Amintiri pitoresti, din România de altădată...
Cunoscusem pe printul Leon Ghica mai de mult. Dacă nu mă însel, la printesa Martha Bibescu, actuala mare scriitoare, care împreună cu domnisoara Elena Văcărescu si contesa Ana de Noailles au impus la Paris, adică în lumea întreagă, geniul românesc. Prietenii printului Leon Ghica îl numeau „Le magnifique Seigneur“. Si, într-adevăr, acest aristocrat, de o cultură profundă si de un spirit larg si generos, se făcuse iubit în cercurile artistice si literare ale vremii. N-a fost scriitor, pictor si poet de seamă, care să nu fie invitat la mosia sa Dumbrăveni din Botosani si să nu fie găzduit luni întregi, în conditiile cele mai amicale si mai fastuoase. În Bucuresti el locuia, pe atunci, în casa Blaremberg, din spatele Hotelului Athénée Palace, un apartament luxos cu vederea în grădina Atheneului Român.
Asupra lui Leon Ghica s-au scornit, mai cu seamă de cei care nu-l cunosteau, fel de fel de legende. Una singură nu mintea. Printul nu putea să doarmă noptile si se culca totdeauna pe la 8 dimineata. După teatru, adică pe la ora 1 noaptea, musafirii obisnuiti începeau să-si facă aparitia unul cîte unul. Printre acestia, cel mai credincios era printul Dumitru Moruzi, prefect al Politiei, supranumit Cneazul. El purta încă uniforma de colonel de cavalerie si era celebru prin cuvintele sale de spirit. Alexandru Davilla, director general al Teatrelor, era nelipsit de la aceste reuniuni mai mult intelectuale decît gastronomice, pentru că supeul era foarte simplu si sobru. Părintele Vasile Lucaciu venea deseori ca să asculte si mai cu seamă să vorbească „onctuos“ si elocvent, cum învătase la Roma. Maestrul Constantin Dissescu aducea uneori pe Take Ionescu. Se stie că Leon Ghica era un fervent takist si oferise sefului slăvit si partidului său mai toată boierimea plutocrată a Moldovei. Costea Bals, fost prefect de Iasi, era de-al casei ca si doctorul Haralamb, Radu Văcărescu, printul Grigore Ghica, consilierul de Casatie Vidrascu, George Valentin Bibescu, pe atunci foarte tînăr. Leon Ghica era foarte amator de literatură, de pictură si de bridge. Dacă seara discuta cu pasiune nefericirile si talentul lui Verlaine si recita „La chanson des Hommes“, de Maurice Magre, noaptea juca bridge pînă spre ziuă. Pe scriitorii români îi iubea, fiindcă în societatea lor învătase bine româneste si o recunostea totdeauna. Pe cînd stăpîneau mosia Dumbrăveni marii boieri Bals, se afla ca administrator Eminovici, tatăl poetului Eminescu, asa că marele scriitor a trăit cîtiva ani ai copilăriei sale în căminul boieresc de la Dumbrăveni si s-a jucat cu fratii si surorile sale prin parcul dimprejurul castelului. Iată motivul care a hotărît pe seniorul moldovean să înalte în parcul acela o statuie spre pomenire sublimului cîntăret al neamului nostru. În anul inaugurării statuii, adică în 1903, mă găseam magistrat într-un mic port de pe malurile Dunării: la Corabia. Fusesem mutat de la Brăila, din pricina unei epigrame adresată domnului Constantin Cocias, seful unui mare partid politic din localitate. Ministrul Justitiei din vremea aceea, regretatul Constantin Stoicescu, îmi dăruise ceva din eleganta lui retorică si spirituală. Ca să nu mă mîhnească prea mult mutarea bruscă, dintr-un oras bogat, vesel si pitoresc ca Brăila, într-un mic port dunărean ca un orăsel în formare cum era Corabia, mi-a scris o epistolă mîngîietoare si autografă; mai întîi mă dojenea blajin că-mi risipesc talentul în zburdălnicia primejdioasă a epigramelor, si spera că vederea locurilor pe unde armatele române au trecut Dunărea în războiul glorios al Independentei, o să-mi inspire poeme epice si lirice, de care, spunea el, o literatură tînără ca a noastră are atîta nevoie. Pe cînd judecam, făceam vînători si meditam la ironia ministerială, primesc o telegramă urgentă de la Leon Ghica să vin imediat la Dumbrăveni, că se inaugurează, cu mare fast, statuia lui Eminescu. Călătoria era lungă si obositoare – de la Romanati tocmai la Dumbrăveni, în Botosani. Dar am plecat, străbătînd pe o căldură de iunie toată Muntenia si Moldova si am ajuns seara în gara Veresti, unde mă asteptau un postalion cu 4 cai si un secretar al printului. Am fost instalat într-o splendidă odaie la Cucurigu, o vilă a privilegiatilor, pe al cărei înalt tavan alb se răsfăta un imens păianjen negru de bronz mat. Cel mai zgomotos si mai vesel dintre numerosii oaspeti de distractie, printre care recunoscusem ziaristi, poeti, deputati si rude de ale printului, era autorul statuii: sculptorul Oscar Späthe, instalat la mosie de mai mult de 3 săptămîni. Înalt, blond, arătos, cu ochii albastri rîzători, bun povestitor la chef, cu mustătile înfipte în cer, la gît cu o lavalieră neagră, era tipul artistului ajuns, care-si topise cu desăvîrsire originea teutonică în spuma vinurilor noastre nationale. Într-un colt zîmbea barba albă si boierească a marelui avocat, ziarist si om politic Petre Grădisteanu, care venise să ia cuvîntul în numele Ligii Culturale, al cărei presedinte era. El asculta cu interes si admiratie paradoxurile nesfîrsite ale poetului Dimitrie Anghel, care îl făceau pe timidul St. O. Iosif să deschidă ochii mari, blînzi si cam înrositi. Alexandru Davilla, intim al casei, era maestrul ceremoniilor; mai toate revistele literare si marile cotidiane îsi trimiseseră reprezentantii. Dr. Sextil Puscariu, savantul academician de azi, venise mi se pare în numele României June din Viena. Poetul Dem. Manu îsi plimba melancolia tăcută si visătoare prin colturile bibliotecilor. Multi scriitori, publicisti si studenti din Iasi, Ardeal si Bucovina, veniseră atrasi de faima acestei festivităti literare. Pe unii îi recrutase Späthe ca membri benevoli în corurile sale studentesti si îi retinea prin halbele de bere din München, pe care le oferea cu o risipă de nabab. Butoaiele goale afirmau seara repetitiile coristilor si succesul dirijorului. După masă, Leon Ghica ne convoacă într-un salonas ca să ascultăm si să alegem una din odele trimise pentru serbarea de a doua zi, de diferiti poeti din Iasi, Botosani si Cernăuti. Sovietul critic compus din Davilla, Anghel, Iosif, Nanu, Puscariu, Petre Grădisteanu etc., declară solidar că poeziile sînt proaste. Leon Ghica era consternat. El propune să se recitească una din ele, autorul fiindu-i prieten. Davilla, neîndurător, repetă: „Inutil, sînt proaste Măria-Ta“. Cam supărat, amfitrionul exclamă, en déséspoir de cause: „Atunci, faceti d-voastră altele mai bune!“ Foarte bine, - răspunse Davilla, - dati-mi 3 ani si scriu eu ceva în genul Baladei Strămosilor. Atmosfera se îngreuiase; afară o noapte cu lună vărsa argintu-i pe vîrfurile mestecenilor din parc. Leon Ghica ironizează pe Davilla: „Decît să-ti acordăm d-tale un concediu de 3 ani ca să improvizezi o poemă de 6 strofe, mai bine să oferim lui Cincinat o cupă de sampanie si 30 de minute si ne va scrie o adevărată odă“. Toate privirile se atintiseră asupra mea. Am refuzat categoric, pretextînd oboseala călătoriei. S-a petrecut însă o scenă care mi-a pus pana în mînă aproape fără voia mea. O tînără americană, printesa Jean Ghica, îmi dă bratul si-mi cere să facem un tur prin parc. Sotul său, locotenentul Jean Ghica, din cavalerie, se asezase la o masă de bridge. Printesa tînără si blondă era fata milionarului Singer, fabricantul celebrelor masini de cusut. Fiind în călătorie prin Constantinopol, cu un an înainte, zăreste în vitrina unui negustor turc, de covoare, o frumoasă păpusă multicoloră si elegantă si cere tatălui său să i-o cumpere; negustorul îi răspunde că se înseală. Presupusa păpusă e un locotenent în tinută de gală, fiul ambasadorului român acreditat pe lîngă Sublima Poartă. Capricioasa americană s-a arătat încîntată si a insistat să i se dăruiască atunci ofiterul. Tatăl a trebuit să cedeze si peste 3 zile yachtul milionarului a pornit împrejurul lumii cu un oaspete mai mult: cu logodnicul frumoasei americane, locotenentul Jean Ghica. O cunoscusem la Bucuresti cu o lună mai înainte, cînd venise să facă vizitele de rigoare familiei. În seara aceea, m-a dus pînă la statuie. La coltul aleii era o masă rotundă de marmură albă. Spre surprinderea mea, sub becul electric care făcea concurentă lunii se aflau hîrtie, cerneală, o sticlă de sampanie si două cupe de cristal. Cum era să mai rezist?! Am început să scriu halucinat de lună, de viziunea statuii si de fosnetul rochiei de mătase, care s-a risipit discret în umbra boschetelor si în vraja misterioasă a serii de vară parfumată de crini si de trandafiri. Cînd am sosit cu oda lui Eminescu si am citit-o caldă încă de emotia inspiratiei, Leon Ghica a zîmbit triumfător si a multumit verisoarei sale care imaginase acest complot american, dar fără victime. Poema a plăcut asa de mult tuturor că decanul Petre Grădisteanu a propus ca, a doua zi, sărbătoarea să se înceapă cu ea. Toate jurnalele si revistele timpului au reprodus oda însotind-o cu elogii măgulitoare. Statuia lui Späthe era impozantă si lucrată în linii largi. I s-a făcut însă gluma să i se spună că fotografia aleasă era a unui unchi al poetului, cu care semăna foarte putin. Seara, la masa de gală Späthe, cam agasat de succesul improvizatiei mele, a spus că orice s-ar zice, statuia fiind de bronz e ursită să învingă în viitor o poezie care nu poate rezista timpului cu slaba ei armătură de cuvinte, de ritmuri si de simple imagini. O poemă este efemeră, ca si memoria oamenilor. Leon Ghica m-a silit să-i răspund si am ripostat artistului că un cioplitor de piatră, oricît de mester, nu e obligat să stie că versurile lui Virgiliu, Horatiu sau Catul, desi scrise cu mii de ani în urmă, totusi armonia lor cîntă în suflete si tulbură încă mintile omenesti, si am adăugat că fără să fac vreo absurdă apropiere între geniul acestor regi ai Parnasului si modestia odei mele obscure, m-as încumeta totusi să fac imediat o strofă care să dureze cît bronzul unui bust si, cu învoirea lui Späthe, i-am închinat această epigramă: „Gloria lui Eminescu/ O să aibă două pete/ Poate versurile mele/ Sigur – statuia lui Späthe!“ Încurajat de aplauzele comesenilor, m-am angajat să fac în 7 minute 10 epigrame; îmi aduc aminte numai cîteva din ele: „Enorm admirator al berii/ Späthe, graf von habenix,/ La biliard îti face serii/ Dar la busturi dă si chix.“ Un sfert de oră înainte, sculptorul, care era artist si la biliard, făcuse un chix într-o partidă finală cu domnul Lecca, prefect de Bacău. Iată o alta: „Fantezia-i vagabondă/ Pentru ce-n butoi s-afundă?/ Fiindcă berea este blondă/ El cu bronzul o confundă!“ O altă variantă: „ Făr’ să fac pe pesimistul/ Ce face Späthe nu-i de soi…/ Cu ce talent însă artistul/ Sculptează… berea din butoi!“ Cu toate aceste glume piscătoare m-am despărtit de Oscar Späthe ca de un bun, încîntător si foarte talentat prieten. Peste un an mi-a făcut bustul, intitulat Faun, expus în Sala Atheneului Român si care a rămas una din operele sale de căpetenie. Regretatii V. Mortun, C. Mille, Petre Carp, C. Arion îl aveau pe biroul lor si desigur Späthe a cîstigat mai mult cu această copie reusită a capului meu decît a cîstigat originalul cu poezia si cu magistratura. Întorcîndu-mă din Paris în 1924, mi s-a cerut de M. S. Regina Maria, la expozitia Tinerimii Artistice, să culeg de pe buzele bustului meu, reprodus în marmură, epigrama care tremura nespusă. M-am supus ordinului regal si am înscris cu creionul pe marmura bustului acest catren: „La bustul ăsta si poetul,/ Si sculptorul au colaborat/ Căci marmura este de Späthe/ Iar spiritul de Cincinat.“ Azi consider epigrama nedreaptă, întrucît maestrul Späthe a pus în această lucrare de tinerete si inspiratie, si poezie, si vis, si adevăr, si spirit. Îi datoram acest omagiu după toate glumele epigramatice de la un banchet unde i se proslăvea talentul. Mi s-a spus de curînd de O. Caligari, nepotul printului Leon Ghica, răpit acum un an iubirii prietenilor si rudelor sale, că statuia marelui Eminescu a fost doborîtă în timpul războiului de tărani, iar piedestalul de marmură a fost distrus. S-ar cuveni ca Ministerul Instructiunii Publice si Comisia Monumentelor Nationale să se intereseze de soarta acestei lucrări de artă, care perpetuează memoria celui mai mare poet al nostru si gestul luminos al unui mare senior, care întelesese că poetii si artistii sînt puntea întinsă de popoarele culte spre eternitate.
Cincinat Pavelescu
Brasov, 16 iulie 1933
__._,_.___
|
Cincinat Pavelescu 8/11/2007 |
Contact: |
|
|
