Un om din Wayfalua
- Hm, pesemne, vii de departe.
- As spune ca din vest. Un oras din vest.
- Poate chiar Lugoj?
- Nu, în nici un caz.
- Sau Buzias?
- Nici.
- Atunci Jimbolia, Sânnicolau...
- Nu, nu.
- Dar esti banatean...
- M-am nascut în Ardeal. Meses. Satul Wayfalua, daca va spune ceva.
- Povesteste-mi . Pe-acolo nu se întâmpla nimic?
- Tocmai ma întorc, nici nu stiu încotro s-o apuc.
- Povesteste.
*
- Nu voia sa porneasca. Îmi venea sa o sparg. Sa ma lase în mijlocul padurii? Singur? Noaptea?
- Ai spart-o?
- Era a unui coleg. O împrumutasem în schimbul a trei litri de tuica. La noi, tuica se face tare.
- Ca în tot Ardealul.
- La noi se face si mai tare. Se baga si gainat.
- Gainat?
- Da. Unii au oroare, dar gainatul da tarie buna.
- Povesteste.
- Nu voia sa porneasca. Pace!
- Trebuia sa te lasi pagubas. Te puteai culca în ea pâna dimineata.
- Am împins-o.
- Era la vale ?
- Era un drum laturalnic de tara. Ma gândeam s-o ascund. Sa nu cumva... în timpul noptii. La noi s-a mai întâmplat. I-a furat-o din curte. Dupa ce-a umblat cât a umblat cu ea si si-a facut damblaua, a aruncat-o într-o prapastie.
- Si n-ati aflat cine?
- A marturisit singur înainte sa-si dea duhul. Fiindca l-a taiat unul cu o coasa.
- Vreun ortac de-al lui?
- Nu stiu. Îl chema Gligor. Astalalt dormea în fân iar Gligor nu l-a vazut, ca nu se luminase bine de ziua.
- Povesteste.
- Pâna la urma, am intrat într-o poarta.
- O casa în inima padurii?
- Mai multe. Pe celelate nu le distingeam, nu era lumina la nici o fereastra. Am sarit peste gard si am batut la usa. Am tot batut. Dupa un timp, au început sa ma doara buricele degetelor.
- Poate nu voiau sa deschida.
- Am batut si cu picioarele.
*
- Wayfalua.
- Interesant nume. Sat de nemti?
- Români de cult ortodox. În afara de birtas.
- Evreul dracului. Astia se baga peste tot.
- Al nostru era slovac. Vranek. A murit de cancer.
- Si ce s-a mai întâmplat?
- În noaptea aia nimic. Mi-am asternut în masina.
- Nu ti-a fost frica?
- De aia m-am si foit atâta. Abia în zori am reusit sa adorm. M-a trezit, pe la amiaza, un nechezat de cal. Îmi nechezase chiar la ureche. Am sarit speriat, dar blocasem toate usile iar geamurile erau ridicate. Si, în afara de asta, am fobie fata de cai.
- Poate-ai visat.
- Poate. Ca n-am vazut nici urma de copita. Sarisem atât de brusc de pe bancheta încât m-am lovit cu capul de parbrizul din fata. Si mi s-a întunecat imaginea.
- Si ce s-a mai întâmplat?
- Am batut iar la usa, cât am putut.
- Mult?
- Pâna s-a deschis. Singura. Nu era nimeni înauntru. Pe plita fierbea ceva. O oala cu apa si fasole.
- Înseamna ca era, totusi, cineva pe-acasa.
- Nu era nimeni. Am intrat în fiecare încapere si-am întrebat.
- Dar oala?
- O fi fost pusa de mai demult. La noi se mai obisnuieste. Mama avea fasole si de zece ani.O punea sa fiarba zile întregi.
- Mai e si focul.Cine l-a aprins?
- Nu m-am uitat sa vad daca ardea ceva în vatra.
- Si ce s-a mai întâmplat?
- Am iesit sa caut mai departe. Când colo, m-am împiedicat de oala cu fasole si am rasturnat-o. Noroc ca nu s-a varsat toata.
- Pai, nu era pe soba?
- Nu.Cât timp am haladuit eu prin camere, careva a mutat-o pe treapta de piatra ce da în prispa. Mama mai facea asa, ca sa raceasca ciorba mai repede.
- Înseamna ca era cineva acasa.
- Nu era nimeni. Am strigat prin curte pâna am ragusit. Nu tin minte sa mai fi ragusit vreodata. Am strigat cât nu striga altii într-o viata-ntreaga.
- Poate strigai prea tare.
- Nu m-au auzit nici vecinii.
- Si ce s-a mai întâmplat?
*
- Strasnic!
- Ba deloc. S-a petrecut ceva groaznic. A disparut.
- Ce-a disparut, doar n-a disparut satul.
- Chiar el.
- Nu se poate. Cum asa. Când asta?
- Mai bine de trei sute de ani.
- Absurd. Si tu? Vrei sa spui ca esti tot atât de batrân?
- Ajung si acolo.
- Continua atunci.
- Am auzit din nou nechezatul acela de cal, strident, în ureche; si am început sa cotrobai în sura, în grajd, în poiata, în cocina, pâna si în cotetul de gaini.
- Si?
- Numai balega si rahati proaspeti peste tot. Iar dobitoace ca-n palma. Muream.
- Or fi fost duse pe câmp undeva. Prin padure. La pascut.
- Si nechezau nucii dimprejurul gradinii?
- Continua.
- M-am întors iar în casa. Când sa intru, oala cu fasole nu mai era pe treapta.
- Se rasturnase.
- Era pe masa. Cu o farfurie plina alaturi. O lingura si o felie de pâine.
- Ai mâncat-o?
- Am baut-o. Eram hamesit. Si pâinea...
- Ai baut-o?
- O unsese cineva, cu smântâna. Asa facea si mama. Era proaspata... Dar degeaba întrebi, nu era nimeni.
- Continua.
- Iara ies, iar ma-mpiedic.
- De oala!
- Ba de-o galeata cu apa rece, trasa atunci. M-am udat tot. Parca ma îmbaiasem.
- O fi lasat-o careva, intentionat.
- Cine s-o lase, ca nu era nimeni. În sfârsit, deslusesc un zgomot suspect la porumbar. Numai acolo nu cautasem. Merg, deschid porumbarul si zvîrr! - pasarea. Ma izbeste cu o aripa în obraz. Neavând nimic la îndemâna, mi-am scos o gheata si-am aruncat-o dupa ea. Am nimerit-o în cap.
- Numai în cap?
- Da. Ca avea un cap cât toate zilele. Greu sa nu-l nimeresti. Nu stiu ce pasare sa fi fost.
- Pupaza.
- Pupaza cu ciocul galben?
- Sau bufnita.
- Nu. Avea creasta si gusa. Ce sa caute în porumbar?
- Ai avut timp sa observi atâtea amanunte?
- Când s-a oprit. Dupa ce-am pocnit-o.
- S-a oprit sau a cazut?
- S-a oprit.
- S-a oprit fiindca a cazut!
- S-a oprit în aer. Sta întepenita. Ca papusile alea la teatru ce atârna de un fir nevazut. Numai ca asta n-avea fir, am verificat. Sfida toate legile gravitatiei.
- Ce-i aia “gravitatiei”?
- O lege care nu te lasa sa cresti cu capul pâna în nori.
- Desteapta lege.
*
- Asta-i tot?
- Cum sa fie tot? Înca nu ti-am vorbit despre cel cu care m-am întâlnit...
- Deci, pâna la urma, tot era cineva acasa.
- Nu era nimeni. În tot satul nu era nimeni.
- N-ai spus, adineaori, ca te-ai întâlnit cu un tip?
- N-am spus.
- Ba ai zis.
- Ce-am zis?
- “Cel” cu care te-ai întâlnit...
- Am zis.
- Si-atunci de ce spui ca n-ai zis?
- Fiindca n-am zis.
- Pâna la urma, te-ai întâlnit sau nu te-ai întâlnit?
- M-am întâlnit.
- Cu un tip!
- Nu.
- Dar cu cine?
- Cu cel care necheza.
- Cu calul?
- Nu.
- Si cine necheza?
- Nu stiu. Era mic, ca un bostan; si se tot holba la mine cu un ochi.
- Numai cu unul?
- Nu avea decât unul.
- O fi fost dracu’.
- Dracu’ sa-l ia! Ca era sa fac pe mine. Atunci mi-am dat seama, pentru prima oara, ce înseamna sa-ti fie frica, ce-nseamna sa fii speriat si ce înseamna sa te scapi în nadragi.
- Tu te-ai scapat, sau numai era?
- Am apucat sa-mi desfac cureaua si sa ma asez pe vine.
- Fata de ala, de ochios?
- Ba chiar pe el.
- Si nu ti-a ars una în dos?
- Nu, ca n-avea picioare. Era rotund ca un pepene si n-avea nici mâini. Numai gura.
- Te-a înjurat.
- Doar a nechezat de era sa-mi sara timpanele.
*
- Eram nebun sa mai ramân? Am urcat în masina si-am luat-o la sanatoasa. M-am si mirat c-a pornit, ultima oara o lasasem defecta. Dupa numai câtiva kilometri intram pe Valea Cizerului.
- Cizerului?
- Vine de la Caesar... Eram derutat. Stii, comuna asta se învecineaza cu Wayfalua. Însa Wayfalua n-am gasit-o nicaieri.
- Nu existau indicatoare?
- Nu mai fusesem pe-acolo din copilarie. Am întrebat pe cineva. Mi-a spus ca n-a auzit de numele asta în viata lui.
- Poate chiar nu auzise.
- Cum sa nu auda daca erau învecinate.
- Înseamna ca a mintit. Crezi?
- Nu mai stiu ce sa cred. Toti cei pe care i-am întrebat mi-au relatat acelasi lucru. Povestea cu prostul. Când toti spun ca esti prost, nu mai ai încotro.
- Te-ai lasat.
- Parca puteam? Nu puteam. Am cautat mai departe. Însa cei de la arhive mi-au pus în vedere: “Satul exista, dar a disparut în urma cu 300 de ani!”
- Si ce le-ai raspuns?
- Le-am facut o scena... Le-am aratat si certificatul de nastere. Sa citeasca negru pe alb. Poftim, scrie aici, nascut în Wayfalua...
- Iar ei?
- Le-am rasturnat mesele, scaunele, am dat cu hârtoagele lor de pamânt. Ma c.. pe stiinta voastra! le-am strigat.
- Iar ei?
- I-am amenintat ca plec sa caut satul si, daca nu-l gasesc, ma reîntorc.
- Poate ca locul acela, de care-ai povestit, o fi chiar Wayfalua.
- Cum sa fie?
- Nu spuneai ca din el ai intrat direct în Cizer, sau Caesar, si ca respectivul se învecina cu Wayfalua?
- În cazul asta ar fi trebuit sa-mi întâlnesc parintii. Sa ma revad cu prietenii. Cu vecinii. Or, acolo, nu era nimeni.
- Asa e, o fi în alta parte.
- Unde, daca nu mai exista? Daca a disparut acum 300 de ani?
- Dar nu spuneai...
- Ba spuneam, dar, pâna la urma, m-au convins.
- Cine ?
- Ei, cine. Ei!
- ..?!
- A iesit dupa mine unul mai scund si-ndesat, cu niste ochelari cât rotile de masina. “Hai, d-le, a zis, hai sa mergem.”Am batut toata zona. Nici urma. Nici macar peste locul ala pustiu n-am mai dat.
- Si-atunci?
- Si-atunci i-am aratat iar certificatul de nastere. Negru pe alb.
- Ce-a mai comentat?
- Ca nu e nici o problema, mi-l schimba.
- Ai acceptat?
- Ce? Înca nu ma tâmpisem.
- Si cum a ramas?
- Zicea ca sa ma faca om între oameni, de aia sa mi-l schimb.
- Avea dreptate.
- Eu nu sunt om între oameni? i-am raspuns. Si înca ce om!
- Chiar asa, ce om?
- Cum asa, “ce om?” Poate ce mai om!
- Tot nu-nteleg.
- Pai, cum scrie si-n certificat. Un om din Wayfalua!
Costel Babos -Windsor/ Canada
|
Costel Babos 8/17/2007 |
Contact: |
|
|
