 1917, când în Rusia s-a proclamat eliberarea omului si formarea omului nou. Dar aceste obiective supreme, până la urmă, au fost banalizate si lupta pentru omul liber s-a soldat cu milioane de oameni ucisi în Gulag.
A fost o suferintă enormă si o încercare extraordinar de grea pentru omenire ca să se convingă că acest experiment a esuat.
Libertatea exterioară poate fi într-un fel programată, poate fi îngrădită prin legi si ocrotită prin ele. Este indiscutabil faptul că o civilizatie modernă nu poate prospera fără un grad maxim de libertate a cetătenilor săi.
Scopul nostru , însă, este altul. Să încercăm să conturăm o problemă mult mai delicată, mult ai grea si foarte controversată, libertatea interioară a individului.
Să pornim de la un exemplu: sclavul si stăpânul de sclavi. Sclavul poate fi prefăcut în animal, el poate fi bătut zilnic, drept pedeapsă pentru cea mai mică încălcare reală sau iluzorie el poate fi omorât, fiindcă apartine stăpânului. Un singur drept, mai bine zis o singură posibilitate nu are acest stăpân: să pătrundă în constiinta acestui sclav si să-i cucerească libertatea lui interioară.
Nimeni încă n-a descoperit metoda de a intra fără voie în aria constiintei tale si de a-ti lichida libertatea interioară, dacă nu accepti de bună voie acest lucru. Cum accepti acest lucru? Prin acceptarea conventiilor exterioare.
Omul permanent e situat într-o relatie cotidiană, cotidianul îi dictează anumite limite de comportament. Aceste limite de comportament sunt la rândul lor niste arici care au mii de tepi conventionali si care permanent îti spun: procedează asa sau invers, fiindcă asa va fi bine, iar asa va fi rău. Fiindcă asa îi convine cuiva, asa ai să fi tu în profit. Aceste conventii ne însotesc de la nastere si până la moarte. Aceste conventii ne leagă odată cu botezul, fiindcă în jurul nostru, a copilului inconstient, stau o suită întreagă de persoane – nănasi, cumetri, lăturasi, care fiecare deja reprezintă funia unei conventii de care acest copil este legat.
Evident, toti îi vor binele, dar binele lui este deja îngrădit de dorinta celor din jur. De-al vedea voinic, de-al vedea destept. Deja în personalitatea lui se investesc sperante de care bietul înfăsurat în pampers nici idee nu are. Destinul lui se pare pecetluit. Pe măsură ce creste, se măreste numărul acestor conventii, iar sporirea acestui număr micsorează spatiul lăsat libertătii interioare. Constiinta lui este ca o păpădie pe care apasă o greutate enormă de zeci de tone.
Evident, păpădia n-o să reziste prea mult timp. Dar viata continuă. Tânărul se căsătoreste, apar obligatii noi, apar probleme noi si numărul acelor conventii creste în progresie geometrică.
Din eul lui nu rămâne practic nimic. Fiindcă ce este eul unui om, cum poate fi el măsurat? Eul unui om este măsura libertătii lui interioare. Dacă el tine la libertatea lui interioară, dacă el taie ca Alexandru Macedon nodul gordian fără emotii si rupe păinjenisul conventiilor, acest om devine ceea ce de fapt trebuie să devină -- om liber, cu adevărat liber. Indiferent dacă este în robie sau este primul om într-un stat.
Omul îmbătrâneste. Cine vine la mormântul lui? Cumetrii, nănasii, prietenii, rudele. Toti acei care tin în mână firul unei conventii. Cu cine se asemănă omul? Cu o gâză prinsă într-o plasă de păianjen. Rar cine are curaj să rupă această pânză.
Natura este făcută după principiul paritătii, adică fiecare individ îsi caută partea sa. Evident că insectele, animalele au mai putine probleme. Ciclul lor este ciclul zoologic, care se reduce la încrucisare si la înmultire. Sentimentele practic nu participă în acest circuit. Omul este o specie superioară care, pe lângă reproducerea propriu-zisă, are mai multe slăbiciuni. El are nevoie să se îndrăgostească, el are nevoie să iubească si să urască, fiindcă toate aceste sentimente sunt programate în natura lui si dacă el nu le are, el trece în clasa de jos, în clasa animalelor, care pur si simplu se reproduc într-un ciclu zoologic.
Aceste sentimente îl înnobilează pe om, îl deosebesc de restul vietătilor. Cu cât ele sunt mai puternice, mai nobile, mai profunde, cu atât mai mari sunt zguduirile pe care le suportă individul, cu atât mai mult el se depărtează de clasa indivizilor cu ciclul de viată zoologică.
Aici se iscă întrebarea: Unde fermentează aceste sentimente, care este acea câmpie miraculoasă în care înfloresc florile binelui si florile răului, florile dragostei si florile urii. Această câmpie este câmpia libertătii interioare.
Un om capabil de sentimente profunde este mult mai întelegător cu semenii săi, fiindcă chiar prin interiorul lui el deja constientizează că este superior lor. Iar fiind superior, el nu poate să nu-i ajute, ca si ei, la rândul lor, să-si mărească spatiile secrete pe care ar putea să le ocupe libertatea lor interioară.
Un om care întelege aceste lucruri, nu va risca să îngrădească libertatea interioară a altui individ, fiindcă această încercare va fi deja un esec pentru interiorul lui. Va fi acea miraculoasă piele de sagren, care se consumă iremediabil în momentul când este utilizată neadecvat.
Ce caută oamenii în dragoste? Sau, mai bine zis, ce ar trebuie să caute ei în dragoste? Dincolo de atractia propriu-zisă, fiziologică si estetică, ei se pot găsi unul pe altul doar măsurându-si gradul de libertate interioară. De ce atâta lume este nefericită în dragoste si căsnicie? Fiindcă ei s-au găsit după criteriile cele mai simple: să fie frumos, să fie destept, să fie bogat, dar nimeni din ei n-a încercat si n-a riscat măcar să vadă câtă libertate interioară are unul si celălalt, sunt comparabile aceste lumi interioare între ele? Sunt compatibile între ele? Câteodată, am impresia că oamenii sunt de fapt niste vitrine. Frumos fardate, cu mulajele expuse , iar în depozit marfa este alterată, prăfuită si roasă de guzgani si de soareci.
Calea spre fericirea individului o văd prin încercarea de a-l constientiza că are nevoie să-si cunoască această lume interioară. Că el e dator, are obligatia să-si respecte această lume interioară. Fiindcă precum libertatea exterioară a omului este garantată de stat, constitutie, democratie si are imn si drapel, la fel libertatea lui interioară are nevoie de garantie, are nevoie să fie ocrotită si, în numele ei, individul chiar poate este mai în drept să se lupte si să moară, chiar mai mult decât în numele libertătii exterioare.
Primul gând care îti apare atunci când vrei să exemplifici o perfectă libertate interioară, este că o poti găsi în viata monahală. Acolo unde esti constrâns de muncile fizice, unde noptile stai si citesti, unde te rogi si încerci să crezi că aceste rugăminti îti vor aduce marea izbăvire de păcatele reale sau presupuse.
Încerci să umpli un gol interior, adică acel spatiu rezervat libertătii interioare cu dogme, cu axiome religioase, care ar avea misiunea să te convingă că viata ta pe acest pământ este echivalentă cu cea a unui bot de lut si forta divină este cea care te poate absolvi de necesitatea de a te elibera interior, fiindcă viata ta veritabilă va fi dincolo de moarte. Nu punem la îndoială, viată dincolo de moarte există, chiar asi zice că constiinta noastră se transferă în alte spatii, aceasta însă, este o temă aparte.
Pe noi ne interesează contradictia care apare la momentul când individul, încercând să se elibereze în interior, aduce în loc o fortă majoră care nu-l eliberează, care dezlocuieste si populează spatiul interior si, după această schimbare, omul nu simte o usurare, ci, din contra, el se simte parcă mai robit. Explicatia există. Omul se depersonalizează, îsi pierde individualitatea, fiindcă el cedează definitiv spatiul libertătii interioare, fortei divine în care el crede. Iar depersonalizâdu-se, el într-adevăr devine un bot de lut, care nu costă nimic si pe nimeni nu interesează. De aceea ei îsi stâng amarul în muncile fizice, apoi de la muncile fizice aleargă spre chilie să se roage, însă nici într-un loc si nici în altul nu pot găsi izbăvirea, fiindcă izbăvirea nu ti-o poate acorda nici preotul, nici episcopul, nici patriarhul.
Marea izbăvire a individului poate fi armonia lui interioară, indiferent în care divinitate crede. Dar această credintă trebuie să aibă locul exact, bine fixat în constiinta lui, să nu fie o fortă care acapară totul.
Da, există printre călugări oameni care au ajuns la o luciditate, la o gândire purificată care, într-un fel, este în asonantă cu căutările marilor filozofi ai lumii. Si aceasta are o explicatie. Unui călugăr îi vine mult mai usor să construiască un sistem filozofic, fiindcă are asigurat un stâlp de reper – divinitatea, si oricum s-ar deplasa cu gândul, el întotdeauna face referintă la această situatie sigură pentru el.
Un filozof liber nu are această posibilitate. El e nevoit să construiască în universul lui niste galaxii separate în care criteriile de referintă sunt mai greu de argumentat. Dar, în raport cu un călugăr, el este net superior, fiindcă libertatea lui interioară este echivalentă cu mărimea universului pe care l-a construit. Iar în sufletul călugărului, conform legii lui Arhimede, este dezlocuit atâta spatiu cât ocupă forta divină. Si atunci, mărimea universului filozofic a unui călugăr este mai mică. Iată de ce viata monahală nu poate fi o solutie pentru obtinerea libertătii interioare.
Dar, să revenim la stăpânul de sclavi. Oare el, ca stăpân, este mai liber decât robul său? Oare interesele lui de a domina, de a preface pe acest rob într-un animal nu sunt si ele niste conventii, care-l obligă să-si sugrume eul său interior? Constiinta lui că el este liber în raport cu robul este iluzorie. El se zbate în limitele aceleiasi lumi si aceleiasi conventii.
Acest sentiment de lipsă de libertate, chiar în societătile cele mai democratice generează mari conflicte sociale. Vina întotdeauna cade pe tensiunile interetnice, pe relatiile economice, pe crizele mondiale, dar în fond problema cheie, problema libertătii interioare nici nu este abordată. Pe când anume acolo se găseste marea insatisfactie omenească, mare nemultumire, care însumată într-o tară întreagă, generează o nemultumire generală, e un fel de boală, ale cărei simptome oamenii le ignorează ori le caută în cărti sau în stiinte paralele cu boala propriu-zisă.
Un flagel extraordinar al societătii contemporane, narcomania.
Ce este în fond această încercare de a fugi de realitate? Este crearea unei iluzii că ti-ai mărit gradul de libertate interioară. Când în limitele corpului tău ai reusit să deschizi un alt univers. Este o iluzie, este o mare amăgeală, dar oamenii instinctiv încearcă să-si mărească gradul de libertate interioară. Trebuie luptat nu cu narcomania, ci cu conventiile care sugrumă libertatea interioară a individului si nu-i permite să fie fericit.
Cât de nefericit trebuie să fie individul, ca să accepte o fericire iluzorie, inexistentă, virtuală, în schimbul unei fericiri reale pe care el o poate trăi, savura, perpetua? Avem nevoie nu de proiecte antinarcomanie, avem nevoie de căutarea căilor de mărire a spatiului libertătii interioare. Să luăm un alt exemplu: Lumea virtuală a computerului. Zeci de copii, zeci de maturi cu plăcere părăsesc spatiul real si acceptă traiul într-o viată virtuală numai din cauza că viata lor cotidiană le-a retezat aproape definitiv speranta la o libertate interioară.
Aici poate e cazul să punem întrebarea sacramentală – va fi sau nu va fi omenirea fericită în viitor? Răspunsul pare să vină de la sine. Nu prosperarea economică. Nu prosperarea democratiei, nu cucerirea unor galaxii ne vor face fericiti. Omul trebuie să-si găsească fericirea în primul rând prin redobândirea libertătii interioare.
D.P.
|
Observator 8/24/2007 |
Contact: |
|
|
