Poezii
Împăcare
Ce cald învăluie catifeaua rostirii!
Ca frunza ce din moartea rosie
se desteaptă-n verde
si biciul vorbelor tale
trece cu-ncetul în mângâierea iertării
si-a împăcării.
Culeg cuvintele ca pe boabe curate de rouă
cum floarea nu mai păstrează
din amintirea negrului pământ
decât îngemănarea cu lumina.
Se rostogoleau mai înainte vorbele
precum roti de foc în jocurile copilăriei.
Cuvintele, cuvintele ardeau cugetul.
Gura ce le rostea
se tot aprindea;
Inima ce le trimitea
aripa îsi zbătea gata s-o frângă.
Nici o picătură de apă nu mai putea stinge flacăra.
Las cuvintele să mă cuprindă;
Coltii si ghearele
s-au schimbat în silabe moi.
Dar tu, tu care asculti?
Scormoneste cuvântul
creierul trupului tău
si taie pâinea moale a sufletului?
Coada de păun
Mă aplec si eu peste margine
precum odinioară poetul:
ating cu mâna fruntea zilei ce trecu;
inima de acum îmi bate încă în piept;
Cum apa curge lin aproape de izvor,
vorbele tale de odinioară
îmi mai susură încă în urechi.
Ah, cum as lua în brate anii toti
si i-as strânge la piept!
Au plecat pe furis
si nici nu bag de seamă
cum umbra lor mă urmăreste.
Ca o coadă de păun
se deschide dimineata gândului
si adună la un loc
pete albe de îndoială
cu stropi purpurii de încredere.
Cursa
Cu picioarele prinse de frânghia trecutului
viata îsi duce alergarea
atât cât îi permite latul.
Ochii îi sunt acoperiti cu bandajul opac al viitorului.
Cu încăpătânarea învingătorului încearcă alergarea;
îsi pierde răsuflarea uneori;
respiră adânc
si, îndârjită, merge apoi mai departe
către necunoscutul adânc ca o nălucă.
Din când în când îsi descoperă vederea;
clipeste cu durere la lumina ce arde,
la lumina ce mângâie îsi abandonează privirea.
Fulgerul o scapă de reverie.
Si ca Sisif îsi duce mai departe cursa cândva începută ....
Un altfel de Testament
Mi-am atârnat amintirile la soare
Să înteleg clar
Care mai aproape îmi pare –
Adie vântul si-mi ridică una:
Pe foaie scrie c-am pierdut un război
Dar bătălia câstigată
A făcut-o uitată.
M-am luptat cu frica,
Cu ura, cu moartea
si-am câstigat viata cu Cartea.
Soarele decolorează perfid Începutul.
Cine va putea arde însă făcutul?
***
Din cel mai pur punct de vedere
– acela al începutului –
să îmbraci iarna pomii
cu frunze
si să luminezi cu gândul
noaptea inimii
e atât de simplu!
Din cel mai frumos punct de vedere
– acela al diminetii –
să aduci zborul
la firescul pasului
si să primesti lumina unei inimi
în casa sperantei tale
poate apărea la fel de usor.
Simple cuvinte
Poate că lumina există
pentru că e strânsă picătură cu picătură
din ochii ce privesc cu încredere Lumea.
Când oamenii îsi întorc privirea
se lasă atâta noapte în sufletul lor
că nici o stea nu mai poate trece
de pânza nepăsării.
***
Din pomul plin de iluzii
Cad frunzele una câte una
Crengile – brate pline de vise
Curând fi-vor de tot ninse.
Vedeti?
Soarele a înrosit deja tot orizontul
cu regrete.
Verde
Ca si cum nu as sti că o cheamă Toamnă,
eu mă întorc mereu cu fata
spre casa cu numele Vară;
Ca si cum n-as sti că îi cad frunzele
precum iluziile în noptile reci,
eu gândesc ades la soare
si-l invit să soarbă
putină culoare
din aurul închipuit al florii de tei.
„În calea mea frunze moarte devin uitare”
– spuneam cândva –
si calc pe covorul crud al începutului cel mereu.
Deschid la casă toate ferestrele:
Să intre clorofila!
Să inunde, să spele verdele toate gândurile
– de la gri la negru –
– de la alb la gri – .
Vedeti cum gândul meu sparge mugurii vietii?
Iată!
Înverzesc cu încetul bratele pomilor
si degetele lor arată
cerul tot mai albastru
cerul acesta din inima mea ce crede vesnic
în ... ca si cum.
|
Mihaela Albu 7/15/2007 |
Contact: |
|
|
