Ana Blandiana
- Cum erai când erai doar o fetită? Iubeai animalele? Citeai? Te suiai în pomi? Aveai genunchii juliti? Ce întelegeai despre ce se întâmpla în România după ocuparea tării de către sovietici?
- Am crescut la Oradea într-o casă lungă cu parter înalt ridicat peste niste pivnite solide cu bolti aproape medievale de cărămidă, o casă în care noi ocupam trei camere, iar restul de 5-6 erau închise într-un fel misterios care le-a transformat în adevărate personaje ale copilăriei mele. De fapt, principalul spatiu al copilăriei era curtea mare, în care îsi rotunjeau coroanele trei tei uriasi, iar dacă as vrea să fiu si mai exactă ar trebui să spun că adevăratul spatiu al copilăriei erau chiar teii în care mă suiam cu caiete, cărti si pisici si rămâneam ore si ore, închisă ca într-un turn de crengi si frunze, într-o beatitudine a lecturii si a singurătătii la care am visat mereu de-a lungul vârstelor următoare, dar a cărei perfectiune n-am mai reusit niciodată să o ating. Evident că, în aceste conditii, genunchii îmi erau în permanentă juliti - cred că n-au reusit niciodată până pe la 12 ani să se vindece de tot - si îmi amintesc chiar cum ciorapii trei sferturi, care făceau parte din costumul de duminică, în loc să acopere crustele le puneau si mai mult în evidentă. Cred că de atunci am rămas cu o aproape subalternă admiratie fată de pisici (în stare să se catere mai usor decât mine si să găsească din prima clipă pozitiile optime) si cu un fel de compasiune amicală pentru căteii care rămâneau umiliti la baza trunchiului.
Dar nu numai lectura primelor cărti, ci si descoperirea cinematografului se leagă pentru mine tot de teii din crengile de sus ale cărora, privind în directia opusă casei, vedeam trei sferturi din ecranul unei grădini de vară de care ne despărtea un gard înalt . E adevărat că din unghiul meu figurile se vedeau putin alungite, că lipsea partea de jos cu traducerea cuvintelor rusesti care bubuiau pe fondul unor marsuri eroice si că sapte zile la rând vedeam acelasi film schimbat o dată pe săptămână, dar toate astea îmi lăsau libertatea de a perfectiona si transpune povestea pe care o improvizam în jurul figurilor miscătoare, iar când am mers o dată cu bilet la cinematograf, totul mi s-a părut mai putin interesant (aveam să-mi amintesc situatia cu decenii mai târziu când, privind televiziunea bulgară, brodam subiecte ale serialelor pe care - văzute după revolutie la noi - le-am descoperit infinit mai plate decât le imaginasem.)
Cât întelegeam din ceea ce se petrecea în România primei mele copilării este greu de spus. }in minte fragmente pe care le întelegeam, sau credeam că le înteleg, fără să fiu în stare să fac legătura dintre ele. De exemplu, tin minte geamantanul, asezat în vestibul după usă, despre care stiam că este pregătit cu haine groase pentru cazul că vor veni să-l aresteze pe Tata. Un astfel de geamantan se afla în multe dintre casele celor din jur, nu era ceva neobisnuit. Dar atunci când în clasa noastră au fost făcuti pionieri toti, cu exceptia mea, desi ni se spusese că vor fi făcuti pionieri numai cei ce învată bine, iar eu învătam cel mai bine, nu am făcut legătura cu arestarea Tatei, care între timp se produsese, si nu am reusit să mă opresc din plâns atunci când - nici Mama, nici învătătoarea neavând curajul să-mi spună adevărul - mi-au explicat că motivul segregării mele este faptul că nu împlinisem încă 9 ani. Întâmplarea, care reprezintă pentru mine primul moment în care am înteles că mă deosebesc de cei din jurul meu, am descris-o - dovadă că mă marcase - multi ani mai târziu într-un poem care se numea Candoarea si care avea să deschidă volumul meu de debut. E adevărat că lucrurile s-au complicat, poemul a fost considerat demobilizator si respins, iar redactoarea de carte l-a "salvat" în ultima clipă schimbându-i titlul, fără să mă mai întrebe (locuiam la Cluj, nu aveam telefon...), în Partidului. Evident, si Vadim Tudor, care m-a "demascat" în mai multe rânduri, si tinerii porniti "în căutarea comunismului pierdut" au fost fericiti să-l găsească în paginile mele si nu s-au obosit să înteleagă nici sensul poemului, nici povestea lui pe care am spus-o în mai multe rânduri. Oricum versurile "Candoarea mi-a-nflorit-o în ochi definitiv/ Întâiul plâns în curtea scolii sub castani/ Când clasa mea primea cravata rosie festiv/ Si sufeream respinsă grav de colectiv/ Că nu-mplinisem încă nouă ani", ca si întâmplarea pe care cu tristă ironie o narează, au rămas pentru mine simbolul manipulărilor repetate din care se însăilează destinul. În acest caz, cel putin trei: cea din copilărie, cea de la debut si cea a lecturilor acuzatoare de azi.
În ceea ce priveste cuvântul rus, cred că l-am auzit prima oară în fraza pe care ne-o striga mama când ne descoperea. soră-mi sau mie, în buzunare seminte de floarea soarelui: "Vai de voi dacă vă mai prind mâncând seminte ca rusii".
As vrea însă să mă întorc la misterioasele camere închise si la misterul definitiv care s-a înăltat în fata mea după ce am reusit să le deschid. Pentru că în cele din urmă (cred că aveam 13 sau 14 ani) am reusit să deschid cu emotii si cu un speraclu o usă. Iar înăuntru am descoperit mii de cărti neasezate pe rafturi, ci vărsate pur si simplu în mijlocul încăperilor, dealuri de cărti aruncate una peste alta si înăltându-se aproape până în tavan. Erau, aveam să înteleg mai târziu, cărtile epurate din bibliotecile desfiintate ale episcopiilor orădene. Nu e pentru prima oară când povestesc acest episod crucial al adolescentei mele, fără de care nu as fi intelectualul care sunt, după cum fără acea clădire, în multe privinte stranie, în care am crescut - si care avea să apară adesea în povestirile mele - nu as fi scris, probabil, proză fantastică. Pentru că lectura dealurilor de cărti din care m-am hrănit si m-am format în următorii ani îmi oferea substanta culturii îmbogătită nu numai de ispita fructului oprit, ci si de aureola ambiguă a irealitătii. Nu stiu cum as fi fost dacă as fi descoperit marile cărti ale culturii sistematic, eu le-am citit în ordinea în care le găseam la poalele colinei în care se amestecau incunabule cu reviste interbelice, si nu stiam niciodată, citind volumul întâi al unei cărti când îl voi găsi pe cel de-al doilea.
- În plină dictatură comunistă scriai si recitai la întâlnirile cu publicul poeme incendiare. Am fost o dată împreună cu tine la o asemenea întâlnire, la Onesti, si îmi aduc aminte cum răsunau în sala plină până la refuz de oameni versurile: "O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Si ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se si aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiti, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină." Publicul te-a aplaudat frenetic, iluminat de speranta că ziua aceea va veni. Si... a venit. Ce simti când te gândesti că ti s-au împlinit "profetiile politice"?
- Nu mi s-au împlinit. Atât de multi ani am crezut că toate relele vin din lipsa de libertate, încât era logic (si naiv) să cred că o dată cu aparitia libertătii vor dispărea. Poezia pe care ti-o amintesti dovedeste în acelasi timp că nu m-am îndoit că libertatea va veni si că iluziile mele despre ea erau disproportionate. Anul 1990 (care a fost cel mai greu din viata mea), ca si cei care i-au urmat, a arătat că relele vechi sunt departe de a fi dispărut, dar că lor li s-au adăugat rele noi izvorâte chiar din libertate. Mama când ne certa sau ne pedepsea pentru ceva, obisnuia să spună "Cine nu stie de rusine, trebuie să stie de frică". În istorie, rusinea dispăruse de mult: când a dispărut si frica, strălucirii pe care o visam i-a luat locul ceva tulbure si amenintător, greu de definit, dar bine organizat.
- Nu se cunoaste nimic scandalos despre viata ta particulară (într-o tară în care nici un secret nu rezistă mai mult de o săptămână). Căsnicia ta cu Romulus Rusan a intrat în mitologia vietii literare. În ceea ce priveste fidelitatea conjugală, se vorbeste despre tine ca despre o Penelopa a vremii noastre. Esti, de altfel, în toate privintele, un "personaj pozitiv". N-am auzit pe nimeni plângându-se că l-ai fi jignit sau că i-ai fi făcut o nedreptate. Ce se întâmplă? Esti cu adevărat o sfântă? Sau ti-ai construit cu mare atentie imaginea?
- O să încerc să răspund, si chiar să-mi răspund, la această întrebare pornind de la notiunea de "personaj pozitiv". O notiune profund antipatică: antipatizată nu numai de cititorii pe care îi plictisea prin schematism, ci si de scriitorii care nu reuseau să-i dea viată. După cum se stie, personajele negative sunt mult mai usor de creat si întotdeauna mai vii, mai "umane" decât cele programate să devină modele si reusind de cele mai multe ori efectul contrar. Nu m-am gândit niciodată la mine ca la un personaj pozitiv, dar am fost toată viata terorizată de ideea că as putea fi socotită astfel. În măsura în care imaginea mea m-a preocupat (o măsură foarte mică, pentru că am fost tot timpul prea ocupată cu verbul a face pentru a mai avea timp de a mă face că fac) am încercat să estompez trăsăturile care mă deosebeau de cei din jur si erau pentru ceilalti enervante. M-am jenat întotdeauna de calitătile mele, am făcut efortul de a le travesti ironic, de a le parodia glumet. De fapt, era aproape o formă de lasitate profilactică, preventivă, ca si cum as fi stiut de la început că ele sunt cele ce nu mi se vor ierta, că voi fi pedepsită mai curând pentru calităti, decât pentru defecte. Sigur, problema este aceea de a hotărî ce înseamnă calitate si ce înseamnă defect, si de a vedea dacă nu cumva definitia mea a diferit adesea de definitia curentă.
De fapt, cel mai simplu ar fi să recunosc că scara mea de valori este una demodată nu numai pentru secolul 21, ci si pentru a doua jumătate a secolului trecut. Valorile crestine, cultul familiei, visul armoniei, coincidenta binelui cu frumosul (kalakagathia, cum îi spuneau grecii) nu mi-au fost impuse niciodată, ci sunt chiar axiomele care îmi structurează universul. Nu uitati că vin din Ardeal si dintr-o familie de intelectuali cu rădăcini tărănesti, elemente care trimit la stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios. De aici până la luarea ideilor în serios nu e decât un pas pe care l-am făcut pe urmele Tatei, un preot căruia i se părea de neînchipuit să ia bani pentru slujirea sfintelor Taine. În rest n-a mai fost decât conservarea propriei definitii, e adevărat, nelipsită de un soi de obositor maniheism, dar si de linistea pe care o dau lucrurile hotărâte o dată pentru totdeauna. Asa cum mi-ar fi fost mai greu să scriu ode lui Ceausescu, decât să refuz s-o fac, mi-ar fi mai greu să mă port grobian decât civilizat. Regulile de bună purtare sunt în fond si un cod de simplificare a vietii.
Pe de altă parte - în ceea ce priveste căsnicia - în loc de a uimi prin fidelitate, cred că ar trebui să uimesc prin norocul de a fi întâlnit devreme, la sfârsitul adolescentei - ca în mitul androginului - cealaltă jumătate a fiintei. Faptul că, apoi, am făcut tot ce am putut pentru a păstra acest noroc mi se pare o atitudine firească, tinând de logică si de bun simt.
Sunt constientă - acum într-o măsură mult mai mare decât înainte de '89, când reactia empatică a cititorilor putea să mă iluzioneze - că toate aceste lucruri s-au întors, uneori violent, împotriva mea si au sfârsit prin a mă izola. N-am făcut niciodată parte din nici un partid, grup, curent, orientare, club. Ceea ce, desigur, nu e o nenorocire, ci doar o neliniste si o nostalgie. Si vina este în primul rând a mea. Cu sigurantă nu sunt o sfântă, dar e aproape la fel de grav că as putea fi confundată cu una.
- Nu este nimic malefic sau pervers sau libertin în sufletul tău? Ce păcate ai săvârsit? Spune-mi măcar unul! As vrea să rămân în istoria literaturii române ca un interlocutor care a reusit să-ti smulgă o asemenea mărturisire.
- Îmi pare sincer rău că n-am destulă putere pentru a-ti răspunde cu haz. Cred că păcatul cel mai greu pe care l-am săvârsit - împotriva mea însămi în primul rând, dar si împotriva poeziei si chiar a lui Dumnezeu, care mă făcuse ca să scriu cărti - a fost acela de a mă fi ridicat mai mult de un deceniu din viată de la masa de scris si de a fi intrat, ca într-o apă murdară, în arena publică. Motivele si argumentele pentru care am făcut-o nu lipsesc si nu sunt lipsite de patetism, mai mult, sunt aproape sigură că dacă ar trebui să retrăiesc acea perioadă as retrăi-o la fel, dar nici asta, si nici întâmplarea că n-am avut decât de pierdut, nu-mi micsorează păcatul de a-mi fi deturnat destinul. Pentru că sinuciderea este unul dintre cele mai grele păcate, iar eu m-am sinucis cu bună stiintă în plină maturitate creatoare, iar faptul că s-a dovedit doar o sinucidere provizorie nu constituie o scuză, ci un noroc. Nu stiu dacă masochismul evident care a stat la baza acestei deturnări poate fi considerat malefic sau pervers, stiu însă că el a izvorât din umilinta violentă a deceniilor anterioare, când, orice as fi făcut, nu puteam împiedica nimic si nu reuseam să mă îndrept spre forme neliterare de protest, pentru simplul motiv că mă îndoiam că în afara reprimării, ar fi dus la ceva. Iar dacă nici în conditii de libertate n-as fi încercat să schimb ceea ce era de schimbat, m-as fi simtit vinovată si pentru ceea ce nu putusem să schimb înainte. Iată o mărturisire. O mărturisire căreia mă simt obligată să-i adaug o concluzie nu numai deprimantă, ci si moralizatoare. Faptul că toată risipa de mine însămi nu a reusit să schimbe aproape nimic nu e decât o circumstantă agravantă. Inutilitatea îi răpeste sacrificiului ultima justificare: sensul.
- Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet este el însusi o operă, înscrisă în biografia ta. Când te-ai angajat în realizarea lui si ai înregistrat ostilitatea celor interesati de uitarea trecutului, nu te-ai simtit prea mică pentru un război atât de mare? Cum ai reusit să învingi?
- Memorialul face parte nu numai din biografia, ci si din bibliografia mea. El tine locul mai multor cărti pe care cu sigurantă le-as fi scris, dacă nu ar fi apărut această idee. Memorialul a fost la început ideea că nu reusim să schimbăm nimic pentru că nu reusim să tinem minte nimic si că singurul fel în care vom putea să ne reconstruim destinul este acela de a începe prin reconstruirea memoriei. O reconstructie care este în acelasi timp un drum spre trecut si un drum spre viitor si, mai ales, un fel de a face - în pofida justitiei care nu functionează - dreptate.
Refacerea memoriei, ca formă de justitie, a fost o idee suficient de intensă pentru a mă împiedica să cântăresc sau măcar să-mi imaginez eforturile pe care le cerea. De altfel, nu le-am făcut singură. De la scrierea proiectului înaintat în 1993 Consiliului Europei, am realizat totul împreună cu Romulus Rusan si cu echipa care încet-încet s-a strâns în jurul nostru. Adevărul este că a fost foarte greu si - dacă am fi putut bănui de la început dificultătile care ne asteptau - n-am fi avut, probabil, curajul să începem. Sau cine stie? Memorialul, cu toate dificultătile lui, era ceva palpabil, concret, o ctitorie, ceva menit să ne vindece de zădărnicia vietii publice cu praful si pulberea ei de vorbe. A fost greu, am fost atacati mereu din toate părtile. A fost greu, a fost un război mare si lung (a început în urmă cu 14 ani) care, de altfel, continuă: cei care ne atacau în urmă cu câtiva ani încearcă acum să ne manipuleze, să ne folosească pe post de detergenti, după cum altii încearcă azi să câstige concursul national "cine este mai anticomunist?", folosindu-ne cercetările si eludându-ne prioritatea. Dar a fost greu mai ales pentru că a trebuit să ne calificăm în toate profesiunile de care avea nevoie realizarea unei asemenea opere. Am învătat să supraveghem santiere, să organizăm licitatii, să fim designeri, să concepem proiecte, să căutăm documente, să facem cercetări. Fiecare dintre cele 50 de săli ale muzeului din Sighet este rezultatul unor anchete orale, a unor cercetări în cărti si arhive. De exemplu, lucrând la sala dedicată represiunii în literatură am folosit inclusiv rezultatele cercetărilor tale din "Istoria literaturii din 1940 până azi". Pentru sala care este închinată poeziei în închisori (sală de care sunt foarte mândră) am citit tot ce s-a publicat în această privintă ca să pot selecta poemele care acoperă în întregime peretii si care se aud în alfabetul Morse ca niste inimi bătând. Fenomenul rezistentei la nebunie prin poezie s-a petrecut doar la noi si nu suntem destul de constienti de unicitatea si originalitatea lui. După cum sunt mândră de sigla Memorialului (cercul de stele al Europei întretăiat de un cerc de sârmă ghimpată) pe care am desenat-o singură, după ce ani de zile m-am rugat de plasticieni să conceapă ei una. Sunt câteva detalii dintr-o infinitate...
Dar, ca să răspund exact întrebării tale, nu stiu dacă am învins, si mai ales nu stiu dacă victoria în acest domeniu nu se întoarce împotriva noastră ca scriitori. Am uneori sentimentul că am fost prinsi ca într-o cursă în propria noastră idee, care se hrăneste din vietile noastre, împiedicându-le astfel să treacă în cărti.
- În afară de memorial, ai o contributie impresionantă la democratizarea vietii politice din România după 1989. Dar n-ai făcut si greseli? Ce greseli ai făcut?
- Cea mai gravă dintre greselile pe care le-am făcut a fost aceea de a crede că girarea este posibilă, că lucrurile pot fi schimbate sprijinind pe altii ca să le schimbe. Nu mi-am pus niciodată problema să candidez, am refuzat întotdeauna din principiu orice functie, nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât scriitor. De altfel, nu aveam nici timp pentru altceva, mi-a părut întotdeauna rău pentru orice oră pe care am petrecut-o altundeva decât la masa de scris. Eu nu visam decât să iesim din dezastru si am fost dispusă să dau totul fără să iau nimic, pentru ca acest lucru să se întâmple si eu să mă pot întoarce la scris. Din păcate, am descoperit că, în timp ce eu aveam idei, ceilalti aveau interese. Am descoperit că aureola dată cu împrumut îsi pierde din strălucire, iar faptul că nu aveam nici un fel de ambitii personale mă făcea nu numai incomodă, ci si suspectă. Am descoperit, târziu si cu tristete, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut, restul este manipulare. Dar mai gravă decât greseala (care dovedeste că în anumite conditii altruismul nu-i decât o formă de prostie) este concluzia pe care o determină: Dacă am gresit împrumutându-mi altora prestigiul si delegându-i astfel să-mi realizeze ideile (si experienta mea dovedeste că am gresit) atunci votul însusi - care este instrumentul esential al democratiei - poate fi pus sub semnul întrebării, pentru că el nu este decât delegare, întotdeauna manipulabilă, de putere. Prefer să nu insist.
- Ai continuat să scrii după 1989. Totusi, mai putin ca altădată, fiind absorbită de ducerea la îndeplinire a unor proiecte de mare anvergură în politică, în educatia civică, în reconstructia morală a societătii românesti. Se pare că această frenezie s-a redus mult în ultima vreme. Te-ai întors la literatură? Te-ai întors cu totul? Cum te-a primit literatura?
- Formula întoarcerii la literatură este inexactă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, este inexactă pentru că nu pot să mă întorc de undeva de unde n-am plecat niciodată: am continuat să scriu si să public poeme si cărti de poeme în toti acesti ani. Pe de altă parte, nu m-am întors încă la masa de scris în sensul pe care această notiune îl avea pentru mine înainte de '89: un loc în care să te asezi dimineata si să nu-l părăsesti decât noaptea, si uneori nici atunci, cu sentimentul că te afli în centrul universului si de cuvintele tale asternute pe pagină depinde mersul astrilor în cer. Nu m-am întors deci cu totul, desi nu-mi doresc decât asta si nu visez decât clipa în care voi putea - încheind un capitol de viată - să mă eliberez din iobăgia propriilor mele idei.
Există însă si o altă perspectivă. În toti acesti ani ultimi, să spunem, 15 ani, când în tară mi-am subminat, aproape cu masochism destinul literar, cărtile mele au fost traduse si au cunoscut o răspândire constantă în alte limbi (39 de volume de poezie si proză apărute în 24 de limbi) si am fost invitată la mult mai multe festivaluri internationale de poezie, lecturi publice, reuniuni si dezbateri literare europene decât am putut să particip. Faptul că în România se stie putin si se vorbeste si mai putin despre asta nu schimbă realitatea. Eu însămi am suportat relativ usor estomparea literară din tară pentru că, în acelasi timp, trăiam ca într-o viată dublă, efervescenta prezentei internationale. M-am simtit în toti acesti ani mai scriitor în străinătate decât acasă
În ceea ce priveste lumea literară, nu i-am apartinut într-o măsură prea mare nici înainte si nu îi apartin nici acum. Când eram foarte tânără mă intimida, apoi, în anii cei mai întunecati, ajunsese să mă înspăimânte; acum îmi este atât de necunoscută, încât as putea spune că, din punctul meu de vedere, nici nu există. Ceea ce mi se pare extrem de schimbat este mecanismul editorial si viata librăriilor, felul în care cărtile nu se mai vând în functie de valoarea sau aura lor (întotdeauna greu de definit, inefabile, trecând ca un frison de la cititor la cititor), ci în functie de anvergura reclamei, selectând după reguli misterioase care - ca tot ce nu înteleg - mă fascinează.
- Te rog să-ti folosesti darul previziunii încă o dată, azi, când totul pare confuz si să-mi spui ce se va întâmpla cu tara noastră în următorii ani. Cum va evolua viata politică? Cum se va adapta societatea românească la stilul de viată european (care îi era atât de familiar înainte de război si de care s-a îndepărtat atât de mult în timpul comunismului)? Dar cu literatura română ce se va întâmpla?
- Cum nu sunt Mafalda, as prefera să îti folosesc întrebarea pentru a spune ce văd nu în viitor, ci în prezent, un prezent atât de tulbure, încât se dovedeste la fel de greu de prevăzut ca si viitorul. Si primul lucru, pe care nu pot să nu-l observ si care mă frapează, este felul de-a dreptul obsedant în care, cât cuprind cu ochii, înapoi si în jur, scena vietii publice, sociale, politice, economice, culturale este ocupată de forme fără fond. Omniprezenta lor ne obligă să le privim nu numai cu deznădejde, ca pe o fatalitate, ci si cu atentie si curiozitate, ca pe un mecanism cine stie dacă nu obiectiv. As vrea să observi că nu vorbesc despre ele cu severitatea lui Titu Maiorescu, ci cu întelegerea - nelipsită de tristete, dar nici de sperantă - pe care mi-o dă perspectiva secolului pe care îl am în plus. Noi românii, am avut întotdeauna privirea atintită spre Occidentul de care - din motive uneori subiective, dar mai ales obiective: turcii, rusii, comunismul - ne-a despărtit un inexorabil decalaj. Un decalaj care - oricât de rapid am fi înaintat în momentele noastre bune - nu dispărea, pentru simplul motiv că, asemenea unei fata morgana, Occidentul înainta si el. Si atunci nu ne rămâne decât să umplem hiatusul cu forme cărora nu avem timp să le dăm un continut, dacă vrem să tinem pasul si să ajungem din urmă. Ceea ce este încurajator în contemplarea acestui proces de smecherească evolutie este faptul că încet, încet, în timp, formele goale îsi generează continutul. În mod evident, formele fără fond contemporane lui Maiorescu deveniseră, în perioada interbelică, structuri nemaitrucate si functionale. Mecanismul acestei deveniri este atât de functional încât se poate spune - oricât de socant ar suna - că formele fără fond au fost chiar forma noastră de progres. Nu pot decât să-mi doresc ca acest mecanism să continue să functioneze si, de exemplu, forma fără fond a condamnării comunismului să se umple de continutul necesar schimbării vechilor structuri de putere ale societătii, sau formele fără fond născute din presiunile Uniunii Europene să genereze cu timpul fondul integrării reale.
În ceea ce priveste literatura română, nu va avea decât de câstigat din tot acest proces de integrare. Desigur, doar dacă scriitorii români ajunsi în Europa nu vor avea grijă să-si distrugă reciproc sansele, minimalizându-se si eludându-se unii pe altii.
Interviu realizat de
Alex. Stefănescu
N.O.
interviu aparut in România literară Nr.32 din 17 August 2007
|
Alex. Stefănescu 8/23/2007 |
Contact: |
|
|
