Romanii din Balcani
De-a lungul istoriei au fost elaborate, pe baze mai mult sau mai putin stiintifice, diverse teorii privind formarea poporului român.
Important este ca cei mai de seama specialisti ai vremurilor trecute, dar si moderne, au afirmat raspicat ca poporul român s-a format atât la Nord, cât si la Sud de Dunare, doar asezarea Slavilor în Peninsula Balcanica scindându-l în doua grupuri distincte: unul la Nord de Dunare, iar altul la Sud.
Dovada ca românii de la Nord de Dunare au fost totdeauna constienti de existenta fratilor lor de pe malul celalalt al fluviului si ca au încercat sa atraga atentia societatii civile asupra existentei si importantei elementului românesc din Balcani, în perioada 1938-1943, la Craiova s-a editat o revista dedicata exclusiv problemelor românilor din regiunea Timocului, populata cu sute de mii de români, a caror existenta a fost si este înca greu de recunoscut pentru autoritatile din statele pe teritoriul carora au nimerit sa traiasca.
Revista „Timocul”, caci despre ea este vorba, reprezinta un izvor inedit, deosebit de util, pentru atestarea legaturilor trainice dintre românii de pe cele doua maluri ale Dunarii si lupta acestora pentru pastrarea fiintei nationale.
În ajutorul celor afirmate, redam unul din articolele inserate în paginile revistei, referitoare la formarea poporului român si continuitatea elementului autohton în sudul Dunarii, scris de Petre Petrinca – un respectat om politic si istoric al vremii.
Consideratiuni în legatura cu formarea poporului român
Originea Aromânilor; un scurt istoric. Macedo-românii sau Aromânii sunt descendentii colonistilor Romei antice din provincia Illyricum.
Istoriografia veacului trecut, cu toate controversele ei, a stabilit, în mod definitiv, acest adevar.
Latinitatea originei Aromânilor din Peninsula Balcanica a fost aratata pentru prima oara de catre istoriograful german I. Thunmann (v. „Ardentlichen Lehrers der Beredsamkeit und Philosophie auf der Univarsitat von Halle. Untersuchungen uber die Geschichte der Oesthichen europaischen Vollker”, Leipzig, 1774). Acesta a dovedit ca Daco-românii sunt descendentii Dacilor romanizati sub stapânirea Romei, iar Macedo-românii sau Aromânii descendentii Tracilor romanizati din Peninsula Balcanica.
Frantz Iosepf Schultzer („Geschichte des Trans alpinischen Daciens”, Wien, 1781-1782) sustine ca poporul românesc s-a format tocmai în Peninsula Balcanica, iar de aci a emigrat la Nord de Dunare, prin sec. XII si XIII. Prin urmare, asezamintele Românilor de astazi din Balcani, sunt de origine straveche, coincizând în vechimea lor cu însasi formarea neamului românesc.
Iohan Engel („Commentatio de expeditionibus Traian iad Danubium et origine Walachorumi”), de asemenea, sustine teza formarii poporului român în Balcani, dar epoca emigrarii sale la Nordul Dunarii, o fixeaza înaintea venirii Ungurilor în Europa de mijloc, prin veacul al IX-lea.
De aceiasi parere e si Iosif Eder („Supplex libellus Walachorum Transylvaniae cum notis historico-criticis”, Cluj, 1791).
Robert Rosler („Rumanischen Studien Untersuchungen zur alteren Geschite Rumaniens”) sustine teza lui Schultzer, documentând-o în mod stiintific. Teza sa popularizata sub denumirea de „Teoria lui Rosler” a fost acceptata de cea mai mare parte a reprezentantilor istoriografiei maghiare.
Ea este însa falsa.
Dintre filologii straini, singurul care a admis „Teoria lui Rosler” a fost W. Tomaschek („Zur Kunde der Haemus Halbinsel”, Wien, 1882).
Cea mai mare parte a istoriografiei moderne însa, a subliniat categoric adevarata teza a continuitatii elementului românesc din Dacia, precum si a aceluia din Sudul Dunarii, element care a fost scindat în doua grupuri principale prin asezarea Slavilor în Peninsula Balcanica.
Pentru teza continuitatii, s-au declarat cei mai de seama istoriografi ai veacului trecut ca Jung, Tamm, Pie, Ranke, Mommsen, Kiepert (geograf), Ciblon, Dieffenbach si altii.
Aceasta e si teza istoriografiei românesti. Poporul românesc s-a format atât la Nord, cât si la Sud de Dunare, dar asezarea Slavilor în Peninsula Balcanica, l-a scindat în doua grupuri mari: unul la Nord de Dunare, iar altul la Sud.
Grupul de Sud e acela cunoscut sub numirile de Macedo-Români, Aromâni, Albano-Români, Români Balcani, Valahi etc.
Deci, asezamintele românesti, cari în multe regiuni din Balcani formeaza nuclee puternice de populatie, sunt de origine straveche, coincizând cu data formarii neamului românesc.
Macedo-Românii sau Aromânii, ei însisi sunt constienti de latinitatea lor, precum si de legatura de sânge cu fratii lor dela Nord, cu Daco-Românii, de cari au fost despartiti prin elemente slave ce s-au infiltrat în mijlocul lor.
În aceasta privinta, francezul Cosinery („Voyage dans la Macedonie”, Paris, 1831, tome I, p.16), scria cu ocazia unei calatorii facute în Macedonia ca Valahii sunt foarte numerosi în Pind, vorbesc o limba latina si când îi întrebi de ce neam sunt, ei raspund, cu mândrie: „Români!”
Înca prin veacul al VI-lea se gasesc urme despre existenta Românilor în Macedonia, Grecia, Albania, Jugoslavia si Bulgaria de azi.
În Balcani, la 579, dupa cronicarul bizantin Theophylactes, cu ocazia unei expeditiuni din Bizanti, un pastor Aromân din muntii Hemusului, care conducea armatele împaratesti, a strigat tovarasului sau – caruia îi cazuse desagii de pe cal – în limba urmasilor colonistilor Romani: „Retorna frate!”
Cuvintele Aromânului au fost întelese gresit de catre bizantini, si acestia, crezând ca e vorba de aparitia dusmanului, s-au refugiat, pierzând astfel o lupta.
Evreul Beniamin de Tudela, care i-a vizitat pela 1150, spunea despre acesti Români: „Valahii traiesc în tara lor (!), numita Valahia. Locuiesc între munti. Sunt iuti ca si caprioarele. Nu au fost razboiti, deci, nici supusi de nimeni pâna acum, din cauza terenului si a muntilor atât de accidentati si inaccesibili, cunoscuti numai de ei.”
Sub domnia împaratilor români ai Asanestilor si mai ales a lui Ioanitiu Asan, Aromânii ajung adevaratii stapânitori ai Peninsulei Balcanice, adica a patriei lor stravechi.
În acest timp, un general al armatelor imperiale din Bizant, raporta împaratului sau: „ca ostenii lui nu pot lupta cu foamea si cu Valahii – doua rele greu de învins!”
Cronicarul spaniol, Ramon Muntaner, în cronica sa, numea Tara Aromânilor drept „Marea Valahie” sau „Blaque la Grant” – cum i-au spus si cronicarii francezi ai cruciatelor – apoi, ca e „cea mai temuta tara din lume”.
Prin caderea dinastiei Asanestilor si-a imperiului puternic româno-bulgar, trecutul atât de glorios al Aromânilor începe sa apuna. Slavii se consolideaza în noua lor patrie a Peninsulei Balcanice, rupându-se legaturile cu grupul cel mare al Românilor dela Nordul Dunarii si chiar cu grupul Românilor din dreapta fluviului, din Bulgaria si Serbia.
Aceasta izolare a Românilor din Sudul Peninsulei Balcanice – de cei dela Nord – începe prin sec.XIII si XIV.
În veacurile urmatoare, Peninsula e napadita de Turci, dupa ce acestia distrug imperiul roman de Rasarit. Odata cu patrunderea Turcilor în Peninsula, încep timpuri vitrege pentru trunchiul românesc din Balcani.
Dupa ce Peninsula Balcanica scapa de sub dominatiunea turceasca, Albania, Grecia, Jugoslavia si Bulgaria se formeaza ca state politice independente.
Dupa razboiul mondial, Macedonia se împarte între cele patru state, iar Aromânii sau Macedo-Românii ajung sub stapânirea acestora, destramându-se definitiv vechia unitate a elementului românesc din Peninsula Balcanica.
Trunchiul românesc din Sud – dupa ce vitregia timpurilor l-a despartit de cel dela Nord – prin razboiul mondial a fost din nou îmbucatatit în patru parti fiind împartit între Grecia, Albania, Jugoslavia si Bulgaria.
|
Nicolae Rusu 8/14/2007 |
Contact: |
|
|
