De vorbã cu jurnalistul George Rosianu la 85 de ani
Despre articolele domnului George Rosianu aflasem din citirea Micro-Magazinului (Merdianul Românesc de azi).
Le-am urmãrit cu multã atentie si interes de-a lungul decadelor, inclusiv pânã la cele prezente.
Asa cã atunci când am aflat cã dumnealui a împlinit frumoasa vârstã de 85 de ani în acest an, i-am solicitat un interviu, pe care a acceptat sã mi-l acorde. Un virtual evantai al societãtii românesti - care acoperã viata României prebelice, postbelice, comuniste si actuale -, ale unui Vest ahtiat dupã comunismul pretins democratic al Rusiei si, în acelasi timp, si un compendium al românilor din New York-ul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunitãtii noastre peste timp.
Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Rosianu, relatati-ne cum a început profesiunea dumneavoastrã de jurnalist si cum a decurs dupã aceea în România.
George Rosianu: Pasiunea mea pentru scris a început încã din liceu, cu primele colaborãri literare pe care le-am fãcut la revista liceului meu, Spiru Haret, din Bucuresti. La 17 ani am intrat în redactia prestigioasei publicatii Universul, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor. Am început sã fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale Capitalei. Îmi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasãrilor si câte ceva în plus lunar. Legitimatia de ziarist îmi permitea însã ca sã intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic. În plus, la redactia Universului, am intrat în contact cu foarte buni jurnalisti si oameni cu extensivã experientã a vietii, care aveau sã-mi inspire stilul si modul de-a gândi si scrie de-a lungul anilor. As vrea sã enumãr aici pe câtiva, precum: Nicu Sucitulescu (talentat condeier), Petricã Steinbach (fost fotbalist international si antrenor); Petre Gatu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism si talentat actor de teatru si film); N. Papacostea (renumit reporter al "turfului" bucurestean); Ion Seinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) s.a. În fata câte unei sticle de bere si a câte douã chifle ("masa de searã" a reporterilor) ne informam, discutam si scriam articolele care apãreau ulterior.
G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelicã pânã în perioada postcomunistã?
G.R.: Desi n-am fost în tarã de multi ani de zile, am urmãrit transformãrile fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes. În perioada interbelicã, România nu avea încã un fotbal profesionist, care sã dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele de fotbal din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor s.a. de pe tot cuprinsul tãrii, aveau foarte buni jucãtori, dar cu foarte modeste echipamente si conditii de antrenament. Fotbalul se fãcea pe bazã de pasiune purã. Câte o primã ocazionalã sau câte-o masã plãtitã de cãtre microbistii echipei dupã vre-un meci, constituiau "plata" fotbalistilor de atunci. Numai dupã al doilea Rãzboi Mondial, a primit fotbalul românesc o infrastructurã mai bunã, pânã la cea de multimilioane de dolari de acum. Si totusi, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru cã în prezent, fotbalul echivaleazã si cu multe brutalitãti (atât pe terenul de joc, cât si în galerii), pe când în trecut, fotbalistii se concentrau la dexteritatea si ritmul jocului.
G.T.G.: Sã reluãm depãnãrile amintirilor gazetãresti...
G.R.: Într-o bunã zi, Jeni Dumitrescu îmi propune sã preiau sectia lui de reportaj box, dar nu înaintea unei perioade de acerbã ucenicie sub ochii lui vigilenti. Dupã ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lãsat responsabil pe rubrica boxului si s-a decis sã scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviatie s.a. Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din tarã, culminând cu interviul luat în 1939 campionului european polonez la categoria usoarã, Alexander Polus. Acesta se afla în tara noastrã ca urmare a refugiului polonez din acel an.
G.T.G.: Folosim aceeasi solicitare de-a ne da o privire retrospectivã a boxului românesc, peste timp.
G.R.: Pot sã vã spun cã astãzi, locuind în SUA si urmãrind meciurile de box din toatã lumea si din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificati drept "amatori" de odatã), ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponentii internationali contemporani. De exemplu, multi boxeri de "scoala veche" erau de calibru international foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moti Spacov ar fi adus victorii acasã. Un Toma Aurel a si dovedit cã are merit de exceptie, trecând frontiera dupã rãzboi si fãcând o carierã strãlucitã atât la Paris, cât si în SUA, pe profesia sa.
G.T.G.: Sã continuãm rememorarea memoriilor gazetãresti.
G.R.: În 1941, România a intrat în rãzboi de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiter cu gradul de cãpitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât si celelalte responsabilitãti apãrute datoritã restristilor rãzboiului. La sfârsitul rãzboiului, Jeni s-a întors, dar Universul a fost suspendat definitiv. Toatã redactia s-a împrãstiat pe la alte publicatii, dupã cum le-a fost norocul. În ceea ce mã priveste, am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieti a publicatiei Viata, dupã care m-am mutat la Tribuna Poporului. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicatie cu existentã efemerã, Victoria, dupã care am început sã lucrez la o agentie de publicitate care se numea Succes. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare a tuturor spectacolelor de teatru si cinema din Bucuresti. Prin intermediul acestei agentii am întâlnit actori faimosi, dintre care l-as mentiona pe marele Constantin Tãnase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatru Cãrãbus. Dar la Succes eventual m-am plictisit, cãutând de fapt muncã jurnalisticã, în loc de muncã promotionalã.
G.T.G.: Dupã "Succes" deci, pe unde v-au dus pasii reporterului?
G.R.: Am ajuns sã lucrez la Adevãrul, unde am întâlnit iarãsi o echipã formidabilã de ziaristi: N. Soreanu (comentator politic); Emil Socor (avocat si scriitor); Demostene Botez (poet, avocat si ziarist); Brunea-Fox; Samson (tobã de carte) s.a. Dar, cu venirea comunistilor la putere, si Adevãrul a fost suspendat sine die. Refuzând sã devin membru de Partid, mi s-au refuzat si servicii în gazetãria Partidului, care a însemnat sã spun adio meseriei mele, cât mai trãiam în tarã. Mi-am pus în gând cã o sã plec înspre libertate si 10 ani am tot visat la asta.
G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastrã impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice si postbelice (comuniste) din România?
G.R.: Perioada premergãtoare celui de-al II-lea rãzboi mondial, a întâmpinat o mare surprizã, pentru cã au început sã se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au bãgat România într-un rãzboi, care i-au adus tãrii prejudicii enorme. Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi de vieti omenesti în rândul românilor. În plus, multe valori frumoase din societatea noastrã s-au pierdut din constiinta neamului pânã în ziua de azi. Dictatura carlistã a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzurã a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. Dupã o serie de abuzuri interne si externe, inclusiv cedarea fãrã ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei si a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgratiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vietii. Pentru o scurtã perioadã au fost la putere si legionarii lui Horia Sima, care au adus si mai multe ponoase tãrii, atât ca acte de violentã în România, cât si ca inflentã negativã pe plan international. Dictatura lui Antonescu, a continuat seria de abuzuri contra poporului român si s-a terminat cu venirea în tarã a rusilor, datoritã schimbãrii de macaz de la 23 August 1944 a Regelui Mihai. În toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulatã, cenzuratã sau pedepsitã, într-o formã sau alta, de cãtre dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvãluiri ale coruptiei guvernantilor sau materiale investigative incomode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt si fãrã ezitãri. Dar cel mai fioros s-au comportat comunistii.
G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastrã ca jurnalist, sã încercati sã faceti gazetãrie în comunism, fãrã sã aveti carnetul rosu?
G.R.: Comunismul a pus capac la toate libertãtile de exprimare. Pentru mine a fost o foarte mare loviturã ca sã trãiesc sub comunistii propulsati la putere de pe tancurile rusesti de ocupatie. Acestia aveau un anumit sistem si infrastructurã de a strânge surubul presei libere în timp record si definitiv. Au "suspendat" indefinit publicatii de mari valori precum Universul, Dimineata, Adevãrul s.a. Când mã duceam la interviuri pentru vreo-un post de gazetar si mãrturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: "Atunci nu mai poti lucra în presã în aceste timpuri noi". Multumitã unui sponsor, dupã 10 ani de asteptãri, am reusit sã plec în Vest, în sfârsit.
G.T.G.: Sã mai stãm în cadrul acestui interviu încã în România anilor trecuti: cum apreciati de exemplu cã activitãtile artistice ale marelui Constantin Tãnase l-ar fi bãgat în vizorul comunistilor, care eventual l-au si omorât?
G.R.: Constantin Tãnase a fost un mare OM, pe lângã activitatea sa actoriceascã. Un om de suflet, care a adus pe scena teatrului sãu atât subiecte, cât si actori de mare valoare. De asemenea, Tãnase a adus pe scenã si actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Groner. Pe scena teatrului lui Tãnase au mai jucat Stroe si Vasilache, Elena Burmanz, Zizy Serban, Nae Roman, Puiu Mironescu s.a. Pe Colea Rãutu, cel putin, actor de origine românã din Basarabia, l-a scos efectiv din "trenul mortii", tren care rãpea basarabeni din România si-i trimitea sã moarã direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul "fascist" român. Profitând de cunostintele sale sociale cu ofiteri americani din "Comisia mixtã americano-rusã" care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor mortii, Tãnase a obtinut de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Rãutu si s-a dus cu un ofiter american si cu unul rus pentru a-l scoate pe Rãutu din vagon cu putine minute înaintea plecãrii de pe peron a trenului. Din câte stiu, Colea Rãutu trãieste si în prezent, are frumoasa vârstã de 94 de ani si a jucat în nenumãrate filme de epocã în România. De asemenea, Rãutu este faimos pentru slagãrul "Cosarul", pe care multe generatii l-au vãzut interpretându-l la Televiziunea Românã. Despre Tãnase si persiflarea regimurilor la putere, se poate spune cã erau una si aceeasi identitate. Deci când comunistii s-au protãpit la putere, pentru Tãnase, ei deveniserã noua tintã de ironizat. Ca cineva care a avut sansa sã petreacã multe ore cu el (fie si ca sã discutãm exclusiv materialele promotionale pentru spectacolele teatrului), am reusit sã-l cunosc si pe Constantin Tãnase OMUL, care a însemnat mult. Lui Constantin Tãnase i se trage moartea de la un catren folosit pe scenã si care nu a convenit rusilor care ocupau România. Rusii au tâlhãrit si violat - si la propriu si la figurat - pe multi cetãteni români, iar supravietuitorii au rãmas traumatizati mult timp dupã aceea. Multe persoane au murit datoritã bestialitãtii atacurilor acestora. Rusii aveau fixatie cu furatul ceasurilor de mânã si prefatau orice atac cu urletul: "Davai ceas!" (Dã ceasul!). Catrenul lui Tãnase se referea la aceste atacuri mârsave ale rusilor contra românilor si suna cam asa: Rãu era cu "der, die, das"/ Da-i mai rãu cu "davai ceas"/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai mosie/ Haraso, tovãrãsie. Dupã mai multe reprezentatii a fost arestat, amenintat cu moartea si i s-a ordonat sã nu mai joace piesa. Dar Tãnase, la urmãtorul spectacol, a apãrut pe scenã într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mânã. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la aparitie, desi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi si-a deschis pardesiul, scotând la ivealã un imens ceas cu pendulã. Arãtând cãtre acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Douã zile mai târziu, marele actor era mort. Era anul 1945.
G.T.G.: Deci ati ajuns în Franta. Ce impresii v-au fãcut parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru... comunisti?
G.R.: Dupã ce în sfârsit iesisem dupã ani de zile de încercãri din Cortina de Fier, unde mã zbãtusem o decadã cu mari greutãti morale si materiale ca sã ajung în Vest, nu micã mi-a fost mirarea sã vãd în "orasul luminã", orasul despre care visasem sã-l vãd de mic copil, un palat luxos, pe frontispiciul cãruia fâlfâia un steag mare rosu, având secera si ciocanul terorii care mã împinsese sã-mi pãrãsesc tara în care m-am nãscut. Un semn al clãdirii desemna palatul ca fiind sediul Partidului Comunist din Franta. Am simtit atunci o puternicã loviturã în inimã, am întors capul cãtre sotia mea de lângã mine si i-am am zis: Cred cã am gresit cu francezii. Ãstia o sã îi invite pe rusi de bunãvoie la ei în casã. Ne-am îndreptat apoi pasii la ambasada SUA din Paris si eventual, am sosit în America.
G.T.G.: Ati ajuns la New York. Ce pãrere v-ati format despre românii din marea metropolã?
G.R.: Initial am fost descurajat, pentru cã românii din New York erau tare dezbinati. Mã asteptam sã gãsesc compatrioti care sã aprecieze greutãtile avute în tarã si care fiind aici, vor fi mai buni, mai întelegãtori, mai uniti. În schimb, impresia mea a fost cã, în mare parte, acestia erau la antipozii acestor asteptãri ale mele.
G.T.G.: Comparând acea situatie cu actuala comunitate româneascã new-yorkezã, cum apreciati comunitatea noastrã la timpul prezent?
G.R.: Rãmânând realistic, existã în mare aceleasi genuri de suspiciuni, invidii, de autoizolare fatã de comunitate (a compatriotilor care s-au realizat) si desigur, bârfa este la ordinea zilei.
G.T.G.: Abia dupã opt ani de sedere în Statele Unite, ati reusit sã reintrati în jurnalisticã. Relatati-ne detaliile, inclusiv cu Pastele din 27 aprilie 1973.
G.R.: Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prieten si coleg, Marius Ligi, a fost o mare sãrbãtoare. Ne-am reîntâlnit la New York în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New York pentru a se întâlni cu membrii exiliului român new-yorkez. Comitetul National Român, condus de cãtre Constantin Visoianu, politician cu traditie si credibilitate internationalã, era port-drapelul acestora. Atunci am discutat în principiu aparitia unei publicatii în limba românã, pentru românii din SUA. În 1973, în noaptea de Pasti, când sute de credinciosi terminau participarea la sfânta liturghie de la biserica "Sfântul Dumitru" din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1.000 de exemplare ale Micro-Magazinului spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am reîntors la apartamentul din Brooklyn a lui Marius Ligi fãrã nici un ziar si cu contravaloarea lor, nu i-a venit sã creadã, dar a si spus: Acum pot sã pornesc cu toatã încrederea la scoaterea numerelor urmãtoare.
G.T.G.: Domnul Ligi v-a mãrturisit motto-ul neoficial al Micro-Magazinului, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: "Un ziarist adevãrat trebuie sã scrie pe întelesul tuturor". În cei peste 25 de ani în care ati condus rubrica Micro-Magazinului, "Oameni, Fapte, Stiri", ati scris desigur pe întelesul si interesele tuturor. Ati întâlnit si personalitãti fascinante. Mentionati câteva întâlniri memorabile.
G.R.: Întâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai a fost o mare bucurie sufleteascã si profesionalã. Întâlnirea mea cu presedintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru cã nu mi-am închipuit cã o sã primesc rãspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce guvernul României nu ia exemplu de la alte tãri fost comuniste, care au retrocedat proprietãtile furate de la oameni în timpul asa-ziselor "nationalizãri", dumnealui mi-a rãspuns: "Dacã s-ar fi adresat un imigrant dintr-o altã tarã est-europeanã presedintelui tãrii de bastinã, acesta ar fi sustinut din solidaritate cã totu-i bine". Deci presedintele mã învãta sã mint.
G.T.G.: Relatati-ne experienta dumneavoastrã cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu acelasi nume, a deconspirãrii dosarelor secrete ale Securitãtii fatã de oamenii persecutati de politia comunistã.
G.R.: Pe Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România, l-am cunoscut la New York si am fost plãcut impresionat de lupta pe care o duce împotriva rãmãsitelor de securisti din România. Mi-a spus cã este o luptã grea, datoritã faptului cã aceste elemente sunt foarte puternice si cã, prin urmare, lupta pentru adevãr poate sã fie si lupta cu morile de vânt. Dar, sunt si rezultate.
G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteti spune?
G.R.: Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului "Europa Liberã" la New York. Actualmente este presedintele Fundatiei "Iuliu Maniu". Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu Micro-Magazinul si este foarte activ în activitãtile educationale românesti si despre România, pentru publicul american.
G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirilã si care a fost experienta dumneavoastrã cu dumnealui?
G.R.: Despre domnul Viorel Chirilã, de asemenea, sunt convins cã este un mare patriot, cã este un adevãrat luptãtor pentru libertate, cã este unul din putinii luptãtori care, aici la New York, mai duce o activitate acerbã contra ipocriziei neo-comuniste de la guvernele trecute si prezente ale Bucurestiului. În prezent, domnul Chirilã este presedintele Centrului Cultural Român din New York, fondat în 1982.
G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?
G.R.: Din pãcate, doamna Ema Bratu a murit demult. A fost una din multele femei românce care a îndurat ani de zile de temnitã politicã comunistã. A fost o luptãtoare care a ajutat pe partizanii anti-comunisti din muntii Carpati, a fost foarte apreciatã atât de cãtre Iuliu Maniu, cât si de cãtre Corneliu Coposu. Pot sã spun cã a fost o zi grea pentru românii din New York când au pierdut o asa demnã reprezentantã din mijlocul lor.
G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastrã cu fetele preotesti din comunitate?
G.R.: Vreau sã mentionez pe pãrintele Victor Runcan, cu care mentionati înaintea interviului cã ati împãrtit pâinea lagãrului de refugiati din Latina (Roma), parohul bisericii "Sfintii Trei Ierarhi" din zona noastrã. De asemenea, o sã-l mentionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii "Sfântul Dumitru" din Manhattan. Îl mentionez si pe preotul si profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Queens si director al Institutului de Teologie Ortodoxã. De asemenea, preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" trebuie mentionat. Cu toti acestia si cu multi alti preoti de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora si de-a le prezenta activitãtile bisericesti si culturale, pentru ca cititorii "Micro-Magazinului" sã fie informati asupra vietii spirituale si culturale românesti atât din zona lor, cât si din restul Americii.
G.T.G.: Spuneti-ne despre experienta dumneavoastrã cu Florin Piersic.
G.R.: Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. Dupã pãrerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de dramã si comedie de pe scena teatrului românesc actual. Este dotat cu o inteligentã rarã, cu o mimicã extraordinarã, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridicã invariabil sala de spectacol în picioare si pentru care este aplaudat de un public care-l adorã, minute în sir.
G.T.G.: Cum l-ati descrie pe Benone Sinulescu?
G.R.: Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a sustinut la New York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare românesti.
G.T.G.: Ati întâlnit si cazuri mai putin lãudabile?
G.R.: Fãrã sã dau nume concrete, sugerez cã un artist adevãrat trebuie sã fie modest si sã lase ca altii sã-i dea valoare si sã-l aprecieze. Trebuie ca artistul sã aibã multã stãpânire de sine, pe lângã talent. În schimb, mi s-a dat sã întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate si superficialitate. Desigur cã mã concentrez sã dau atentie la artistii merituosi, însã este greu de evitat avalansa de "artisti" de duzinã, care invadeazã acum piata muzicalã româneascã.
G.T.G.: Dupã decesul lui Marius Ligi, "Micro-Magazinul" a revenit fiicei acestuia, Luminita Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.
G.R.: Am numai cuvinte de laudã asupra Luminitei. Pierderea tatãlui a afectat-o ca o loviturã de cutit, însã a si ambitionat-o. Fãrã ca sã fie ziaristã de profesie, când a preluat conducerea "Micro-Magazinului", a fãcut-o cu dedicatie si succes. I-a îmbunãtãtit colaborarea cu corespondenti de calitate, care ani de zile au continuat sã îsi aducã aportul, atât la "Micro-Magazin", cât si la "Meridianul Românesc". Din punct de vedere comercial, a creat o retea invidiabilã de sponsori, care sã finanteze fidel publicatia, contra reclamelor tipãrite. Decesul ei prematur a fost o pierdere mare si pentru "Micro-Magazin" si pentru cititorii publicatiei.
G.T.G.: Cum au continuat directorul Dr. Marius Badea si redactorul-sef Gavril Kovacs traditia "Micro-Magazinului" în noua formã a publicatiei, intitulatã "Meridianul Românesc"?
G.R.: Odatã cu decesul Luminitei Ligi, care n-a avut urmasi, se pãrea cã publicatia a rãmas orfanã. Dar, un român de omenie, Dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea "Micro-Magazinului", a sãrit în ajutorul publicatiei. A pus fondurile necesare preluãrii publicatiei, care a apãrut de-atunci sub titlul de "Meridianul Românesc". Dr. Badea a pãstrat atât numele celor doi fondatori ai "Mocro-Magazinului", familia Ligi, cât si titulatura originalã de "Micro-Magazin", în cadrul publicatiei. Pentru aceasta, atât eu cât si multi colaboratori si cititori vechi ai publicatiei, ne manifestãm recunostinta fatã de Dr. Badea. Doresc de asemenea, sã transmit complimentele mele redactorului-sef, domnul Gavril Kovacs, cel care zi de zi depune eforturi mari, împreunã cu tot colegiul redactional, pentru ca publicatia sã continue sã aparã prompt, în conditii redactionale deosebite si calitativ excelentã.
G.T.G.: Se spune cã, câteodatã vezi mai bine pãdurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeti România de azi de la distanta transoceanicã unde vã gãsiti?
G.R.: Dupã multe tergiversãri, pot sã spun cã România este de acum în universul european. Dar asta înseamnã si cã trebuie sã continue cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextul universal si implicit european, pentru a-si mentine credibilitatea si eficienta de functionare. Sã tinem minte cã pentru fiecare prieten pe care-l are România, are si dusmani si cã orice feudã politicã sau de altfel, care are loc pe scena româneascã, este propulsatã de cãtre acestia din urmã si perpetuatã pe plan international ca "model" stereotip de români "rãi". Desigur cã sunt si câteva generatii de neo-comunisti, care au furat ca în codru si si-au creat monopolii care sunt amenintate de cãtre schimbãrile legale care se încearcã de cãtre noua conducere. Acesti nababi pun bete în roate României si "oferã" nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic, care pune la îndoialã cã în România se va schimba vreodatã ceva. Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegãtorii) sã se trezeascã si sã punã umãr de la umãr pentru purificarea României de cãtre cei care actioneazã contra intereselor ei.
G.T.G.: Ce satisfactii aveti din aceastã meserie?
G.R.: Multe, foarte multe, dar cel mai mult corespondenta de la cititori. Am maldãre de scrisori de apreciere si multumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, actiunile luate ca sã îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfactie care o am de la meseria de jurnalist.
G.T.G.: Ce planuri de viitor aveti?
G.R.: Cu privire la planurile de viitor, o sã încerc sã-mi continui activitatea scriitoriceascã, pentru a aduce la lumina tiparului adunate într-un volum, selectiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulat: O viatã de om în slujba condeiului. Desigur cã proiectul de mai sus nutreste speranta cã numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o sã mã poatã ajuta ca sã realizez acest proiect.
G.T.G.: Domnule Rosianu, multe multumiri pentru timpul acordat si La Multi Ani!
G.R.: Vã multumesc si eu.
|
Gabriel Teodor Gherasim / New York 6/17/2007 |
Contact: |
|
|
