Note personale : Impresii de vacanta din Romania noastra
Noi cei care nu mai trăim în România din fel si fel de motive, avem multe trăsături în comun, dar cea mai vizibilă dintre toate este ardoarea cu care ne interesăm despre ce mai e pe acolo.
Mie chiar în clipa asta îmi vine să întreb pe cineva lucrul ăsta, chiar dacă m-am întors din România acum vreo zece zile. Cred că interesul ăsta are ceva din curiozitatea criminalului fată de locul unde a săvîrsit crima.
Cum o mai arăta locul faptei? Al faptelor? Ce surpriză m-ar putea astepta? Ce se discută în urma mea? As mai face-o dacă m-as mai afla la locul faptei? Nu mă îndoiesc că sunt si cîtiva care zic: „Ce mă mai interesează pe mine Brasovul cînd îi stiu toate străzile, toate casele si toti castanii?” Astia sunt din cei care n-au săvîrsit-o.
Asa că pentru a satisface curiozitatea celorlati am să pun pe hîrtie cîteva crîmpeie din ultima mea experientă într-o Românie care dădea în foc de atîta căldură.
Pe lîngă neplăcerea produsă de zăduf, venit de la Toronto nu de la Torino, am trăit senzatia că acum-acum cineva dă peste mine. Cu piciorul, cu masina sau cu tramvaiul. Străzile si trotoarele devin din ce în ce mai înguste. Casele se îndeasă unele în altele si bineînteles că zăpusala e si mai mare.
In Bucuresti de la Piata Unirii pînă la Piata Romană doar cu metroul ai putea eventual ajunge mai repede decît pe jos, chiar dacă toate autobuzele orasului sunt Mercedes.
In Gara de Nord, pe una din liniile nefolosite, se odihneau două vagoane de tren din vremea străbunicii. Curate, vopsite într-un albastru-azuriu, asteptau să vină cineva să le petească si să le ducă departe. Cam asa ceva mi-a zis o bătrînă în cetatea din Sighisoara, cînd am întrebat-o dacă mă lasă să o fotografiez. Sedea pe un scaun în usa de la stradă, croseta si se uita la pisica care dormea în fata ei pe o pernută: „Fă-mă domnu’ si du-mă departe!”
In gara din Breaza, unde trenul stă cale de două minute, prin geamul deschis a intrat un miros de lămîită, iar pe usa vagonului un tigan care vindea frăgute. Cinci lei, cinci frăgute. Mai în sus spre munte crengile copacilor aproape atingeau geamurile trenului. Pe sosea fugeau la vale si la deal toate neamurile de masini de pe lumea asta. Cine ar fi crezut una ca asta acum 20 de ani?
Cine ar crede astăzi că peste 20 de ani, trenul cu care călătoresc va fi plin de chinezi? Eu nu. Eu nu cred nici ce văd. Cine sunt colegii de compartiment?
In stînga mea, o blondă albinoasă care îmi taie respiratia din cînd în cînd. Are un maieu rosu în care se împing la disperare sînii, o fustă aurie si pantofi rosii, ultima strigare. Nici prin gînd nu-i trece să vorbească cu cineva. O pereche de tineri dorm adînc. Vis-a-vis de mine, o domnisoară subtirică bea Green Tea si misculează ceva la un telefon cît un trabuc. Ce să fac? Citesc Academia Catavencu si privesc cu nesat la muntii si la pădurile din jur.
Am ajuns cîndva si în Bran, la Pestera. Cu o masină am putut urca pînă la locul destinatiei, dar a doua, o Dacie plină de vointă de altfel, a trebuit să abandoneze si să o abandonăm la baza ultimului povîrnis. Peisajul, desi se însera, îmi întrecea toate închipuirile. Pe versantii care se întîlnesc în cele mai interesante unghiuri nu sunt păduri, ci doar păsuni. Poate chiar din cauza asta împrejurimile au ceva maiestos, ceva divin. Inspre sud, în vale, sub peretii de stînci, se văd începuturile unor păduri de brad. Ne latră zeci de cîini pitici legati sau dezlegati prin curti. De fapt casele sunt una aici si una la un sfert de oră de mers pe jos. M-am întrebat si n-am găsit răspunsul, de ce or tine oamenii acolo, tocmai acolo în sălbăticia aia, asemenea potăi pitice? Poate doar ca sonerii. A doua zi dimineata, de pe prispa casei, am văzut pe versantul vecin o căprioară. De partea noastră păsteau cîteva vaci.
Imi venea să fac ca Petrică, eroul lui Marin Preda, din Cel mai iubit dintre pămînteni: să mă urc în vîrful unui copac si să strig de bucurie, de încîntare, de disperare. Si să nu mai vreau să mă dau jos.
M-am stăpînit de frică să nu pătesc ceva. Intre timp, de la o casă din vecinătate, a sosit o băbută slabă si necăjită. Mi-a spus că are 77 de ani si că plînge toată ziua. De ce mătusă? Păi mi-o plecat băiatu’ în Germania la lucru si nu mai stiu nimic de el. De cîtă vreme? Păi să fie un an. Si nu stiu unde să-i scriu, să-l sun la telefon. O fi la vreo doamnă? s-a întrebat tot ea. Prietenii mei i-au dat un pahar de tuică si o plăcintă. Biata femeie, care avea niste ochi albastrii mai frumosi decît ai lui Alain Delon, a băut tuica cu lacrimi în ochi. Nu stiu ce să fac, a mai zis ea. Si mă dor picioarele si cînd e frig si cînd e cald, că am cărat toată viata fînul cu spinarea.
In centrul Făgărasului, în timp ce asteptam plecarea autobuzului de Brasov, un sofer a răsturnat de pe remorca pe care o trăgea după el un escavator cît un munte. Desigur că namila aia de fier nu fusese legată sau asigurată în nici un fel. Si soferul, care la plecare în cursă zisese probabil ca tot românul stiitor: lasă-mă măi în pace că stiu eu ce trebuie să fac, alerga buimac de la cabina camionului la escavatorul prăbusit. Din rezervorul escavatorului gîlgîia pe asfalt motorina, în timp ce între nelipsitii martori oculari erau destui care fumau si comentau competenti. Intr-un tîrziu a apărut si politia..
Fosta Colorom Codlea e o paragină sinistră. In Brasov se construieste ca pe vremea turnului Babel. Lume elegantă, italieni, nemti, bere bună, si ceva mai putină căldură. Preturile caselor joacă de la 150 la 500 de mii de euro. Tot ca la turnul Babel.
La Mărisel, pe Somesul Cald, la coada lacului Fîntînele, stăm la masă la doi metri de rîu si mîncăm păstrăvi ca să domolim tuica. Si aici totul e paradisiac. Doi băietani veniti pe rîu în sus prind peste cu mîna. Se lungesc pe burtă, se împing în mal sau sub bolovani, gîfîie, se agită si aruncă din cînd în cînd pe mal pesti strălucitori. In copacii din jur văd niste păsărele mici-mici de tot ca niste bijuterii, care ciripesc preocupate, atîrnate de crengute cu capul în jos.
Spre Bucuresti înapoi, trenul zboară lăsînd în urmă dîre vinetii de flori de salvie, de maci rosii, si turme de capre. Suntem spre Ploiesti. De unde dracu’ au apărut atîtea capre? Turme întregi ba ici, ba colo. Din cauza secetei grîul n-a crescut mai mult de o schioapă. Curti murdare, garduri cîrpite, schelete de ciment de la cine stie ce dracu’ de constructie. Maidane de gunoaie si o fostă spălătorie de vagoane din care au mai rămas periile verticale ca niste sperietori.
Am încheiat vacanta cu o masă la Carul cu Bere. Restaurantul e si mai frumos decît era. Mîncarea bună, berea foarte bună, si muzica exceptională.
România este tara sublimului si a ridicolului. E o tară vie în care oamenii îsi fac de lucru dacă nu au si dacă au sunt supărati. Abia asteată să bea un pahar să se mai linistească ca să-l poată lua peste picior si pe Dumnezeu.
In rest toate sunt bune.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 7/6/2007 |
Contact: |
|
|
