Quae sunt ceasaris , caesari !
Ultimele zile a lunii lui cuptor. S-a stins o candelă? Poate că nu. Cred va arde mocnit, în inimile românilor si va pâlpâi încă multă vreme de aici înainte.
Zi de doliu national. Vaiet de clopot tras în dungă amintind românilor trecerea intr-o lume mai dreaptă a celui care a fost, vreme de peste două decenii, Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Ca în fiecare din ultimii trei ani, La Episcopia Râmnicului, vâlcenii comemorau personalitatea unui alt “patriarh” - “Patriarhul de Drăgăsani”, cum îi spuneau ei eruditului preot-istoric si patriot, Dumitru Bălasa si el plecat “dincolo”, tot la 92 de ani. Coincidentă? Se spune că nimic nu-i întâmplător pe această lume si Cineva, acolo Sus, le potriveste pe toate.
Cu ani în urma - pe atunci sufletul conationalilor nostri nu apucase să se altereze în măsura în care se află astăzi - regretatul profesor Serban C. Andronescu, într-unul din eseurile sale, făcea o comparatie între spiritul americanului si cel al românului: “În tara în care trăiesc astăzi – SUA - circulă un adagiu: “niciodată nu-ti lovi adversarul... decât când este la pământ!”. Adagiul mentionat reflectă mentalitatea machiaveliană a americanului, în comparatie cu obiceiul pământului de la noi, aflat sub oblăduirea doctrinei isihaste, de generozitate si iertare, obicei sacru cu câteva generatii în urmă. Dincolo de tipologii si sclifoseli elitiste suntem oameni si pentru un observator atent e deajuns.
În ultimele, aproape, două decenii românii s-au bulucit să importe, să aducă, bun sau rău, orice provenea din Occident. Am stat in genunchi si din păcate încă nu ne-am ridicat în picioare - sărutând încăltările „Inaltelor Porti” ale contemporaneitătii; am imitat de-a valma sau am copiat ad literam, fie că se ne-a fost util, fie că nu. Am importat sărbători păgâne, apucături proaste, doar pentru că veneau “de-afara”. Ne-am pus cercei sau alte “podoabe” în cele mai intime si sensibile părti ale trupului, asemenea vechilor triburi necivilizate, schimonosindu-ne aspectul după “cerintele modei”, poluându-ne văzul cu “opere de artă avantgardiste” si auzul cu făcături pseudomuzicale de tip rap-hip-hop-manelo-carpato-danubiano-pontice sau de aiurea...
Structural, românul mileniului trei s-a transformat în mod radical - în bine dar si în rău. Accesul la informatie i-a lărgit orizontul, însă spiritul isihast a fost înlocuit cu unul străin firii sale, unul care promovează cultul sălbatic al urii, al nebuniei colective si al distrugerii, modelat după legea talionului si supus perceptelor lui Niccolo Machiavelli. Iată una dintre trăsăturile comportamentale ale sufletului metamorfozat al românului, subliniată fără echivoc de un poet contemporan:
“...Si din vreme-n vreme, practică barbară,
Capul tării noastre cade pentru tară...”
Nu intentionez să plictisesc cu paradigme si axiome de pret, dar obligati, de-a lungul istoriei, să se adapteze vicisitudinilor conjuncturale, - „dimensiune româneascâ a existentei” (Mircea Vulcanescu) iar după 1990, mult mai mult decât în trecut, două reguli s-au dovedit a fi predominante si de mare actualitate în viata românilor: “Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” si consecinta firească a celei dintâi, “Divide et impera”.
Conformându-se unor comenzi directionate, jurnalistii de conjunctură, mârâitorii intelectualisti - simandicosii cu deprinderi eisteiniene, izolati într-un alt spatiu-timp, sau o a patra dimensiune, ruptă de cea în care ne aflăm, noi „ceilalti” sau politicianistii de mucava, nu s-au sfiit, nici când patriarhul Teoctist trăia, să facă risipă de vopsea neagră, însă absenta unor argumente convingătoare, i-a obligat să se multumească doar cu bârfa. Nici nu a apucat bine să închidă ochii patriarhul, că haite întregi de sacali s-au napustit, muscând din trupu-i pământean, încă nerăcit. Hârdaie cu lături au fost aruncate asupra celui plecat dintre noi, aflat în neputintă de a riposta, adeverind “adaptarea” hulitorilor la adagiul american mentionat. Ceilalti continuă să miorlăie, solitari sau în cor, aria calomniei.
Frustrată natie trebuie să fi ajuns noi, românii, dacă tot ceea ce inhalăm în România lui 2007 se află sub stigmatul inconfundabil al violentei, de la cel de ordin verbal, spiralat demagogic, până la cel animalic si gestual, care sufocă emisiunile românesti de televiziune, străzile tării si viata cotidiană. Ciudată natie de frustrati am devenit, traversând încă o dată pubertatea plină de chinuri a propriei redeveniri nationale!
Îmbălsămati si otrăviti din belsug cu virusul intoxicării informationale, alimentati continuu cu “dezvăluiri senzationale” fabricate în laboratoare specializate, “Divide et impera” si-a dovedit valabilitatea si de această dată; derutati, românii nu stiu ce să mai creadă, înscriindu-se în una din cele două tabere adverse. Quid prodest?
Inevitabil, lupta pentru succesorat i-a luat pe nepregătite pe multi dintre “pretendentii” la scaunul patriarhal. Prin comparatie, la disparitia papei Ioan Paul al II-lea, situatia a fost mult diferită, luând în considerare evolutia stării de sănătate a acestuia din urmă. Patriarhul Teoctist si Papa Ioan Paul al II-lea au impărtăsit ideea că Biserica Ortodoxă si cea Catolică "...Trebuie să contribuie impreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu", aceea de unitate în si prin credintă”, după cum atestă declaratia lor comună adoptată în anul 2002 la Vatican. Din păcate, se pare că actualul Suveran Pontif, prin ultimele sale declaratii a demonstrat că are alte planuri decât să păstreze pacea în lume...
Revenind la P.F.Teoctist, dar si la P.F. Justinian Marina, ambii huliti ca “Patriarhi rosii”, as dori să-i văd, ipotetic, pe toti lătrătorii - unii prea tineri pentru a-si aminti conditiile anilor postbelici, iar altii netrecuti încă de vârsta majoratului - în postura delicată a celui ce este nevoit să ia decizii, uneori cu urmări imprevizibile, într-un mediu extrem de ostil si împrejurări pe măsură.
Aflati în dilema de a rămâne demni, verticali în fata furtunii dar constienti de posibilitatea că odată îndepărtati, locul lor va fi ocupat de o “slugă prea plecată”, dăunătoare intereselor românilor si abilitatea de a crea impresia falsă a “intrării în jocul adversarului” pentru a sluji interesele Bisericii, ambii patriarhi amintiti au preferat cea de-a doua alternativă si pentru a aduce măcar o firavă mângâiere mucenicilor cei noi - sfintii închisorilor. Oare nu aceeasi procedură a adoptat-o Papa Pius al XII-lea în timpul Concordatului cu regimul fascist din Italia si cu cel de-al treilea Reich?
„În zilele triste ale celui de-al doilea Război Mondial papa Pius al XII-lea a încercat din greu să mentină deschise portile păcii. La 24 decembrie 1939 a dat lumii un întelept program de pace elaborat în cinci puncte. Dacă nu putea opri războiul, cel putin putea scoate în evidentă suferintele a milioane de sărmani refugiati si victime de război; ceea ce a si făcut. Papa Pius a făcut multe si pentru salvarea Romei de la distrugere si nu a salvat doar clădiri. În timp ce agentii Gestapo căutau tot felul de oameni urmăriti, acestia au aflat sigurantă în micul stat papal. După război Papa Pius al XII-lea a continuat să pună accent pe nevoia unei păci drepte”...” Stalin a răspuns dorintei Papei Pius al XII-lea, ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace, cu celebra întrebare retorică "Dar câte divizii are Papa?" În 1953, la moartea lui Stalin, Papa Pius al XII-lea a spus "Acum va vedea câte divizii avem". (Wikipedia)
Asemenea celor doi patriarhi români, nici el nu a fost scutit de bârfele răuvoitorilor vremii.
Pentru că a venit vorba de ultimele decenii, permiteti-mi să vă amintesc una din snoavele cu tâlc ale lui Bulă: acesta avea un papagal vorbitor poznas, Coco. Rostea numai trăznăi periculoase: ”Jos comunistii! Jos regimul!, Trăiască Garda si Căpitanul! ”... Si câte altele...
Intr-una din zile, acasă la Bulă a sosit o comisie care urma să constate dacă solicitarea lui de a primi un apartament la bloc, era justificată. Stiind ce iesea din pliscul papagalului, la venirea comisiei, Bulă l-a aruncat în primul loc care i-a iesit în cale - în frigider. În timpul verificării, vară fiind, cineva din comiste a cerut un pahar cu apă rece, iar Bulă, disperat, nemai având încotro, a deschis usa frigiderului, ca să scoata apa rece. S-a auzit atunci un strigăt puternic: “Ceausescu – P.C.R.!... Uraaa !”
Plăcut surprinsi, componentii comisiei au hotărât pe loc, în unamimitate, că Bulă este îndreptătit să primească o nouă locuintă.
A doua zi, Bulă si Coco au mers în vizită la un bun amic pentru a-i povesti pătania - avea si el un papagal, prieten de bârfă cu Coco. Uimit de cele auzite, papagalul amicului l-a întrebat pe Coco: “Cum ai putut spune asa ceva?”
“Dobitocule, ia să te văd pe tine ce strigi după ce stai la răcoare!”...
Haideti să-i teleportăm pe “vajnicii, acuzatori”, pe arătătorii cu degetul, pe acesti detinători ai “adevărului absolut”, în perioada anilor ’70 sau ’80, ba, de ce nu, chiar în anii ’50, să-i lăsăm acolo vreme de un an, după care să-i readucem în zilele noastre, pentru a-i întreba cât de viteji au fost pe unde au umblat si cum i-au făcut cu ou si cu otet pe detinătorii puterii discretionare de decizie, cum au înfruntat, în munti, trupele trimise să-i prindă, cum au luptat împotriva colectivizării fortate, împotriva regimului,...
Nu voi întreba: “Cine aruncă primul piatra?” Au aruncat deja prea multi din cei osânditi să impartăsească amara soarta a dementei, însă nu acestia sunt cei îndreptătiti să facă judecăti de valoare si de morală. Din păcate nu avem destui nebuni… ati citit corect: NEBUNI, pentru a-i putea anihila pe ceilalti - abilitati astăzi în România mileniului trei, cu aceleasi puteri discretionare ca si ale politrucilor anilor postbelici - dispusi să pună pe oricine „sub lupă” si să tropăie prin vietile oamenilor. Sună bizar? Poate...
Pentru că nu mă consider un foarte bun crestin - mea culpa - nu voi spune: ”Iartă-i, Doamne că un stiu ce fac!”, ci... „Răsplăteste-i, Doamne după gândul si faptele lor!” În ceea ce-l priveste pe marele dispărut, să-l lăsăm să se odihnească în pace si... QUAE SUNT CAESARIS, CAESARI!
|
Ion Măldărescu 8/10/2007 |
Contact: |
|
|
