Mi-e dor de cei ce nu mai sunt ...
Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, străbuni, de frati, de veri; mi-e dor de mosi, de maici, mi-e dor de mângâierea dumnealor.
Mă plimb alene în tintirim, citesc pe cruci si la răscruci atâtea nume de plecati, pe care colbul vremii-ncet i-a asezat printre uitati. Dureri sunt îngropate-n lut, iubiri neterminate încă, sau uri neîncăpute-n lume, mai tari ca bulgărul de stâncă. Idealuri, vise, neîmpliniri, zidiri surpate-ntr-o clipită, ori patimi grele, amintiri sunt toate puse-n biata criptă. Pe oase-n parte putrezite a fost cândva suflarea vietii, obraji catifelati si rumeni, ori nuri zurlii si zâmbet diafan. În teste găurite se-nfiripase-o lume, în piepturi prăbusite a pâlpăit Iubirea. Pe oase sfărâmate s-a plămădit vigoarea si toate s-au hrănit o vreme din focul sacru-al unui sânge.
Deasupra lutului tăcut mai străjuie prin vreme-o cruce si-un nume scrijelit stângaci, ca pe-o povară-n ani îl duce. Sunt cruci si cruci în tintirim, de lemn, de piatră, de metal, sunt bolti, cavouri, monumente, sculpturi si artă, ornamente. Si-adesea vezi cum tot hapsânul, escrocul, banditul si nedreptul sfidează-n moarte ca si-n viată prin bogătie si mândrie; vezi omul bun si drept si harnic că are-o cruce de laneti, bătută-n cuie-n repezeală de anonimi si de discreti. Un chip sculptat în piatră rară, măret ca legendarul Macedon, ne-arată că acolo-i putred un bisnitar de clasa-ntâi. E si artistul, scriitorul, chiar ziaristul, pedagogul, pititi pe undeva prin colt; alături stă multimea fără număr, coloanele de anonimi ale celor care plâng durerile uitate si toată nedreptatea acestei lumi.
La zile mari, la sfinte sărbători, la multe dintre criptele tăcute vin dragi, vin scumpi vizitatori. Ei povestesc într-un suspin mai tot amarul acestei lumi. Vezi mame sfâsiindu-şi pieptul, copii orfani fără sperantă, iubiri rănite fortând vălul despărţitor de Viată-Moarte.
Veniti la cimitir cu totii, să-ngenunchem în sfântă rugăciune, să plângem nume, chipuri, amintiri, să întelegem taina Vietii si sensul propriei meniri. Să întelegem că deasupra, în ceru-acela mare, sfânt, există-un Dumnezeu al celor vii, al celor care nu mai sunt. Să întelegem că la vad de vreme, la ceasu-acela mare si divin, si vii si morti, armată fără număr, în straiul luminos de înviere, s-or regăsi în nemurirea lor. Să întelegem că la ceasu-acela s-or cântări si fapte si iubiri si fiecare locul lui primi-l-va după divine rânduiri.
Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, străbuni, de frati, de veri…
|
Alexandru Stănciulescu-Bârda 7/25/2007 |
Contact: |
|
|
