Nimicuri necesare - un destin ( de ) plastic
In fiecare vineri seara profit de orele de singuratate ca de un dar pretios.
Deja in clipa in care incui usa, ma apuca o bucurie de copil ghidus, ca-n poezia aceea pe care o stiu din copilarie: „mama-i dusa-n sat cu dorul / azi e singur puisorul/ si-am inchis usa la tinda/ cu zavorul...”. Tot ce nu apuc sa fac in timpul saptamanii, toate cele pe care le aman din diverse motive, vin acum la rand. Sagalnic ca un ecou ma urmareste zambetul sotului meu la luarea de ramas bun, de parca m-ar intreba din priviri : „Ei, azi ce ti-ai pus in cap? Iti faci o masca de castraveti si vizionezi pe televiziunea romana internationala un film cu haiduci?”
Drept sa spun, nici eu nu stiu exact ce-am sa fac cu „libertatea”. Tocmai aici e farmecul; spre deosebire de restul timpului cand am aproape permanent un program, vineri n-am. Fireste ca ma bucur sa-mi petrec timpul cu sotul meu. Uneori, in timpul liber, ne facem de lucru impreuna in gradina, in curte sau in casa. Petrecem seri nenumarate doar noi doi, discutand verzi si uscate la un pahar de vorba, pana noaptea tarziu, de parca nu ne-am fi vazut de-o vesnicie. Facem asta tot restul timpului dar nu si vineri seara; sunt ore sacre pentru amandoi. Pentru el incepe la ora 20,00 turneul de joc de carti. Un ritual intreg, in mijlocul unui grup de douazeci de pasionati, care dureaza pana dupa miezul noptii, timp in care pana si telefoanele mobile sunt lasate acasa. Respect! Respect pasiunea lor si ma bucur ca se pot deconecta.
Asa se insiruie in amintire lanturi de vineri, care mai de care mai speciale in felul lor. Ori de cate ori mi se pare ca sunt privata de dreptul de a face ceva, se profileaza undeva in departare seara de vineri ca o sansa de recuperare. De exemplu, daca alegem intr-o seara un film la televizor care nu-mi merge la inima, chiar daca are o valoare cinematografica incontestabila (nu-mi plac violentele, razboiul din Vietnam, mafiotii cu premii Oscar si nume italienesti de nasi – filme educative si bune dealtfel) in timp ce pe un alt canal ruleaza un Nichita Mihalcov, Krysztof Kieslowsky sau vreun regizor francez original, simt pentru o secunda o strangere de inima si-mi propun sa recuperez cu alta ocazie golul creat. Si cum avem atatea canale de televiziune prin satelit, intr-o buna zi mi se implineste dorinta. Totul e sa am rabdare. Sunt sanse mari ca acea zi sa fie o vineri.
Sunt ferm convinsa ca fara seara de vineri as avea adesea iesiri necontrolate, fara sa stiu de unde mi se trage. As merge pana intr-acolo incat sa spun ca vinerea imi salveaza casnicia. Dar sa nu exageram.
Revenind la „betia libertatii”, pentru a fi sincera pana la capat trebuie sa recunosc ca nu doar o data mi s-a intamplat sa nu fac nimic din cele dupa care tanjeam de atat vreme (tratament cosmetic, televiziune spaniola, fel de mancare romanesc etc.) ci, dimpotriva, m-am ocupat exact cu aceleasi lucruri pe care doream sa le evit : am vizionat serialul politist cu care ne „delectam” si in alte zile profane ale saptamanii, am mancat ceva oarecare, am amanat coloratul parului, am evitat lectura placuta in balansoarul din fata caminului aprins, cu o lumanare si un pahar de vin langa mine. In mod incredibil, sunt seri de vineri in care ma culc la ora 21,30 fara nici un motiv aparent si acum vine bomba : tocmai asta imi place! E greu de inteles?
Intr-o vineri seara, acum doi ani, am inchis ca de obicei usa in urma mea si m-am avantat spre bucatarie. In momentul in care am deschis usa camarii m-am opintit in ea – pentru a cata oara? – cautand sa fac abstractie de balotul de pungi atarnat in dos, intr-un cuier in perete. Mi-a venit instantaneu in minte replica unei musafire din Germania la vederea lor. Observase si ea, ca si mine, ca in Spania exista o cu totul alta mentalitate in privinta uzului materialelor plastice. Cu spirit critic fata de risipa din supermagazinele spaniole, pasionata negustorita de suveniruri la mana a doua s-a simtit pentru o secunda tentata in fata tezaurului meu de pungi practic noi cu care s-ar fi putut incepe ceva constructiv. Poporul german are marele merit de a nu dispretui banul castigat cinstit, indiferent in ce domeniu. Tare i-ar fi placut ei sa ofere clientilor ei, duminica, la targ, nimicurile vandute in cate o sacosa practica din plastic, pe gratis bineinteles. Unde mai pui ca inscriptia in limba spaniola – de exemplu „Pepe La Sal” sau „Supermercados Costas” - ar trezi cu siguranta simpatie la germanii care isi petrec in proportie de 70 % concediul pe Peninsula Iberica?
Interesant cum amandoua, desi provenim din culturi cum nu se poate mai diferite, suntem de aceeasi parere intr-o problema aparent minora dar emblematica pentru sistemele noastre de valori. La Bucuresti obisnuiam sa port asupra mea o punga pliata frumos ca sa nu faca cute, undeva pe fundul gentii. Renumita LaNeVe (la nevoie), o reminiscenta a vremurilor comuniste, servea cumparaturilor spontane, daca se intampla sa trec prin dreptul vreunui magazin unde se descarca ceva „interesant”, in special de mancare. Pentru ca, nu cred ca e nevoie sa amintesc, in tara Doamnei Academician specialist in chimie, in paradisul maselor plastice nu se obisnuia datul unei pungi pe gratis la orice achizitie. Iata unul din putinele puncte la care socialismul dezumanizant in care am trait nu e de condamnat. Nu vad de ce sa nu poarte fiecare o sacosa cu el? Nu ia mult loc, nu tipa, nu cere de mancare si daca am proceda toti astfel, am reduce considerabil poluarea mediului ambiant.
Andreea, fire practica nemteasca obisnuieste sa iasa la piata cu un cos de rachita montat pe portbagajul bicicletei. In paranteza fie spus, un asemenea obicei e imposibil de cultivat in Bucuresti. Germania a depasit de mult stadiul de risipa capitalista in care inca se mai scalda Spania post franchista si azi. In Germania, clasica punga de plastic e acum „out”. In schimb, cosurile de rachita, sacosele de carton sau traistele de panza sunt din ce in ce mai mult la moda. Nostalgicii pot cumpara pana si plebeiasca punga de plastic, contra unei sume modice de bani, menita sa atraga atentia asupra gestului incorect din punct de vedere politic (!).
Ideea de a scapa de pungile pe care le adunam de-un an incoace fara sa am unde sa le arunc incepuse sa-mi dea tarcoale si ma imaginam deja ingropata intr-un munte de sacose. In fond, de ce sa nu-i fac un bine Andreei si sa-i inmanez cu proxima ocazie pungile care-mi prisoseau?
Destinul asta de „strangatoare” m-a urmarit inca din copilarie. Mereu am transportat in bagaje borcane si sticle goale, cutii si pungi de plastic pentru acasa. Parintii mei mi-au furnizat bunatati de tot felul : miere, carne in untura, dulceturi si gemuri, carnati, zacusca, lapte, prajituri, oua de casa si multe, multe altele. Singura conditie de la sine inteleasa era sa le returnez ambalajele, pentru a le umple si a mi le da inapoi. Asa ne-au sustinut, pe sora mea si pe mine, prin anii de liceu si de facultate.
Ba chiar si in timpul perioadei de studii la Viena, tin minte ca ma jenam cu bagajele voluminoase in care diferite ambalaje isi urmau firescul drum inapoi, „acasa”. Cat de stresata eram pe atunci cand se apropiau vamesii, nu pentru ca as fi ascuns ceva ilicit in bagaje ci pentru ca mi-era rusine sa nu descopere in vazul tuturor secretul meu! Probabil ca m-as fi ingropat in pamant de rusine daca ar fi deschis fermoarul gentii mele de voiaj, mai rau decat daca m-ar fi pus sa ma dezbrac. Am avut marele noroc sa nu mi se intample dizgratia asta niciodata.
Odata cu plecarea definitiva din tara am sperat ca va inceta blestemul bagajelor jenante; in naivitatea mea am crezut chiar la un moment dat ca s-a intors soarta si ca mi-a venit randul sa furnizez alor mei bunatati din occident, in schimbul daruirii – la propriu si la figurat – cu care ma inzestrasera pana atunci. Mai e nevoie sa mentionez ca nu s-a schimbat nimic esential? Bineinteles ca le aduc tot felul de minuni capitaliste ori de cate ori ii vizitez, dar continui sa car de fiecare data la plecarea din tara produsele casei parintesti inegalabile aiurea pe mapamond. Odiseea isi urmeaza cursul si uneori, cand arunc cate un borcan cu capac insurubabil de o forma mai deosebita, ma fulgera o usoara strangere de inima la gandul bucuriei pe care i-as putea face-o mamei cu el. Dar trebuie sa raman de neclintit si sa nu ma plas prada pornirilor instinctive! Am spus asadar NU borcanelor si sticlelor goale, dar ce ma fac cu pungile?
Ca s-o scurtez, m-am decis spontan sa sacrific o jumatate de ora din pretioasa mea seara de vineri pentru a face un pachet compact de pungi. Spaniolii merg la munca in Germania. De ce sa nu trimitem si pungile dupa ei?
Drept pentru care m-am asezat la masa rotunda din bucatarie, cu gramada de pungi in fata, hotarata sa pun capat deranjului. Din sacosa mare am inceput sa extrag rand pe rand ghemotoacele de plastic pe care le netezeam intai pe masa si apoi le pliam in patru pentru a le stivui mai apoi pe caprarii. In jurul meu au inceput sa creasca stive de diferite marimi din „Pepe La Sal”, „Costas”, „Super G” – cele trei magazine alimentare la care obisnuiesc sa ma aprovizionez. Incet–incet am constatat ca vizitele mele la „Super G” insumeaza dublul celor de la „Pepe La Sal” si de patru ori mai mult decat „Costas”. Firesc, frecventa cumparaturilor este invers proportionala cu distanta fata de magazin.
Daca pana in clipa aceea ma considerasem o cumparatoare spontana, fara zile fixe pe saptamana si fara liste de cumparaturi, iluzia s-a spulberat pe loc cand, pe masura ce inaintam in stiva de plastic, am constatat regularitatea de ceas cu care apareau „dovezile” incontestabile ale limitelor mele omenesti. Asa se face ca la patru pungi de „Super G” (legume, fructe, apa, bere) se agregau firesc doua de „Pepe La Sal” (carne, branza, mezeluri) si una de „Costas” (cosmetice, fructe exotice, delicatese). S-a zis cu imaginea mea despre mine, asa-zisa fire cu fantezie si iubitoare de schimbare. Iata ca am reusit sa ma „dresez” in decursul unui an!
M-am dedat in continuare ocupatiei de pliere si sortare de pungi, incepand sa dezvolt anumite dexteritati. Trecuse deja o jumatate de ora de cand ma ocupam cu activitatea asta aparent sordida. Pe ecranul televizorului se derula „Secretul lui Bacchus” si am zambit fugar la auzul expresiei preferate a pitorescului personaj principal: „chestii, socoteli”. „Da´ chiar, ce fac eu aici, in loc sa-mi vad de sortatul pungilor? Ma ocup cu , calculez statistici pe marginea frecventei obiceiurilor mele de cumparare. Si cand ma gandesc ca statistica n-a fost disciplina mea forte...”
Incepea sa-mi placa ceea ce faceam, mai ales pentru ca, avansand spre interiorul sacosei care parea sa nu scada deloc, descopeream pungi straine de cauza, ratacite printre cele cotidiene. Mi-am turnat un pahar de vin si am continuat amuzata sa-mi extrag trecutul din sacosa, precum bilele din urna la extragerea de la loto.
Discounterul german „Lidl” cu pungile lui solide care se obtin contra cost, in culorile vii care atrag atentia in mod inconfundabil, a inceput sa-si ceara si el drepturile. Pungile astea au facut deja istorie. Nimeni nu le poate trece cu vederea in Germania, Austria, Spania si probabil ca si in alte tari de care eu nu am cunostinta. Purtatorul unei astfel de pungi are avantajul sau dezavantajul de a putea fi clasificat instantaneu la prima vedere: un om care nu se scalda in bani. Cu putina imaginatie si spirit de observatie se poate adanci analiza si, de la caz la caz, completa portretul-robot al cumparatorului de la „Lidl” in directia emigrantului la inceput de existenta in vest, studentului cu vederi liberale si posibilitati limitate, femeii casnice cu multi copii, cersetorului sau nonconformistului la a doua tinerete, fost hippie etc. Cunosc persoane – nu spun cine – care isi fac cumparaturile la „Lidl” dar le ambaleaza in sacosele altor magazine pentru a induce in eroare si a evita situatiile penibile in cazul in care se intalnesc cu vreun cunoscut. Perfida stratagema!
Lasand la o parte dezavantajele pungii cu pricina, calitatea ei incontestabila o clasifica intr-o categorie net superioara celorlalte pungi de autoservire din zona, asa ca i-am rezervat un loc important, convinsa fiiind ca Andreea se va bucura de ea in mod deosebit. Ha, ha, deja ma amuzam la gandul mimicii nelamurite cu care viitorii clienti ai Andreei se vor trezi cu proletara sacosa in mana; aproape vedeam in fata ochilor zambetul nevinovat al Andreei pisichere! Pana una alta „recensamantul” pungilor de tip „Lidl” mi-a revelat ca am fost cam o data pe luna la cumparaturi ieftine, pentru bunuri de consum in vrac (hartie igienica, ulei, faina, zahar etc.).
Desi netezitul pungilor incepuse sa-mi faca placere, in jurul orei 21 incepusem sa realizez ca operatiunea avea sa-mi rapeasca mai mult timp decat ma asteptasem. Din pacate, incercarea de a calcula in avans cat timp imi ia fiecare operatiune simpla in parte si a insuma timpii partiali (omagiu batranului Keynes!) s-a soldat esecului. Inca o dovada ca lumea cifrelor si calculelor nu mi-a suras niciodata. In ecran, simpaticul personaj negativ intruchipat de Jean Constantin incerca sa se descotoroseasca de brigada de militie economica : „dar poate Dumneavoastra aveti treaba si eu va retin...” Ha, ha! „Aha, am si eu alte treburi dar imi pierd timpul in bucatarie” – m-a strafulgerat.
La un moment dat am descoperit un numar considerabil de pungi albe cu desen in rosu si albastru - caracteristica hipermagazinelor „Carrefour”. Brusc m-a podidit un val de duiosie la amintirea incursiunii in marele magazin din apropierea orasului Alicante. Candva in primavara, cand incepuse sa fie cald si insorit, am pornit amandoi cu masina intr-o dimineata de sambata. Aveam sa ne intoarcem franti de oboseala dupa opt ore de cumparaturi in sensul epuizant al cuvantului. „Recolta” depozitata in doua carucioare mari ne-a costat echivalentul in pesete a peste o mie de marci germane. Ideea sotului meu de a ne cumpara dintr-o singura lovitura haine, incaltaminte si tot ce ne trebuie pentru vara care batea la usa avea ceva barbatesc si naiv dar a corespuns la vremea aceea nevoilor noastre. Bagajul meu din tara, asa voluminos cum fusese, nu putea cuprinde prea mult iar ceea ce adusesem cu mine se dovedise total nepotrivit pentru Costa Blanca. Nu erau lucruri demodate ci dimpotriva, as putea spune ca taioarele mele de la Bucuresti erau mai elegante decat ceea ce se purta pe „coasta vesnicelor vacante”. Doar ca aici pareau deplasate, exagerat de pedante si excesiv de sumbre, majoritatea fiind negre. Asa ca ne-am cumparat amandoi multe nimicuri necesare. M-am simtit ca un copil proaspat adoptat caruia i se incropeste in graba un trusou. Sentimentul de a nu avea trecut m-a intristat. Dar am stiut amandoi sa facem din corvoada asta o placere si n-am sa uit niciodata rabdarea cu care sotul meu m-a asistat cuminte de pe un taburet pana am probat nenumaratele haine din care am cumparat „doar” jumatate.
La fiecare noua aparitie de-a mea din cabina de proba mi-a semnalizat parerea lui, cu degetul aratator in sus sau in jos, ca la luptele de gladiatori.
La intoarcerea acasa am desfacut fiecare lucru in parte din ambalaj si am umplut dupa o jumatate de ora o sacosa cu cartoane, cleme de camasi si alte nimicuri. Pungile le-am invartit intr-un somoiog si le-am infipt in sacosa de dupa usa. Duse au fost de-atunci. Cate un suvenir din Spania pentru alti douazeci de clienti potentiali de-ai Andreei iar pentru mine o amintire dulce-acrisoara.
Au urmat apoi pungile elegante, putine la numar dar fiecare din ele cu o personalitate aparte, toate de la luxosul „Corte Ingles”. Ne-am ingaduit odata luxul de a vizita cel mai exclusiv magazin universal din Spania si ne-am cumparat cateva lucruri valoroase care ne-au insotit si caracterizat mai mult decat am fi crezut. Bunaoara micul rucsac de piele, deloc ieftin, care mi-a placut asa de mult, e in continuare un simbol si semn de recunoastere dupa care multi cunoscuti ma repereaza chiar si acum, dupa patru ani. Desi rucsacul este el insusi o geanta, a avut o sacosa speciala in care a fost impachetat (!). La fel ghetele mele si pantofii sotului meu. N-as fi crezut ca imi voi putea aminti cu atata exactitate dupa un an de zile ce anume a continut fiecare sacosa care-mi trecea acum prin mana pentru a doua oara in viata! Adesea retin peste ani detalii aparent fara importanta; patratele colorate intr-un caleidoscop pestrit.
Dintre pungile mari se itea un colt de maner care la o examinare atenta scoase la iveala o minisacosa neagra eleganta, cu inscriptie aurie; desi ambalajul era fara miros, amintirea parfumului cumparat in drogheria de la parterul cladirii din Alicante a plutit pentru o secunda in aer.
Cautand tot mai adanc am dat peste pungi din Germania – cumparaturi facute cu sora mea, si chiar de unele din Romania – ambalaje pentru bagajul meu dinainte de emigrare: „zestrea”. Sacosa-mama, cea in care s-a depozitat istoria asta ilustrata prin pungi, s-a dovedit a fi cea in care mi-au dat rochia de mireasa – minunata piesa croita de un designer italian - cand am adus-o acasa. Bine macar ca a fost o rochie de calitate; pe asa un fundament se poate cladi! Pana si ambalajul a dovedit rezistenta si seriozitate, ha,ha!
Am cautat sa-mi disimulez stanjeneala si starea evidenta de tulburare melodramatica (fata de cine?) numarand mecanic pungile din stivele ordonate. Incercam sa ma concentrez pe ceva fara conotatii si substraturi sentimentale. Mi-a picat in mana o sacosa dubla pe care o iubisem intr-atat pe vremuri incat o cususem intr-o margine. Se desprinsese interiorul argintiu de exteriorul transparent cu desene roz si maner „cu clic”. Nu mai stiu ce primisem in ea de la matusa care avea „contact cu strainatatea” si de atunci o refolosisem de nenumarate ori. Acum stiu ca era o banala sacosa izolanta, speciala pentru produse congelate, dar pe atunci nu stiam. La fel am procedat pe vremuri cu patratelul de folie transparenta din plastic primit tot de la matusa mea. L-am spalat si refolosit pana la completa deteriorare, in credinta oarba ca alimentele din frigider se pastreaza perfect proaspete in „folia miraculoasa”. E vorba de acelasi film de plastic pe care azi nu numai eu ci si gospodinele din Romania il derulam de pe un tambur de carton si-l aruncam dupa fiecare utilizare. Ma intreb daca masura in care nimicurile astea ne-au schimbat si usurat viata are vreun efect asupra calitatii vietii noastre. Sunt mai adanci acum judecatile noastre de valoare sau e mai inalt spiritul nostru trecator?
Am impachetat pungile intr-un carton de pantofi pe care l-am luat cu mine la urmatorul drum in Germania. Erau sute. In dosul usii de la camara am pastrat sacosa rochiei de mireasa cu cateva pungi in ea, pentru uzul gospodaresc cotidian.
Am probat usa. Se deschidea pana la perete. Pungile vechi si deteriorate le-am aruncat fara remuscari. Mai bine zis le-am indesat pe toate intr-una mai mare pe care am legat-o strans la gura, ca sa nu mai poata iesi de acolo. Trecutul a fost pus bine la adapost!
Ma simteam mai obosita decat dupa o ora de alergari. Inainte de a adormi am mai zarit o data printre gene ecranul rosu al ceasului desteptator clipind: 0:00. „Imi faci cu ochiul?!” – am gandit. Pe punctul de a adormi m-a mai vizitat un gand ca o revelatie – sau poate a fost doar o impresie inspirata de ecran: „acum pot porni iar de la zero...”. Cred ca n-a fost doar o impresie.
Inca un gand fugar: perspectiva unei zile de maine insorite, o dimineata pasnica pe terasa insorita, cu chifle calde si cafea la micul dejun.
De buna seama, sotul meu ma va intreba ca de obicei ce-am vazut la televizor iar eu, tot ca de obicei, il voi descoase despre turneul saptamanal de bridge.
Pe fundalul viziunii armonioase, adorm zambind...
Gabriela Calutiu / Bennisa
|
Gabriela Calutiu 7/15/2007 |
Contact: |
|
|
