“Bătrânul de dincolo de tablou”
Tocmai terminasem de schitat capul unui bâtrân cu ochii tristi, dusi deja spre altă lume. Era ultima mea schită în materie de portrete. L-am înrămat si l-am asezat alături de celelalte desene din birou.
M-am uitat la ceas. Era deja târziu si supermarketul urma să închidă într-o oră. M-am îmbrăcat în grabă si am pornit la cumpărături. După un tur complet prin magazin, m-am îndreptat spre casă, unde se formase deja o coadă de vreo zece persoane.
Asteptam cuminte să-mi vină rândul la plată, când ochii au reperat cu mare surpriză chiar pe bătrânul al cărui portret tocmai îl asezasem în perete. Acum stătea pe o bancă, lângă usa de intrare-iesire din magazin. Am crezut că visez; cum e posibil să îti apară, aievea, însusi omul pe care l-ai refăcut din memorie, din câteva trăsături de penel ? Rareori fac portrete după model, fiindcă trebuie să mărturisesc că nu am un talent extraordinar. Desenul este pentru mine o joacă, la fel ca si celelalte forme de artă. Este o toană a sufletului meu, care captează în acele momente – cât tine actul ludic al creatiei – anumite unde, venite dintr-o a cincea, a sasea sau a douăzecisisasea dimensiune. Odată terminat lucrul, recad în universul meu cu patru dimensiuni, grăbindu-mă să termin ceea ce ziua îmi porunceste să fac pentru a supravietui.
Era aproape lipsit de păr, avea obrajii supti si gălbui, - exact asa cum îl desenasem cu o oră în urmă, pe o bucată de hârtie dictando, pe C. S., fostul meu profesor de chimie, care murise în urmă cu aproape două decenii, la vârsta de 48 de ani. Singura noastră aventură terestră fusese o strângere de mână, venită în goană la despărtirea vesnică de dinainte de moarte; nu era deloc o strângere de mână obisnuită. Amândoi puseserăm inconstient în ea toată disperarea trăirilor imaginate si amânate mereu pentru mai târziu, pierdute pentru totdeauna. Era ultima, si fiindcă amândoi stiam acest lucru îngrozitor, am zidit în grabă o punte. Dar nu orice fel de punte; era un pod de lacrimi care se ridicase în numai câteva secunde, de la ochi spre ochi, de la suflet spre suflet, pe marginea unui pat metalic de spital. Si iată că podul de lacrimi si de iubire ne ajută să regăsim după zeci de ani, - chiar în realitate, nu doar în vis sau în fantasme – pe acei oameni care ne-au fost dragi, pe care i-am iubit în tăcere si care ne-au ajutat în clipele grele ale vietii.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut probabil vârsta bătrânului cu ochii albastri, încă vii si dornici să privească. Se asezase, obosit, pe acea singură bancă din incinta magazinului si se uita atent în jur, evident căutând o oglindă pentru privirea lui, rănită de anii de singurătate. Isi pusese o cămasă în carouri, proaspăt călcată si o haină de iesit în lume. Culoarea obrajilor scofâlciti spunea clar că omul nu iesea decât rareori din casă, în special sâmbăta dimineata, când era multă lume prin magazine. Stătea usor aplecat înainte, cu fata în mâini, schimbându-si mereu directia privirii. Urmărea câte o persoană, care lui i se păruse interesantă. O conducea cu o privire resemnată, spre iesire, dându-si seama că nu reusise nici de data aceasta să capteze atentia cuiva. Apoi ochii treceau rapid la o nouă persoană, care se prezenta la casă pentru achitarea cumpărăturilor. O nouă mică scânteie de sperantă lumina pentru o clipă acei ochi albastri, deosebit de frumosi si obositi. Scenariul se repeta asa, de la persoană la persoană, fără ca nimeni să observe că cineva cersea pe o bancă. Nu bani cersea, ci o privire, dar lumea zgârcită nu-i dădea nimic, crezând poate că acel bătrân cerea bani.
Iată că mă zăreste într-un târziu – poate că el mă reperase înainte ca eu să-l descopăr?… Asta n-am să o aflu niciodată si oricum faptul nu are importantă. A existat o secundă, doar atât cât el să priceapă că l-am zărit, că i-am reperat privirea si că i-am auzit strigătul. I-am răspuns cu un zâmbet cald, venit din mine, de foarte departe, traversând lumea anostă, grăbită si hăituită; zâmbetul, împins de o vigoare copilărească, venea alergând pe un pod de lacrimi si de iubire, care devenise cu vremea, un pod de piatră nemuritor, timp de o vesnicie cuantificată în flashuri de o secundă.
Pe acest om, în această sâmbătă dimineată, în acea secundă, l-am iubit, fiindcă el a înteles tot ce as fi vrut să-i spun celuilalt, cel care se strecurase în lumea gândurilor mele, venind din ne-lume.
|
Antonia Iliescu 7/13/2007 |
Contact: |
|
|
