Sensul vietii umane
Se zice , pe drept cuvint, ca daca cineva vrea sa inteleaga viatza trebue sa
se uite in urma si daca vrea sa traiasca viatza trebue sa priveasca inainte.
Viata este ceeace a infrumusetzat acesta planeta prin diversitatea florei si
faunei care o populeaza si care a facut ca pamintul sa devina unica planeta
care- pina acum cel putin- este stiut ca a constituit un mediu care a permis
aparitia vietii. Aceasta calitate nu contrazice cu nimic conceptia biblica a
"Creatiei" in care Dumnezeu a ales "pamintul" ca loc de desvoltare a vietii
pentru om ,animale si plante.
Fenomenul viatza-bios- se caracterizeaza prin autoorganizare,desvotare-crestere- si reproducere;organizarea este dirijata de gene-asociatie de baze chimice purinice si pirimidice- continute in cromosomi care transmit proteinelor din celulla informatia dupa care
acestea vor construi organismul viu si care functioneaza datorita
schimburilor chimice care constitue metabolismul.
Pe baza metabolismului este indusa cresterea si desvoltarea in functie de planul genetic ;cind
orgasnismul viu atinge o stare de "maturitate" oarecare, cu totul variabila
dela o specie la alta, organismul se poate reproduce prin mecanism sexuat
sau asexuat.
Rezultatul acestor procese ce se desfasoara la nivel subatomic
si informational -la care desigur contribue sute de enzime si zeci
de hormoni- este viatza din regnul vegetal si animal a carei incoronare este
omul viu. Daca el a fost ``creat``de Dumnezeu asa cum arata sau este produsul
unui proces evolutiv in rastimp de milioane de ani, ramine o problema inca
in discutie.
Drama esentiala a omului este mortalitatea lui si spre deosebire de animale
care n-au ``constiinta de sine``- omul se naste si stie, din moment ce
devine constient, ca va muri. Existentialismul a numit aceasta realitate
existentiala `paradox`uman(Sartre) sau ``lipsa de sens al
existentei`(Camus).
Religia crestina este singura dintre religiile monoteiste care are un
raspuns optimist la problema mortii: omul ,creatie dumnezeiasca,este
mostenitor al pacatului originar drept care a devenit muritor, dar cum
adevarata viatza incepe dupa moarte, in imparatia lui D-zeu,mortea nu este
un ``sfirsit`` ci un adevarat ``ìnceput``.!
Realitatea mortii insa - cu exceptii extrem de putine-ramine dominanta in
viatza oamenilor; teama de moarte este o realitate si nu numai a omului dar
si a animalelor; teama de a muri, comuna in regnul animal ,a facut ca
indivizii-oameni si animale- sa desvolte instincte si procedee biologice
care sa-i protejeze in fatza mortii :omul a invatzat sa se protejeze prin
vaccine si medicamente de boli, prin mincare potrivita in caz de boli
metabolice (diabet, etc), adapostire si protejare prin imbracaminte adequata
atza de intemperii, iar animalele prin retrageri in adaposturi, modificari de metabolism ca in hibernare,etc.
Faptul ca frica de moarte exista si la animale-si mai mult, la ele este
chiar ``presimtita``prin instinct nu prin cunoastere- pledeaza pentru
parerea ca intreruperea cursului vietii reprezinta un fenomen obiectiv
dramatic care tine de sfera sensoriala a subconstientului uman si animal.Asa
se explica cum frica de moarte-senzorialitate evolutiva filogenetica- a
desvoltat la om si animal instincte de aparare in scopul evitarii mortii.
Rezulta din cele de mai sus ca omul ...doreste viatza,pe care este gata
oricind s-o celebreze,si uraste pe cit poate mai mult moartea care prin instinct si cunoastere echivaleaza cu distrugerea existentzei lui terestre.; deaceea cauta prin toate
mijloacele sa o mentzina cit mai departe de el.
In asemenea conditii,existentza constienta a vietzii omului- care incepe
dela virsta de 5-7 ani - fortzeaza pe om la o organizare a acestei
existentze terestre in sensul ca viatza sa-i ofere pe cit posibil o rasplata
cel putzin echivalenta cu efortul pe care il face prin educatie si munca
depusa pentru a supravietzui , a crea, a avea realizari personale in ce-il
priveste pe el si familia lui cit si colectivitatea in care i se defasoara
viatza.(numai traind in colectivitate omul se poate compara cu alti semeni
ai lui si astfel isi poate da sema de valoarea si dimensiunile propriei lui
persoane.).Mai mult, acesta colectivitate in care traeste da omului masura
capacitatii lui prin aprecierea contributiei la viatza societatii si prin
recunostiintza pe care omul o primeste dela semenii lui.
In acest mod se poate creiona deja o directie pe care omul se poate angaja
in viatza in functie de capacitatile lui: educatie in vederea capatarii de
cunostiintze pe care sa le puna in slujba societatii in care traeste si se
desvolta; recompensa -de orice natura- poate veni numai dela comunitate;
acesta recunoastere ii intareste increderea in sine si prin acesta ii
mareste capacitatea de`` a da`` cit mai mult spre binele lui si a
comunitatii.A cunoaste inseamna a civiliza;omul poate civiliza comunitatea
in care traeste.
Dar fiinta umana este primordial o fiintza ``sensoriala``; emotiile si
sensatiile au precedat evolutiv- genetic ,cunoasterea si ratiunea.Omul
doreste, iubeste si ..``viseaza``!omul are un fel de programare genetica a
notiunilor morale de bine si rau, de egalitate si echitate tot asa cum se
naste si cu o programare de a vorbi (copilul incepe sa vorbesca inainte de a
sti gramatica!). Tot acest bagaj emotional cu care intra in viatza -bine
intzeles modelat de mediul social si cultural-ajuta pe om sa persevereze in
activitatea lui in primul rind pentru a satisface aceste desiderate
emotionale.Iubirea de exemplu il conduce pe om la a-si alege un partener de
viatza , de a avea copii -in acest mod contribue la reproducere ceea ce
asigura perpetuarea speciei -adica nemurirea ei- iar aceasta raspundere a
familiei,constitue motorul activitatii lui in continuare contribuind
totdeodata la satisfacerea vietzii lui emotionale care insa nu e completa
fara ``implinirile`` pe care le aduce arta si cultura rezultate ale
activitatii cerebrale si expresiea sensibilitatzii umane.
Considerind cele de mai sus se poate enuntza ca un alt sens al vietzii
omului este implinirea cerintzelor emotionale si sentimentale pe care i le
cere viatza; prin aceasta omul devine echilibrat ,sigur pe el,si dornic ca
investmintul lui afectiv sa evolueze chiar mai bine ca el .;omul e mindru sa
fie depasit de proprii lui copii pentru care e capabil sa-si sacrifice
viatza.
Se poate considera ca o concluzie care se desprinde din cele expuse ca
esential exista pentru om -fiinta evoluata biologic si psichologic,
inzestrata cu gindire logica,memorie care contine trecutul lui si cu
o sensorialitate complexa, un sens bine motivat al vietzii lui : acesta este
satisfactia materiala si spirituala pe care i-o ofera faptul ca traeste , ca
vietzueste si se ``depaseste`` in viatza pe care o parcurge astfel incit in
momentul cind trebue s-o paraseasca prin moarte sa-si poata spûne ca a
reusit sa fie stapinul propriei lui vietzi pe care si-a luat respopnsabilitatea sa o traiasca asa cum a voit sau in cazuri mai putin fericite ,asa cum a putut!Faptul important este ca omul constient realizeaza
ca in viatza el - si numai el- este autorul proprei lui deveniri, proces
transformativ care il face mai adaptat ceritzelor vietzii carora daca le
poate face fatza ii creaza o suprema satisfactie de victorie ,de datorie
implinita.
In esentza se poate spune ca sensul vietzii omului o constitue propria lui
depasire , proces in care el este si actor si spectator in acelasi timp.
Dr. Dinu Dimitriu / Toronto
|
Dinu Dimitriu 8/1/2007 |
Contact: |
|
|
