Fotografia lui Eminescu
Am primit de la cineva una dintre cele patru fotografii ale Poetului înrămată în chip de tablou, pe carton galben, vechi, nu stiu dacă realizată ca fotografie sau desenată fin în penită. Este ultima lui fotografie, aceea în care lumina lui este stinsă, figura prăbusită în interior de prea marea combustie care a consumat-o, de prea multa oboseală care l-a ajuns.
Am asezat-o la loc de cinste, dar nu-mi plăcea s-o privesc; mă întrista si mă apăsa nedefinit figura lui de acolo. Nu-mi rosteam explicit nici în gînd că nu-mi place, că nu mă simt în largul meu în fata tabloului cu chipul lui învins, ca un memento al perisabilitătii omenesti. Apoi, după o călătorie în Basarabia, aceea care mai păstrează invincibil si incorijibil, oricîte lectii i s-ar fi administrat ca să se “civilizeze”- precum incasii la venirea spaniolilor – sufletul robust si îndelung vibrator al esentelor românesti, după ce propriul meu suflet, nici el mai corijibil sub actiunea acelorasi forte de reeducare (precum cele celebre de la Pitesti!) s-a întîlnit cu al lor, iar si iar, ca amintire a acelui moment de concentrare a energiilor luminate aduse împreună în ultima zi de lumină deplină a unei veri, ei mi-au dat un dar neîntîmplător. Era chipul lui Eminescu, tesut pe un covor, dar chipul acela tînăr; fotografia din epoca vieneză, cu plete negre de voevod, cu ochii de vultur tînăr tintiti spre depărtarea idealului, cu chipul parcă nu din carne, ci din fildes dăltuit de Verocchio ori de Michelangelo; cu nimic mai prejos decît acela al lui David din Florenta; cu fruntea aceea despre care în timpul vietii lui colegi nemti de la Viena si Berlin spuneau în soaptă înfiorată: “eine denkenstirne!”(o frunte de gînditor!); cu gura aceea superbă, perfect desenată, irezistibilă, cu expresia ei dulce-mîndră, decît care nu stiu să fi văzut vreodată una mai frumoasă; cu expresia lui, deopotrivă bărbătească si vitează, dar si copilăresc adorabilă!
Privesc de o viată chipul acesta, încerc să-l înteleg, mai ales că mi s-a dat de sus cîndva nemăsuratul dar de-a fi fost obligată să fac acest lucru prin profesie, (din păcate, mai mult poate pentru el, decît pentru mine, care oricum nu mă voi depărta de el în viata asta si dincolo de ea, fortele întunericului, , au întrerupt această legătură atunci cînd au devenit constiente de "nocivitatea” ei pentru scopul lor ocult ). Privesc si simt mereu fascinatia ei irepresibilă, fiind în căutarea tainei, a explicatiei pentru care această fotografie, acest chip anume, este, categoric, cel mai multiplicat chip al vreunui român din lumea asta. Nu cred că cineva, nici cu cele mai sofisticate masini de numărat bani sau valori, ar putea să socotească de cîte ori a apărut pe lume imaginea acestei fotografii. Pe caiete de scoală, pe cărti, pe tablouri si afise, ca si pe bani, pe orice emblemă românească, pe orice insignă, pe orice însemn românesc, această poză a lui îsi trimite, iar si iar, privirea vulturească în vînt către depărtarea idealului, chiar dacă cel ce o priveste nu stie de loc să rostească sau să constientizeze aceste cuvinte sau notiuni. Dar cu totii simt ceva anume care –i face să dorească subconstient să reproducă la nesfîrsit această imagine, aproape instinctiv; asa încît, fie dacă numai si pentru atît ar fi venit pe lume Eminescu, doar ca să facă această fotografie, si tot n-ar fi trăit în zadar! În definitiv, nici măcar nu e o exagerare absurdă această eventualitate, căci doar în vremea de acum fotomodelele, deci persoanele care-si vînd chipul pentru a crea si perpetua o anume imagine, sunt printre cei mai bine plătiti oameni din lume! Dar cînd ne gîndim cîtă valoare reală a mai si produs purtătorul acestei imagini, nu putem cuprinde cu gîndul meritul cosmic al acelui om care atît de repede a schimbat imaginea aceasta pe aceea, ultima, strigăt mut al consumării rapide a omului pe pămînt, precum frumusetea superbă de-o zi a florii trandafirului japonez.
O privesc si încerc să înteleg clar, să-mi explic puterea ei de fascinatie asupra poporului român si nu numai, comparabilă doar cu puterea de fascinatie a Giocondei care a încremenit sub unda surîsului ei valuri de admiratori, începînd cu propriul ei Pygmalion, Leonardo. Poate că o explicatie ar putea fi citită astfel: acest popor a iesit dintr-o demnă sămîntă latină azvîrlită de vînt departe, în mijlocul a trei mari mase etnice străine, precum “la mijloc de codru des”; altoită pe o altă demnitate autohtonă, aceea traco-dacă, învinsă, dar niciodată umilită. Natiunea cea nouă a fost însă, înghesuită si amenintată mereu de altele, mereu oprimată si agresată si, mai ales, umilită, ca pentru o vinovătie apriorică, aceea de-a fi reusit să apară si să se mentină pe lume ca un accident deranjant în planurile si rosturile trufase ale atîtor altora. Demnitatea ancestrală a acestui popor, obligat la încovoiere si umilintă, nu o dată izvorîtă din slăbiciunea lui interioară, îsi resimtea parcă mereu aspiratia spre verticalitate, “dorul de ce-i nemărginit” . Iar atunci cînd a văzut acest chip si l-a resimtit ca propriu, al său, el i-a devenit emblematic, poate nu atît pentru existent, deci nu atît pentru fenomen ci, mai ales, pentru entitatea de la capătul aspiratiei, pentru noumen. Poate că Eminescu nu reprezintă, cum s-a spus, nu o dată cu multă răutate, întru totul ceea ce este poporul român în realitate, dar precis el este ceea ce poate si aspiră să fie în proiectia sa virtuală, este polul său ideal. Iar chipul său de perfectiune umanistă antică din acea poză emblematică exact asta arată, ceea ce poate si vrea să fie, în adîncul său, sufletul românesc si mai mult decît orice, este emblema sa de demnitate, este răzbunarea secolelor de umilintă impusă sau învinsă, este speranta pe care o poartă în sine, precum ghinda stejarul, că această emblemă îi va fi cîndva reală; este mîndria că măcar printr-un singur reprezentant al său emblema aceasta s-a realizat, s-a întrupat în atîta incomensurabilă si poate nu încă de toti înteleasă, dar percepută, valoare demonstrată.
Fiecare creatie, fiecare nouă întrupare are o oră a ei, fastă sau nefastă, habent sua fata libelli, cum spuneau latinii nostri străbuni, ceasul bun sau ceasul rău cum spun bunii nostri din bătrîni. Ca atare, nu ne putem uimi îndeajuns de ce astre (ce “stele cu noroc”) si-au întîlnit zborul lor mîndru ca să reverse ocrotitoare atîta dragoste si noroc peste clipa aceea pămîntească fastă în care un aparat, încă rudimentar si nesigur, din copilăria tehnicii fotografice, a clipit scurt si fumegător, captînd pentru atîta neînvinsă eternitate tainica minune a unui chip trecător, în chiar cea mai deplină clipă a frumusetii lui neasemuite cînd părea a fi un zeu si poate chiar era!
|
Lucia Olaru Nenati 6/17/2007 |
Contact: |
|
|
