Acum 91 de ani - Carnetul locotenentului de rezerva Constantin I. Navirlie
Constantin I. Navirlie implinise 34 de ani in momentul cind România a declarat razboi Austro-Ungariei. S-a nascut in 1882 la Plenita, in judetul Dolj. A absolvit scoala primara in comuna natala, dupa care a urmat cursurile Liceului «Carol I» din Craiova. La 4 martie 1906 a fost declarat licentiat al Facultatii de Drept din Bucuresti.
Facuse, deja, primii pasi ai unei cariere juridice lungi si exemplare, indeplinind demintatile de magistrat stagiar la Judecatoria Ocolului Cilnic–Gorj, intre 1908 1913, judecator cu titlu provizoriu la judecatoria Ocolului Cirligati, judetul Teleorman, din 16 iulie 1913 pina la 12 martie 1914 si judecator cu titlu definitiv la aceeasi judecatorie, incepind din 13 martie 1914.
La Cirligati, in Teleorman, l-a gasit mobilizarea din 1916 pe locotenentul de rezerva care s-a afirmat, in deceniile viitoare, ca un magistrat de prestigiu, ca filozof, prozator si om de cultura remarcabil.
A parcurs, de-a lungul celor aproape patru decenii de magistratura toate demnitatile profesiei : judecator de instructie si judecator de sedinta la Tribunalul Mehedinti, procuror la Curtea de Apel din Timisoara, presedinte cu grad de consilier la Curtea de Apel, sectia I-a a Tribunalului Mehedinti, consilier la sectiile I-a si a II-a a Curtii de Apel Craiova, presedinte al Curtii criminale de pe linga Curtea de Apel Craiova si consilier la Inalta Curte de Casatie Bucuresti 1.
Cariera juridica de exceptie a fost completata de o sustinuta activitate stiintifica, concretizata in studii precum «Pravila voievodului Matei Basarab», aparut in 1943 in volumul «Oltenia» si de, «pasiunea vietii», descifrarea unor teme de filozofie: «Filozofia lui Schopenhauer» (1915), «O noua explicare a fluxului si refluxului. Observari privitoare la teoria lui Kant-Lapalce» (1935), «La force répulsive de la matière cause de radiations et cause de l’évolution des mondes» (1935), «Viata lui Schopenhauer urmata de scurte consideratii asupra modului de a scrie a filozofului si de o schita a sistemului sau metafizic» (1943).
In acelasi timp, Constantin I. Navirlie a fost un valoros om de cultura de un dinamism exemplar, calitati care l-au propulsat pina la demnitatea de presedinte al Comitetului Regional al «Fundatiei Regale» Oltenia, in anii 1933-1940, rastimp ce coincide cu una din etapele cele mai bogate in realizari artistice, literare, muzicale, teatrale si stiintifice ale Craiovei interbelice.
Spirit enciclopedic, Constantin I. Navirlie face parte din valoroasa si numeroasa pleiada de oameni de cultura craioveni care au suplinit prin spectacole, concerte, conferinte, reviste, studii, simpozioane, congresele internationale de arheologie, al juristilor, al medicilor etc, lipsa Universitatii si a unui for Academic, asigurind o prezenta remarcabila a intelectualitatii, a artistilor si creatorilor din Oltenia la viata artistica, literara, stiintifica si culturala a acelei epoci.
«Chemarea spre cultura» si afirmarea literara a acestei personalitati dinamice, plina de talent si pasiune, incepe sa se manifeste, cel putin pentru sine si fara dorinta de a o face cunoscuta semenilor, prin «Insemnarile zilnice» pe care locotententul de rezerva Constantin I. Navirlie din Regimentul 31 Calafat, compania de mitraliere, punind in lucrare un proiect ambitios, captivant, dar dificil si pretentios, de a consemna, in zeci de carnete si caiete, pornind de la prima zi de razboi, 15 august 1916, si pina la sfirsitul vietii, in 1959, evenimentele pe care le-a trait sau de care a auzit, ni le-a lasat noua, urmasilor.
O mare parte din carnetele de insemnari au fost descoperite in anii 1980 si sunt pastrate in colectiile Sectiei de istorie a Muzeului Olteniei din Craiova. Doar citeva, cele care se refera la rastimpul din august 1944 pina in octombrie 1949, au aparut in Editura de Sud, in anul 2000, in volumele: «Intre abandon si crucificare. România 1944-1946» si «Intre abandon si crucificare. România 1946 -1949».
Alte zeci de caiete, carnete si carnetele, insotite de numeroase taieturi din ziarele vremii, de manuscrise de recenzii si studii, asteapta sa fie publicate. Ele cuprind o multime si o diversitate impresionanta de date si informatii definitorii pentru cunoasterea si intelegerea evolutiei societatii românesti pe anumite segmente sociale si profesionale, pentru localitati, zone, personalitati si evenimente care acopera o perioada de peste cinci decenii, incepind cu 15 august 1916, zi istorica innobilata de versurile si melodia imnului tuturor românilor, «Treceti batalioane române Carpatii!» pentru «a-i dezrobi pe fratii nostri», si pina in 1959, anul cind venerabilul autor trecea in nefiinta, lasindu-ni-le spre vesnica amintire.
Anul acesta se implinesc 90 de ani de la acele zile istorice si dramatice ale neamului românesc, pe care tinarul ofiter le-a consemnat in carentele sale, iluminate de entuziasmul general al celor chematii sub arme, plecind spre granite «chiuind ca la nunta, gatiti de sarbatoare, jucind si cintind», si incununate, dupa lungi si grele suferinte si jertfe, prin izbinda idealului reintregirii Patriei.
Editarea «Insemnarilor zilnice», redescoperirea generatiilor sacrificiului total pentru cauza libertatii si unitatii tuturor românilor, este o datorie sacra. Mesajul insemnarilor este unul clar, curat, uman, pasnic, european. Gindurile, dorintele, emotiile, sperantele, temerile exprimate de autorul lor sub amenintarea obuzelor de tun, a rafalelor de mitraliere, a gloantelor aducatoare de moarte, sunt o adevarata oda inchinata vietii, pacii si intelegerii intre neamuri.
Insemnarile au fost scrise, cum apreciaza si autorul unei carti similare aparuta in Franta la Editura “Ennoïa”, in 2004, Arsène le Breton, «Campagne de 1914 1918. Mon carnet de route», «intr-o limba straina si docila», autorul lor, ca si ostasul francez, fiind, pe de o parte, sub presiunea dorintei si entuziasmului declansat de sentimentul datoriei si sacrificiului, un simtamint mostenit din indepartate vremi care trezea in sufletul ostasilor acel dor de libertate pentru care erau in stare sa-si dea viata fara nici o sovaire, trairi sadite de scoala, familie, societate, si, pe de alta parte, a dramatismului confruntarilor, a neprevazutului, a pericolelor iminente si inevitabile pe care razboiul le-a adus fata fiecarui ostas, a pericolului mortii, care pindea de unde nici nu se asteptau.
Exprimarea este lapidara, scurta, concisa, directa, exacta, ca si «sentintele judecatoresti», fara inflorituri, dar ofera sute de figuri de stil, comparatii subtile («E cald, ploaia a incetat, cerul e senin, dar o ceata subtire mai staruieste pe virf. Bate usor vintul dinspre apus si o risipeste, dar intre doua spinari ale dealurilor spre noi, o ceata groasa stralucind de soare – pare un fluture urias»; «a inceput o strasnica toaca mitralierele»; «vintul a inceput sa sufle si sa smulga frunzele vestejite ale arborilor care zboara ca stoluri speriate de pasari»; «Afara vintul vijiie groaznic, se vaeta, in suierul lui parca auzi chemari de trompete sau zgomotul unei lupte. Ploaia cade mai tare chiar decit azi si intunericul este de nepatruns»), cu valoare literara incontestabila.
«Pe la miezul noptii incepe un ropot de impuscaturi si artileria geme si vijiie din ambele parti. Sintem luminati de reflectoare. Cind incetara putin tunurile, incepu un majestuos tunet al cerului innorat de la rasarit la apus. Parea ca vrea sa spuna ca zgomotul acela urias si sublim aduce bogatia si rodul naturii, pe cind grozavele tunete ale tunurilor distrugerea ei.»
Ce poate fi mai expresiv decit acest scurt dialog dintre natura si razboi?
Insemnarile ne dezvaluie forta, rezistenta («Cind ne duceam cu sectia spre Arsana, ne-am intilnit cu ranitii din comania 8. Unul fusese strapuns prin piept, se vedea mantaua ingaurita intr-o parte si in alta, dar singele nu se vedea, semn ca fusese o hemoragie interna. Cu toate astea mergea, condus de mina numai de un camarad…»), nobletea sufleteasca, conceptia de viata a generatiilor lui ‘916, rezumativul sistemului educational de la inceptul secolului al XIX-lea, cumintenia, puritatea, iubirea de tara (descrierea sentimentelor traite de autor dupa luarea la cunstinta a ordinului de retragere a armatei este elocventa: «In acest timp ma gindeam cu intristare la acest dezastru, cu atit mai mare cu cit privea mai multa lume. Cugetam ce se vor face ai nostri de acasa si imi inchipuiam ca poate vor pleca cu totii la Cirligati, dincolo de Olt, unde viata lor ar fi fost oaresicum in siguranta. Dar toata averea, tot ce stinsese cu atita munca, griu, porumb, vin, vite, trebuiau parasite in miinile acelei osti invingatoare si mult doritoare de piine… Iar altii, care abia o duceau cu saracia lor, vor deveni si mai saraci, si mai nenorociti, fara piine, fara acoperamint, ratacind pe drumuri, avind vietile lor in pericol. O mai dureroasa stare nu se putea inchipui.», ca si scena: «Se zice ca regimentul nostru va pleca un batalion pe Valea Jiului. Ma cuprinde dorinta sa facem si noi parte din trupele care pleaca»), curajul, vitejia, daruirea, dinamismul, «nestarea», spiritul de initiativa, resemnarea, umanismul, pacifismul («Privesc, de la transee spre apus, dealul din fata, cu o frumoasa poiana spre noi si cu padure de fagi inapoia si drumul alb ce duce pe sub poalele acestei poieni spre dreapta, la Arsana. Privesc apoi muntii inalti de dincolo de Cerna, usor acoperiti de ceata albastra. De pe granita privesc apoi spre maizanoapte muntii mai mult golasi si stincosi ai Domagledului, Grebeneacului, Sulitei. Drept in fata mea, pe muntele din fata Sulitei, se vad printre arborii goi de funze siluetele ascutite ale brazilor negri-verzi…In vale, adinc, Cerna ; dincolo lantul de munti, apoi vederea Mehadia pe Bega, a Bailor Herculane pe Cerna. Si toate sub stralucirea blinda a acestei toamne calde …
Privesc indelung si nu ma pot obisnui cu ideea ca, in mijlocul acestei naturi frumoase si pasnice, oamenii stau fata in fata pentru a se omori. Se incinge un duel de artilerie cu explozii groaznice ale bombelor si toata aceasta frumusete parca e ranita»), toleranta româneasca.
Ceea ce frapeaza este limpezimea («Afara bate vintul ingrozitor, padurea mugeste, de sus vine bura rece») si franchetea limbajului, inspiratia si talentul care-i ofera autorului ocazia alaturarii unor fapte, fenomene, intimplari diverse si contradictorii in acel melanj care este razboiul, necesar dar nedorit si de neacceptat de firea si spirtitul pasnic al românului.
Peste viltoarea ucigatoare a razboiului (unic in felul sau fiind asaltul pentru recuperarea mitralierei: «Ce era de facut ? Puteam pierde mitraliera. Vorbesc cu comandantul comp. 5 si-i spun ca mitraliera a ramas inainte, ca lantul trebuie sa inainteze pentru a putea-o lua. Atunci se da ordin comandantului plut. 1 din comp. 5 ce se gasea in rezerva sa trimita o sectie care, impreuna cu plutonul dinainte, sa inainteze. Se striga «ura», dar nu se poate inca inainta pina acolo. Atunci incep actele de eroism. Sodatul Girelanu se repede ca cel putin sa spulga alimentatorul, fara care mitraliera nu mai poate functiona si care nici nu se poate inlocui; il smulge si se intoarce inapoi. Dar, orisicum, daca se pierde masina raminem fara ea.
Se repede deci prin ploaia de gloante soldatul tigan Mihaila si cu Icu, ajutati de sergentul Bratan si un caporal din comp. 5 care inainteaza impreuna cu ei si-i sustin cu focuri. Ambii arunca scutul la o parte, Mihaila ia masina si i-o da lui Icu care fuge cu ea. In acest timp inainteaza si soldatul nostru Petria, spre a ajuta la ridicarea afetului, dar e lovit in cap si se intoarce inapoi. Un soldat din comp. 5, care incercase sa ia afetul, fusese doborit si omorit chiar pe afet. Desigur ca restul nu se mai poate scapa, sintem multumiti ca am scapat ce a fost principal. Icu, care luase masina in spinare, e lovit la mina si soldatul Lungulescu o ia in spinare si o aduce inapoi»), autorul aseaza o informatie densa si o analiza profunda din care se degaja grija pentru viata, pentru colegi si subordonati, pentru familie, compasiunea («Brancardierii nostri au adus pe Cocos si pe bietul nostru caporal Papae. Parca-i vad scrisorile pe care le trimetea acasa, pe care eram nevoit sa le citesc, si in care spunea ca cu voia lui D-zeu e sanatos si intreba ce mai e pe acasa, daca s-a terminat cu culesul porumbului si altele. Il vad intins pe brancarda, linga bordeiul sectiei, teapan si incruntat, cu putin singe pe fata ; parca nu-mi vine sa cred ca omul care pina mai adineaurea a fost om viu a murit»), mila pentru dusman, nostalgia pentru convietuirea pasnica, in buna intelegere, fara razboaie.
Modul cum se realizeaza trecerea de la momentul luptei la clipele de dupa incetarea focului este asemanator scenariului pe care il parcurge natura, de la furtuna la aparitia soarelui. «Lupta a tinut cam o jumatate de ceas. Apoi tunurile dusmane au inceput sa bata spre Cocos, semn ca ai lor s-au retras. Ceata ce plutea azi dimineata pe munti s-a risipit. Acum nu mai ploua si soarele se vede din vreme in vreme. Inimile parca se mai inveselesc. Omul se invata cu toate, sicu ploaia si cu neodihna si cu lipsa de mincare si cu transeele pe care le socoteste ca pe un prieten ocrotitor. Azi dimineata trecea spre miazazi un sir de cocori; se duceau spre o tara calda si pasnica unde nu sunt razboaie si maceluri. A amurgit, e senin si racoare. E o luna frumoasa peste munti. Pacat ca totul e intunecat de ideea crunta a razboiului.»
Descrierea curge lin, ca o veritabila scena de film : «Vintul bate mereu, toata ziua nor si a incercat de mai multe ori sa ploaie. Noroc ca bordeiul sectiei s-a terminat pe sara, asa ca, pentru cita vreme vom sta aici, adapostul ii e asigurat. Vine mincarea; soldatii trec pe rind la cazan, isi primesc ciorba si se asaza tacuti prin apropiere. Unii maninca repede din genunchi, rupind piine din sacul de la sold, altii taie sau rup bucatile si le dumica in gamela, dar nici unul nu se incurca mult cu masa, parca si-ar face o datorie. Vine noaptea, padurea, care a vuit toata ziua, acum vuieste si mai trist si mai infiorator. Cind cade noaptea neagra, vintul sufla lugubru in acesti munti cu paduri seculare ce fac noaptea si mai de temut.»
Desi lapidare, descrierile sunt de o frumusete literara iesita din obisnuit : «Vremea urita de asara s-a limpezit in timpul noptii, iar stelele s-au aratat. Dupa ce s-au linistit impuscaturile, s-au auzit strigatele unui sir de cocori ce treceau muntii spre miaza-zi. Am iesit afara si am vazut cornul din urma al lunii spre rasarit si luceafarul de dimineata ca o piatra scumpa in apele limpezi si albastre ale cerului. La ziua s-a vazut funzisul pe jos alb de bruma». «Cind m-am desteptat azi dimineata si am privit afara pe usa bordeiului am vazut crengile arborilor strins infratite cu alte crengi de ghiata, iar pamintul cu o slaba pojghita de ghiata pe deasupra. In timpul zilei, vintul a batut strasnic iar ghiata de pe crengi a piriit sau a sunat ca turturii unor vaste candelabre. Spe seara, ceata staruind toata ziua, ghiata s-a facut de trei ori mai groasa decit creanga insa-si iar fulgii, sub greutatea poverii, au luat aspectul unor salcii pletoase. Pe unele locuri, crengile s-au frint si au cazut jos, imprastiind cristalele lunguiete de ghiata ce s-au unit luind forma unor pieptene stralucitoare de argint».
Pentru autor, un indragostit al drumetiilor, in fiecare zi, in fiecare clipa, natura are o alta infatisare, pe care Navirlie le descrie cu maiestria unui scriitor: «Frunza a ingalbenit aproape toata si soarele spre apus transforma padurea intr-o padure a aur». Pentru ca, dupa o luna si jumatate de observare zlnica a transformarilor suferite de peisaj sa consemneze. «E soare, nu e frig dar bate vintul. Frunza de pe arbori se duce vazind cu ochii. Din arbori intregi n-a ramas decit scheletul si altii isi mai tin a 3-a parte din podoaba lor de asta vara, podoaba pe duca si de nerecunoscut. Piciorul se ingroapa in frunza strinsa de vint in locurile adapostite. Acum se vede spre apus, printre arbori, malul de dincolo al Cernii, si peste tot ni se descopera pozitiuni care pina azi nu s-au vazut. Ce deosebire intre acum si timpul cind am venit noi intiia oara pe Cocos, la decretarea mobilizarii! Padurea era ca un zid de umbra». «Astnoapte s-a intors vintul din spre rasarit si a adus din nou ceata si ploaie, care toata ziua a invaluit Cocosul intr-un zabranic des». «De dimineata in vale, intre Cocos si Visoca, se vedea un adevarat riu laptos de ceata». «Azi noapte a fost senin si cald, zapada de pe arbori a inceput sa picure in forma de apa. Azi e o zi frumoasa si calda, soarele straluceste, vederea se intinde foarte departe, dealurile stralucesc de albeata zapezii luminate de soare».
Credinta in Dumnezeu, natura pura, curata, oaza de liniste si neprihanire, familia, sacra, tara, unita si solidara («Mai facem la 10 km pina la Vinj si mincam azima calda cu muraturi, friptura si bem putin vin, la caldura, la un taran care a fost la Pelvna») si amintirile («Ma culc dar nu pot sa adorm curind, gindindu-ma… si depanind in minte intimplari ale vietii trecute, casa si pe cei ramasi acolo») reprezinta, pe de o parte, temeiurile increderii si sperantei si, pe de alta, locul de refugiu al gindurilor autorului pentru a scapa de greutatile si suferintele prezentului. «Dupa prinz se mai aud ghiulele cazind pe Padesi. Vreme frumoasa cu soare, scoatem cite un scaun sau lada de scinduri si stam la soare. Lumina si caldura lui ne bucura, caci nu se stie cita vreme inca vom mai avea-o. Se aude trecind un alt cird de cocori, care-mi aduce aminte de alte toamne frumoase si linistite, pline de poezia melancoliei si a tineretii. Atintesc urechea spre strigatul lor si-i ascult pina ce trec, ca niste frumoase visuri trecatoare. Pacat ca lumea asta are unele fete asa de urite…». Sau. «E amiaza ; o vreme lina si frumoasa de toamna.
Vazduhul e limpede si racoros, soarele straluceste blind, pamintul s-a svintat. Frunza batuta de brumele toamnei a inceput pe ici pe colo sa treca intr-un verde galben. Fire de paianjen stralucesc in soare. Una dintre cele mai frumoase zile de pe Cocos ; nici tunurile nu mai bat, pare ca si ele sint patrunse de frumusetea zilei». La 16 septembrie, noteaza autorul «am asistat la o slujba religioasa pe care a facut-o unul din preotii nostri de la regiment, pe companii. Eu am luat parte cu compania 7. Preotul tine mai intii o cuvintare in privinta rostului pe care-l avem aici de a desrobi pe fratii nostri. Pe o masa improvizata de compania 7 s-a pus crucea, o gamela militareasca cu apa, linga care se afla busuiocul. Dupa cuvintare, preotul cu doi cintareti, dintre care unul sergent din comania 7 si altul soldat din batalionul III, citeste rugaciunea spovedaniei. Soldatii ingenunchiaza si asculta. In timpul slujbei se aude vijiitul unui aeroplan, care se invirteste ca un bondar peste dealurile noastre ; scopul sau desigur e sa afle unde sint asezate tunurile noastre. Un pluton trage cu pustile in el de pe poiana de la rasarit de noi. Slujba se urmeaza inainte. Sarutam crucea si ne botezam. Miine dimineata se va aduce grijania, fiindca azi soldatii au mincat». «Unde sint plimbarile noastre de alta data, ziua, pe soare, in toamna calda si frumoasa, si noaptea pe luna ?», si exemplele pot continua.
Citind insemnarile, putem spune ca literatura, operele cinematografice realizate in perioada postbelica poarta, sub povara «povestirii» a « amintirii», amprenta imaginii soldatului traumatizat de cele vazute si suferite de-a lungul unui conflict lung, dur si nimicitor, a soldatului inmarmurit, inchis in el, oripilat de ororile razboiului.
Insemnarile dezvaluie trairile soldatului dupa primele confruntari cu dusmanul, dusman care nu mai «coboara» din definitia auzita la scoala, din povestiri sau carti, ci apare alaturi, om, ca si el, cu familie, cu parinti si copii. Luptele au asupra sufletului soldatului un impact complex in care sentimentul datoriei si sacrificiului sunt insotite de permanenta raportare la pretuirea vietii proprii si a omului de alaturi («E vorba sa vina generalul pe aici in anchetarea luptei de ieri. Luptele, pe care le dam mereu cu forte slabe, par a ne roade pe noi insi-ne, slabesc curajul soldatilor nostrii si intaresc pe al dusmanului. De la noi insa nu e nimeni vinovat, noi am lucrat conform ordinelor scrise ce s-au primit»), intelegere («zapada a inceput sa cada cu tot dinadinsul si s-a facut mare. Acuma, seara, vintul suiera puternic prafuind-o. Cind iesi afara te ineaca, atit e de greu sa stai in bataia vintului. Ma rog lui Dumnezeu pentru cei care pe aceasta vreme nu vor putea sa stea undeva adapostiti ci vor fi nevoiti sa stea cu arma in mina, afara, luptindu-se sau gata de lupta. Timpurile sint grele si va trebui sa le induram») si merge pina la compasiunea pentru colegi si mila pentru «dusman»( «aflu ca doua ordonante neavizate au facut prizonier un ungur dintr-o patrula ; l-au surprins si i-au sarit in spate. Prizonierul a fost trimis la comandantul regimentului dindu-i-se o jumatate de piine de care nu avea si tutun» ; «Tot aici vin si cei 24 prizonieri germani … Il intreb daca au mincat asara si-mi raspunde ca a mincat mamaliga si ceva pe care nu stie sa-l explice. Mamaliga, zice el, e buna pentru foame dar, in definitiv, n-are o parere prea grozava de ea. Intreb sergentul garzii care ii pazeste si-mi spune ca, pe cit se poate, se are grija de ei. Desigur, daca am avea obisnuita noastra aprovizionare, ar trai si ei mai bine. Unul din ei nu stiu unde a gasit o bucata de mamaliga si maninca din ea culcat. Un soldat de la artilerie vine si le da citeva turte de pesmeti, pe care ei le impart frateste intre ei. Eu dau convorbitorului meu un pahar de visinata, pentru care imi multumeste, iar cind ii intind o bucata de piine calda facuta de tarancile noastre se repede cu o vadita foame, dar nu o maninca singur ci da, cite o bucatica, la cei din jurul lui»). Pierderile de vieti omenesti, moartea tinerilor camarazi ofiteri este resimtita dureros de autor. «Ma doare inima sa scriu ca Udrea, camaradul nostru ranit la cap in ziua de 19 august, a murit joia trecuta. Un soldat care a fost cu el la Craiova a adus vestea aceasta. Facut ofiter abia anul trecut, tinar, blind si cuminte ca o fata mare, aproape niciodata neitrebuintind cuvinte aspre cu soldatii, cuviincios si respectuos fata cu toata lumea, iubit si stimat de toti, el e dus mort in floarea virstei in satul sau natal (Salcia-Mehedinti) la parintii sai care se uitau la dinsul ca la un luceafar. Cine a vorbit cu el si n-a ramas incintat de zimbetul sau bun si dulce, de vorba sa blinda si masurata. Parca-l aud cind stateam amindoi impreuna la Ciresi in aceeasi camera si cind sara ne culcam, stingind lampa el spunea : «Noapte buna, domnule locotenent» si aceasta blinda urare parea ca intr-adevar imi aduce o noapte buna. Avea frumoase visuri de viitor, il stapinea un puternic instinct militaresc si voia sa fie de folos patriei sale. In ultimul timp ar fi voit sa se duca la aviatie.
Dumnezeu sa te aiba in sfinta lui paza, blind si iubit copil. In viata ta ai fost asa de cuminte si nevinovat incit nici nu mai e nevoie sa ma rog pentru iertarea pacatelor tale…».
Figura unui alt ofiter, adevarata pecete a eroismului românesc, este descrisa astfel : «Despre capitanul Popescu Ben(edict) se spune ca a murit, lucru care ma mihneste foarte mult. Parca-l vad cu figura lui zimbitoare, cu vorba lui sigura si indrazneata care facea din soldatii din subordinele sale adervarati eroi. Era din stofa oamenilor mari. Era tinar de tot si pentru calitatile lui extraordinare fusese decorat si propus pentru gradul de maior. Daca va fi adevarat ca a murit, apoi a murit cu adevarat viteaz. Desigur, nu ma asteptam la aceasta ci mai repede asteptam sa aud in curind despre ispravile sale potrivite sufletului sau mare». Odata cu scurgerea zilelor, obisnuinta ia locul fricii, soldatii se invata cu pericolul, prezent peste tot si clipa de clipa, sifdeaza moartea, isi bat joc de ea. Dupa trei luni de lupte, la 9 noiembrie, pe Virful Cocosul, autorul surprinde una din imaginile cele mai relevante pentru curajul soldatului român : «Pe la 10, tunurile dusmane au inceput sa bata din nou, de asta data nu Cocosul ci valea dinapoia sa. Oamenii sectiilor stau fara teama afara, se uita dupa ele cum vin si cum trec inainte spargindu-se, unele in vale, altele tocmai pe sosea. Pentru fluieratul lor au mai gasit o comparatie nimerita : Cavalul. Intr-adevar, suieratura - fluieratura lor se aseamana cu a cavalului. Trec una dupa alta ca cocorii, in siruri. «Se tin de poale», zice unul, «formeaza legatura», zice altul. O veverita neagra sare din arborii din stinga, din creanga in creanga si din tufan in tufan, cu o uimitoare agilitate. Gonita de strigatele soldatilor o ia in vale prin arbori. La Orsova se aud continui bubuituri de tun.»
Chiar si ciocnirea brutala cu «dusmanul» poarta amprenta tolerantei, a umanismului proverbial al românului. «La vre-o 200 m de noi se ridica un grup de soldati unguri cu miinile in sus si cer sa se predea. Sint vre-o 30-40. O grupa de soldati alearga si-i aduc. Se leaga de miini, se uita fricosi la noi sa nu-i impuscam. Se trimit sub escorta (…) Pentru recunoasterea intregului deal se trimite un pluton din compania Negreanu, care tocmai a sosit, ca in tragator sa mature ce s-ar mai gasi. Din transee mai sar vre-o 40 soldati unguri care se predau. Se aduc si 3 raniti de-ai lor care saruta miinile ofiterilor nostri si-i roaga de iertare. Se aseaza la o capita de fin si 2 soldati milosi ii panseaza. Unii sint strabatuti prin piept, altii prin burta, unul e plutonier major. Ei tremura de groaza si durere si impreuna miinile in semn de multumire gemind.» La fel si in imaginile de dupa o batalie : «vad mortii unguri ce au cazut in lupta de alaltaieri. La distanta de cel mult 50 metri vre-o 10 soldati unguri morti, parte din ei desbracati, in toate pozitiile. Ceva mai jos, unul linga altul, asa cum au cazut, alti vre-o 20. Unii sint trintiti pe spate, cu fata in jos, - figuri straine, dorm palizi in somnul incruntat al mortii. Privesc o figura lata, fara mustati, lovit in cap. Sarmanii, au si ei o familie si o casa a lor…»
Contactul cu moartea, sentimentele de frica, panica, infruntarea pericolului trezesc trairi si comportamente din cele mai diferite. «Un soldat ma anunta ca sublocotenentul a fost impuscat in cap si in curind il vad adus pe o brancarda, intins, cu ochii inchisi, plin de singe pe fata. Mi-e groaza sa ma uit si trec inainte, dar mila de el imi stringe inima.» Ori : «Mi-aduc aminte de ranitele, camasile, cartusierele, scrisorile aruncate prin santuri si pe cimp si ma cuprinde un sentiment al mortii si al parasirii (…) De ce toate astea? Fetele triste si impietrite ale mortilor nostri si mortilor unguri aruncati in sant unul peste altul imi vin in gind». «Ne aflam si noi tocmai la masa in bordeiul bine blindat al maiorului cind s-a dat ordin ca artileria noastra sa traga. Ca raspuns, inamicul a aruncat pe Cocos vre-o 30 proiectile care toate s-au spart prin apropiere. Noi ne-am vazut de masa fara teama».
Unele din cele mai emotionane evenimente consemnate de autor sunt momentul cind soldatii de pe Pades saluta victoria de la Jiu («Tocmai ma culcasem si asteptam sa vina somnul, cind primim din partea maiorului un ordin ca impreuna cu companiile sa iesim afara pentru a ne comunica ceva. Iesim prin intuneric si noroi si ne stringem sus; maiorul ne face cunoscut ca chiar acum s-a primit un comunicat de la Armata I ca la Jiu azi au fost 2 succese stralucite … si sintem chemati sa strigam de trei ori Ura puternic in onoarea fratilor nostri care au luptat acolo, - asa de puternic ca sa ne auda si ungurii de unde sint. Un Ura formidabil intr-adevar rasuna de trei ori si o mare bucurie cuprinde pe toata lumea) si cel cind o unitate numeroasa din armata dusmana s-a predat românilor: «Evenimentul cel mai insemnat de azi a fost o companie din armata ungureasca de 250 soldati, dintre care mai bine de trei sferturi români si restul unguri, s-au predat unei companii din Dolj in dreapta noastra. Ofiterii ei si comandantul, care e locotenent, sint români. Au trimes mai intii o patrula care sa anunte si apoi, cind au aparut in fata soldatilor nostri, comandantul a poruncit ridicarea armelor in sus si s-au predat. Ai nostri i-au vazut cu mare dragoste. Ei au invatat un cintec cu «România Mare» si-l cinta».
Cea mai dramatica descriere ramine batalia din 8 si 9 noiembrie 1916, momentul care precede inceperea retragerii de pe pozitiile pe care unitatea le aparase cu dirzenie si vitejie 86 de zile. «Dupa prinz, pe la ora 2 ½, dusmanul a incepu o violenta bombardare a Cocosului si imprejurimilor. Am stat in bordei la mine si le-am ascultat cum veneau vijiind si spargindu-se de la un cap al Cocosului pina la celalalt. S-au tras mai bine de 150 proiectile care, din fericire, nu au facut nici o paguba, au rascolit numai pamintul pe unde au cazut. Unele au cazut pe creasta Cocosului, altele mai in vale. Cele care cadeau in apropiere faceau sa se cutremure bordeiul. De la mine, auzeam in bordeiul sectiei glume si risete pe socoteala vijiitului si exploziei bombelor. Pe la 4 a mai incetat canonada dar, spre Visoca, au inceput sa se auda impuscaturi si acum ghiulelele treceau mult mai sus pentru a se sparge in vale unde, desigur, inamicul crede sa sint rezervele noastre». In ziua urmatoare, lupta continua : «Dupa prinz, ducindu-se in ajutorul comp. a 8-a doua plutoane, unul din comp. 7-a si altul din comp. 9, s-a cistigat un succes destul de frumos.
Un observator a fost urcat intr-un arbor si, vazind lantul tragatorilor inamici, astigat sa traga si, dupa linistea ce se pastrase pina aci, a izbucnit deodata un piriit groaznic. Un pluton de ale noastre cazindu-le in flanc, ungurii s-au pus pe o goana nebuna, ai nostri, chiuind si strigind «ura», i-au gonit pina ce au trecut doua rinduri de transee de-ale lor. Pe urma s-au intors inapoi la mastile ce le facuse ungurii pentru atacul lor si au adunat de acolo vre-o 20 de arme, paturi, farfurii si alte multe».
Intr-un rastimp extrem de surt, de numai trei luni de zile, autorul ne pune in fata un fenomen uluitor, fantastic. Citeva mii de barbati, avind la indemina doar lopeti, securi, fierastraie, experienta de viata si calitati de neimaginat, trasforma virfurile muntilor Cocos si Padesi in redute de rezistenta si aparare, desenind cu sutele de bordeie («bordei bine acoperit, cu grinzi de o grosime extraordinara si captusit pe laturi cu scinduri de fag de pe la conace»; «trasarea si saparea unor noi bordeie pentru trupa … facute in asa fel ca sa poata rezista ghiulelelor de tun») construite la iuteala si dotate cu tot ce-i trebuie omului pentru a trai, a rezista si a lupta («S-a inceput lungirea bordeiului spre miaza noapte pentru ca cei 50 de oameni ce locuiesc acum in el sa aiba loc indeajuns» ; «Seara stam multa vreme de vorba la mine cu prietenul si camaradul Dim. cu care, dupa obisnuita discutie strategica, intram in discutia nevoilor poporului nostru de la tara. Acum avem o lampa care lumineaza bine si da bordeiului un aer de intimitate»; «Mi-am adus o oala de pamint in care ordonanta imi face o foarte buna ciorba de carne la cuptorul din bordei»), cu cai de comunicatie pavate cu pietre, transee fortificate, adaposturi pentru mitraliere («facem spre rasarit un adapost pentru o mitraliera franceza, chiar pe trunchiul unui arbore pe care-l inconjuram cu un zid de piatra»), santuri de legatura, o ipresionanta lucrare pe care doar inchipuirea cea mai indrazneata o putea imagina iar forta si daruirea totala o puteau realiza.
Ultima «fila» a acestor extraordinare «note de razboi», retragerea prin lupta a esalonului care incheia sirurile fara sfirsit ale coloanelor militare si ale populatiei civile pornite in refugiu, acoperind toate drumurile de la sud ce Carpati ale României, infatiseaza imagini incredibile, apocaliptice, de durere, de rezistenta, de suferinta, de neputinta, de disperare si speranta, de credinta in Dumnezeu. «Ma uit inapoi la tara pe care o parasim. La Severin se aude zgomotul unei lupte cu germanii. Detasamente au intrat, se zice, si in Craiova. Stam 2 ore la o casa in Bunoaica si primim ordin sa pornim. Situatia noastra e grea. Plecam pe la ora 5 pe sara si mergem continuu fara oprire pina la Jidostita si apoi pina la Dudasi. De sus ploua, drumul e noroios. In drumul nostru ne ajung din urma baterii de artilerie care trec cu zgomot sau ajungem din urma mii de care care formeaza convoiurile. Asupra Severinului vedem fumurile alburii ale tunurilor ce trag de dincolo la care raspund ale noastre de la Simian. Auzim ca in Severin e un detasament german care deocamdata e inchis acolo, dar care se apara bine si stapineste totusi orasul.
La Jidostita ma intilnesc cu Ionel si frate-meu Dumitrache. Mergem inainte, mereu inainte, prin ploaia care cade cu staruinta, prin noroiul ca ciorba. Ne oprim putin intr-o comuna, mai in vale, unde soldatii se odihnesc un sfert de ceas in ploaie. Ranita si cele 400 de cartuse precum si drumul lung a facut si sa cada multa lume. Apa surlue prin santuri, cimpiile sint pline de baltoace si, neavind unde sta, se asaza chiar in noroi… Auzim pe un om vaitindu-se ingrozitor si rugindu-se sa nu fie lasat. Colonelul St. da ordin ca 2 brancardieri sa se duca sa-l ia. Un altul horcaie in stinga drumului. Horcaitul lui se aude la mari departari. Aud ca sint raniti intr-o lupta ce a fost azi contra detasamentului din Severin. Se… trag rachete si auzim pocnitura scurta de alaturi, care n-am vazut de unde pleaca. In curind alte 2 … si atunci fac semn sa treaca cu compania santul pe linga curtea conacului din colt. Dar, un glont loveste un cal aproape de mine care cade icnind cu samarul. Fugim inainte, un alt glont loveste un alt cal care cade gemind … Ce-a mai urmat imi voi aduce aminte totdeauna …Sintem ariergarda la convoi. Merge foarte greu. Armata se scurge amestecata. In drum un om mort in dreapta, unul rupt pe jumatate in stinga. O caruta facuta praf. La un deal, convoiul nu mai poate trece. Pazim cu mitraliera si infanteria sus pe deal trecerea convoiului, apoi raminem din nou in urma. Mergem foarte incet, trasurile se opresc rind pe rind si trebuiesc scoase cu boii. Pe la 11 noaptea sintem prin apropiere de Balota. Oamenii sint foarte obositi, se culca pe marginea drumlui in umezeala si noroi tremurind. Caii abia gasesc sa manince. De oboseala, fiindca nu li s-au scos de doua zile samarele, se trintesc pe jos intr o rina. Stau vre-o 2 ore intr-un conac unde sint mai multi ofiteri, ma incalzesc putin si atipesc pe un scaun…Se taie arbori si se lasa pe sosea, se fac santuri prin padure de pionieri. Pe dum, o gramada de femei si batrini intreba de ai lor, cu legaturi cu mincare in mina. Una, careia i s-a comunicat ca sotul sau a murit, plinge cu sughituri. La Recea se rechizitioneaza porci, vite etc. Soldatii iau dintr o magazie drugi de porumb pe care le coc la focuri de paie…Am cantonat asara in Braniste…Lumea, vestita din vreme, a pregatit mincare pentru soldatii ce vor primi fiecare in casa. Oamenii au mincat ceva mai bine si s-au odihnit. . . Se aude ca bulgarii ar fi trecut in vre-o 5 luntri Dunarea la Girla, desigur pentru pradaciuni. S-au vazut venind dintr-acolo femei cu putinul lor avut in care. O femeie se plingea ca i-au luat boii. . . Marginea soselei e peste tot plina de lume care-si asteapta pe ai lor… Azi, la prinz multi soldati n-au mincat, caci n-au avut de unde, si asta sara nu se stie daca vor gasi. E vorba ca miine sa plecam la ora 7. Bine ar fi, caci si oamenii si caii sint foarte obositi. Caii abia se mai urnesc, unii schioapata, asa ca mi-e teama ca, fara odihna, ne vor lasa».
Operatiunea militara a Detasamentului Cerna, retragerea din Muntii Mehedintului pina la Izbiceni, pe Olt, isi merita cu prisosinta calificativul de adevarata «Anabassis moderna».
Românul care irumpe de sub pana scriitorului este o fiinta sublima: harnic, neobosit, dinamic («Plictiseala» a inceput sa ia proportii mari; virful Cocosului intr-adevar e prea ingust pentru activitatea organismului unui om»), rezistent, increzator, rabdator («Nor, ploaie si vint ca ieri. Afara e un noroi si lacuri de ploaie peste tot, incit numai privind te simti tremurind. Soldatii sint uzi, caci afara e ploaie si-n bordei pica. Hainele de pe ei sint nu numai ude dar si murdare de pamint, caci sint nevoiti sa lucreze afara pentru a repara bordeiele, a aduna frunza, a aduce lemne. Incaltamintea se uda numaidecit si frigul si umezeala patrunde la picioare. Cei care fac de garda pe asemenea vreme, desigur, au multe de indurat» ; «Afara bate vintul ingrozitor, crengile se lovesc intre ele si suna a ghiata. Cit de mult au sa sufere bietele noastre santinele, umede si rebegite si avind pe deasupra in fata dusmanul pe care-l pindesc. Bocancii au inceput sa se rupa, apa intra in ei, foaia de cort pe care unii o tin peste manta are pe ea cristale de ghiata. Si ei se plimba de colo pina colo, bat din picioare, apoi atintesc urechea prin suierul groaznic al vintului») , blind, jovial, vesel («Soldatii stau gramaditi in picioare dar ei tot gasesc cuvinte de gluma, ca si cum si-ar bate joc de imprejurarile cele mai grele. Acum, la ora 8 seara, dupa masa, din bordeiul meu aud la ei cintece si ris. Din sectia de la 41 e unu care le spune la povesti si glume nesfirsite si de multe ori ii apuca miezul noptii ascultindu-l. Relativ la asta, mi-aduc aminte ca zilele trecute cind veneau srapnelele inamice, unul, suind cu un lemn in spinare striga, bineinteles adersindu-se srapnelii, «tine pe dreapta». Intr-adevar srapnela, dupa vijit, se vedea ca are sa cada spre dreapta. Acum, nu stiu care din ei a imitat fluieratul pe sus al bombelor si spargerea lor: «viu! viu! si «vino, da-te dracului!». Bataia mitralierii e comparata cu ciocanitul berzii. Ordonanta mea, vazind un briceag foarte mic la prietenul S. care sede la mine, cu o limba foarte subtire, a spus ca limba biceagului parca e o limba de sopirla etc. Rabdarea taranului nostru si gluma lui in orice imprejurare e demna de admirat»), patruns de spirit de sacrificu, curajos, viteaz, neinfricat («Toata ziua am stat sub asteptarea bombelor» ; «vazind ca focurile la Visoca in loc sa se domoleasca se intetesc, primesc ordinul sa trimit acolo o mitraliera. Propun sa ma duc eu insumi cu ea si pornesc cu mitraliera franceza comandata de sergentul Leoveanu.»), devotat, disciplinat, omenos, respectuos («Am ingrijit ca sergentul Pirvu, care dormea in bordei cu mine, sa fie bine pansat si, dintr-o patura ungureasca ce avea, am pus sa-i taie o suvita cu care sa-i infasure mina dupa ce-l va pansa din nou doctorul, neputind sa-si duca mina in mineca hainei si mantalei. A plecat luindu-si ramas bun si sarutindu-mi mina»), iubitor, indragostit de natura si de viata, credincios, mindru, talentat, inteligent («venind vorba de filozofie, arat lui Gar. si Dim. care e obiectul filozofiei, laudind aceasta parte a activitatii spiritului omenesc care, la marii filozofi (Kant si Platon etc. ) se ridica mai sus chiar decit cea mai inalta poezie. Le arat ca filozofia e una singura, cea metafizica, orice altceva pretinde acest nume il pretinde fara drepturi»), prietenos, saritor, tolerant, cooperant.
Pregatind manuscrisul pentru editare nici nu banuiam ca vom gasi, in intervalul de timp atit de scurt si in spatiul restins in care a actionat unitatea militara din care face parte autorul, virfurile Cocosul si Padesul, atita actiune, atita traire si atita simtire româneasca. Dinamica povestirii te captiveaza si te impresioneaza.
Toate personajele naratiunii, soldati si civili, se aduna intr-un sigur suvoi, se contopesc intr-un ideal unic: Tara.
Scurtul rastimp 15 august – 23 noiembrie 1916 ramine doar o «clipa» a istoriei milenare, dar el reprezinta o «clipa» de magie care spune aproape totul despre Românul lui ‘916-’918.
Participarea «Diviziei Cerna” la razboi, de luni 15 august pina miercuri 23 noiembrie 1916 st. v. , cuprinde trei etape distincte: batalia pentru stoparea incercarilor inamicului de a patrunde dincoace de frontiera, retragerea pina la Izbiceni, pe Olt, si cei doi ani de captivitatea in lagarele mortii din Germania si Austro-Ungaria.
Manuscrisul pregatit pentru editare cuprinde numai primele doua etape.
Am respectat textul original, pastrind ortografia, semnele, prescurtarile si notatiile autorului care a marcat unele fraze sau expresii cu paranteze, a subliniat cuvinte sau propoziti, toate fiind mentinute in textul tiparit. Pentru a incadra naratiunea in evolutia frontului românesc si european, am apelat la ordinele si rapoartele comandamentului Corpului I Armata, la lucrarile care trateaza acest subiect.
Lectura «Carnetului» locotenentului de rezerva Constantin I. Navirlie este incitanta, captivanta, odihnitoare, emotionanta si pilduitoare.
Volumul este, in primul rind, un document istoric de exceptie dublat de certe calitati literare.
Fiind o naratiune consacrata razboiului te astepti ca lectura sa-ti ofere, in principal, descrierea luptelor. Surpriza pe care ne-o face autorul este ca el se opreste cu obstinatie asupra observarii si pezentarii naturii. Si, desi natura, muntii Cocosul si Padesul, piatra, pamintul, padurea, apa si cerul, sunt mereu aceleasi timp de 86 de zile, autorul, observator sensibil si delicat, iti ofera o multitudine si o diversiate impresionanta de ipostaze ale ei . Sunt putine creatiile literare care reusesc sa demonstreze cu atita convingere sintagma «Românul frate cu natura». Pentru ca, in sinul acestei naturi, deasupra muntilor inalti, autorul ridica un neasemuit monument românilor, el ne ofera o intilnire reconfortanta cu sufletul neamului, cu spiritul lui, cu trasaturile cele mai puternice si mai specifice ale acestui popor de oameni muncitori, modesti si viteji care, in imprejurarile cele mai dramatice, au probat lumii umanismul, toleranta si vitalitatea lor de neoprit. Volumul de insemnari este doar inceputul povestirii «Detasamentului Cerna», pe care putem sa-l numim, fara a gresi si fara a supraevalua meritele miilor de ofiteri si soldati care l-au alcatuit, «Detasamentul Sacrificiului Total». Deliberat, Comandamentul Armatei Române a lasat in muntii Mehedintului, la punctul cel mai avansat al frontierei de nord-vest a României anului 1916, acest puternic si viteaz Detasament pentru a obtine ragazul necesar spre a salva grosul armatei, armamentului, munitiei, subzistentei, valorile de patrimoniu national, pentru a transfera in Moldova guvernul, administratia, o parte a populatiei si pentru a pregati o noua linie de rezistenta, cu scopul salvarii Tarii.
Dramatic si dureros, sfirsitul misiunii Detasamentului Cerna prin capturarea de catre inamic, nu este perceput de autor cu resemnare, ca o intringere, speranta soldatului român ramine, el doar asteapta si cauta prilejurile si solutiile pentru a continua lupta. Mesajul este unul singur: Idealul de libertate si unitate va birui. «De data asta am visat, chiar azi la prinz…. Visam ca comandantii nostri inaintau catre inamic cu un steag alb…Tot asa am visat si retragerea noastra pe frontul Cernii. Se parea ca actuala noastra regina, insotita de alte doamne, toate in negru, ne spunea sa trebuie sa ne retragem.
Eu, foarte suparat, strigam aceste cuvinte: «Da? Sa ne retragem? Pentru asta ne-ati bagat in razboi?»
De azi, prin urmare, sintem prizonieri. Vom vedea miine, ce se va face cu noi»
Doar asa, cu sacrificii si suferinte imense, cu incredere si vointa nestramutata in destinul Neamului, România a putut fi salvata, acum 90 de ani, in noiembrie 1916.
|
Luchian Diaconu 6/30/2007 |
Contact: |
|
|
