Contrapunct in cotidian - Unicitatea iubirilor
Am aflat o poveste de iubire pe care, daca nu as fi vazut recent un spectacol la noua sala pentru opera si balet “Four Seasons” din Toronto, nu as fi stiut-o.
Este vorba despre baletul “Don Quixote” (în limba spaniola, litera x se pronunta cu sunetul h), a carui istorie o voi dezvalui în cele ce urmeaza.
Renumitul balerin de origina rusa George Balanchine era, în anii 60, directorul unei trupe de balet din New York. In 1961 a angajat-o pe Suzanne Farell, care, la 16 ani, a fost cea mai tânara balerina din istoria baletului orasului New York.
Balanchine, deja celebru prin coregrafia baletelor ale carui autor era, a montat, în 1965 baletul “Don Quixote”. Avea atunci 63 de ani iar Suzanne 19. Balanachine, divortat a cincea oara, s-a îndragostit de Suzanne si a cerut-o în casatorie, dar ea a refuzat sa-i fie a sasea nevasta. Cum fusese toata viata obsedat de celebrul personaj al lui Cervantes si mai ales de visul lui pentru o Dulcinee ideala, el a creat acest balet inspirat de dragostea lui pentru Suzanne. Balanchine juca rolul lui Don Quixote, rol de batrân care nu necesita prea mult dans, Suzanne pe cel al Dulcineei, întruchipând o fata ce-l învaluie cu dragostea ei. Muzica a fost scrisa de un prieten al lui Balanchine, Nicolae Nabokov, varul autorului celebului roman “Lolita”.
Viziunea lui Balanchine asupra lui Don Quixote deviaza de la complexitatea personajului creat de Cervantes pentru ca se rezuma la visul lui de a gasi o Dulcenee. Spre deosebire de roman, unde Don Quixote isi închipuie o Dulcinee buna si blânda, în balet Dulcineea e oarecum obligata, prin rol, sa-l iubeasca pe erou.
Se pare ca în timpul spectacolelor, pe scena avea loc de fiecare data miracolul revarsarii marii iubiri. Publicul magnetizat aplauda frenetic si spectacolul a avut un succes urias la New York. Cronicile epocii erau unanime în a confirma ca, în ciuda unei coregrafii mai slabe decât celei cracteristice lui Balanchine, spectacolul atragea prin forta iubirii autentice de pe scena, care emotiona puternic publicul spectator.
Suzanne s-a casatorit curând dupa cererea lui Balanchine cu un balerin apropiat de vârsta cu ea. Furios, Balanschine a concediat-o, dar dupa o vreme a reangajat-o numai pe ea, nu si pe sotul ei. Spectacolul Don Quixote nu s-a mai jucat niciodata.
Balanchine s-a stins în 1983, nelasând nici o schita sau indicatie scrisa pentru coregrafia baletului Don Quixote. În testament a fost mentionat totusi ca, în ipoteza în care acest balet ar urma sa fie montat din nou, singura persoana autorizata pentru a-l regiza ar fi Suzanne Farell, Dulcineea careia îi dedicase spectacolul si marea lui dragoste.
Acum Suzanne are 63 de ani, vârsta lui Balanchine când s-a îndragostit de ea. Dupa numeroase încercari nereusite de a obtine permisiunea montarii acestui balet pe diverse scene ale lumii, Compania nationala de balet a Canadei a semnat un contract si Suzanne Farrel a lucrat baletul cu trupa canadiana.
Cum spuneam, am vizionat acest spectacol, prima montare a lui dupa succesul celui original prezentat cu peste patru zeci de ani în urma. Fusesem informata despre povestea de dragoste care a generat crearea lui si ca, din punct de vedere coreografic, este unul din baletele mai “sarace” ale marelui Balanchine. Cât despre muzica, nu auzisem înca nici o compozitie de Nicolae Nabokov. Am acceptat totusi invitatia unor prietene din Montreal, venite la Toronto cu scopul de a vedea spectacolul, si am mers cu ele.
Am încercat, în timpul spectacolului sa recreez, cu imaginatia, flacara dragostei ce îi fascinase pe spectatorii de alta data. Dar cum sa o fi facut? Rolul lui Don Quixote era dansat de un tânar care nu stapânea miscarile de batrân si parea artificial. Rolul Dulcineei era dansat de o balerina gratioasa si corecta, care-si facea cu constiinciozitate datoria, nimic mia mult. Restul coregrafiei nu excela. Poate ca Suzanne Farrell a fost, la 19 ani, o balerina talentata, dar nu orice balerin este si coregraf. De asemenea, desi nu ma îndoiesc de faptul ca Suzanne a tinut minte unele din elementele baletului original, neavând nici o schita si indicatie de la autor a fost dificil pentru ea sa puna în scena un balet de talia “Balanchine”, pornind de fapt de la un balet care de la început fusese sarac în elemente coregrafice. Nu-i de mirare ca încercarile de a obtine aprobarea de a monta acest balet au esuat. Nici muzica nu a fost grozava, un fel de amestec de muzica moderna cu romantica.
Un spectacol de balet fara coregrafie si muzica nu ofera mare satisfactie, noroc de costume si scenografie, care au fost reusite. Cât despre noua sala, nu am decât cuvinte de lauda, este o replica cu arhitectura moderna a marilor opere ale lumii, cu o acustica perfecta, spatii aerate si fotolii comode.
Mi-a parut sincer rau ca Suzanne Farrell n-a reusit sa reînvie spectacolul unic al carei eroina a fost cu patru zeci de ani în urma. Dar poate ca nici n-ar fi fost posibil asa ceva. Caci iubirile sunt momente unice nu numai în viata, dar si pe scena, iar trairile adevaratelor iubiri sunt irepetabile când eroii nu mai sunt aceiasi.
|
Veronica Pavel Lerner 8/2/2007 |
Contact: |
|
|
