Mai am un singur dor
Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de tară binecuvântată de Dumnezeu.
Sunt clipe când simt că nu mă pot ridica nici măcar cu privirea la nivelul cunoasterii la care a ajuns el. Totusi, câteodată, pot "citi" printre rândurile minunatelor sale versuri.
Asa se face că "Luceafărul" si "Satira I" îmi oferă o viziune asupra creatiei.
Eseul acesta este un elogiu modest adus Luceafărului poeziei românesti si prietenului său, Ion Creangă.
Poate au fost momente când unii au vorbit de legăturile dintre versurile eminesciene si lumea vedică; nu poti însă transpune ceva fără să rezonezi, fără ca întreaga ta fiintă să fie un adevărat diapazon pe care bagheta magică a inspiratiei să-l "lovească" în asa fel încât să răsune armonios.
Esenta materială a lumii noastre se regăseste în patru elemente: aer, apă, foc si pământ.
Hyperion, acest nume de exceptie în ceea ce considerăm mitologie, dar care de fapt este cea mai veche formă de filozofie si credintă, reprezintă un principiu desupra esentei; Hyper=peste, deasupra, si ion=care merge, în greacă, sau doar cu sensul actual de particulă încărcată electric, din fizică. Astfel Hyperion, asemeni altor entităti se materializează din... "cerul este tatăl meu,/ Si mumă-mea e marea.". Eterul, cel mai simplu fluid cunoscut provine din aer (cerul), dar si din forma sa mai condensată... apa (marea), ca si în Geneza biblică. Culoarea pielii lui Hyperion este albă, iar părul bălai. La a doua "coborâre"(când are părul negru, dar fata tot albă) intervine al treilea principiu, focul, căci..."soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea'mi este muma." Este, de fapt, metafora separării luminii de întuneric, ca si în dualismul de tip activ-pasiv sau Yang-Yin. Ultima fază a genezei umane, la care sufletul participă, este aceea a întrupării, sau, comform Genezei "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din tărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viată." Este exact ceea ce apare în a treia ipostază, cererea Lucefărului de a deveni fiintă umană, contopindu-se cu al patrulea principiu, pământul. Simtim îmbinarea întelepciunii celei mai profunde păstrate în memoria umanitătii, de la Apele eternitătii (ale lui Indra - din cele mai vechi epopei ale lumii, Vedele, numite Chaos în Elada) până la pământul negru al Nilului (din care se considerau egiptenii că se trag). Într-un alt stil, Ion Creangă, în basmul Harap Alb, sugerează originea poporului român din pământul negru al tării. Harap=negru este opus lui Alb, iar împreună formează întregul - asemenea celui nemărginit si atemporal din versurile eminesciene. "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochiu spre a cunoaste,/ Si vremea'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naste" sau "La'nceput, pe când fiintă nu era, nici nefiintă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază; Dar deodat'un punct se miscă... cel întăiu si singur!" A întelege, metaforic se spune a te lumina, iar lumina este albă. "Si din a chaosului văi, /Vede, ca'n zioa cea d'intăi,/ Cum isvorau lumine." Tot asa, din zorii formării poporului indoeuropean, albul a fost, după cum afirmă Jean Haudry, culoarea specifică clasei sacerdotale, a celor ce înteleg si stiu; de aceea poate si patriarhul României păstrează această traditie, ca un urmas al pleistoilor geto-daci, căci Dumnezeu este vesnic si credinta n-a fost inventată... de ieri, de azi.
Viziunea eminesciană depăseste limitele cunoasterii obisnuite, si astfel el ajunge să vorbească precum povestitorii, de călătorii superluminice, căci "Si căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe."..."Părea un fulger ne'ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele," si, ca-n basme, "viteza" este ca a gândului. "El sboară, gând purtat de dor,/ Păn'piere totul, totul." Mihai Eminescu a cunoscut ceea ce un muritor obisnuit are arareori sansa; devine astfel părtas al cunosterii, alături de Hermes Trimegistus - care a spus cel mai târziu în sec. IV îHr.: "Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru. Si după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur cuvânt al Unului, tot asa toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare. Soarele (foc) îi este tată, luna (apă) îi este mumă, vântul (aer) l-a purtat în pântece, pământul îi este doică". Profund au "simtit" Parmenide, Lao Tse si unii dintre cei pe care religiile lumii îi sanctifică. Imaginatia, inspiratia sau cunosterea genială a marelui poet devansază, împreună cu autorii basmului "Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte", enuntarea teoriei relativitătii.
Unic, Mihai Eminescu- fiu al neamului românesc, este nemuritor, nu numai în absolut, dar si în sufletul nostru, al celor care am avut sansa de a-i citi si simti versurile.
Eminescu a fost, cu mintea - scriitor si ziarist, iar cu inima a fost "iubitor de neam, iubitor de tară si iubitor de cântec popular".
A iubit baladele si oamenii lui dragi - din Bucovina si... din toată tara:
"De la Nistru pân' la Tisa/ Tot Românul plâns-mi-s'a..."
"Stefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/...
Tu te'naltă din mormânt/... Să te aud din corn sunând/...
De-i suna a treia oară/ Toti dusmanii o să piară."
|
Camelia Tripon 6/15/2007 |
Contact: |
|
|
