Vanturile valurile : Scrisoare din hambar
Dupa un sfert de veac de cand ma aflu in Canada inca nu accept o asa de lunga iarna in “hambarul meu”.
Acest barn este parte din istoria Scarboroului, ridicat acum o suta treizeci de ani, desigur din lemn, de cedru, pe pamanturile fermei familiei Cornel, astazi Campbell. A fost destinat sa adaposteasca animalele pentru munca campului si nutretul pentru ele pe timpul iernii, uneltele si produsele agricole, fara vreo incercare de al incalzi, ar fi fost un prea mare lux, Canada era la inceputul ei.
O parte din barnul acesta adaposteste acum designurile lui Peter, (sculptorul roman-canadian Nicapetre) datorita generozitatii Doamnelor Helen Campbell si Alexandra Semeniuc sustinatoare ale artelor din Scarborough-Toronto.
Acum la inceputul lunii iunie am zis enaugh. Ascund carbunele de desen foaia alba de scris si trebuie sa ajung din nou sa apuc axul si chainsowul si sa ma ocup de vreo doi butuci care ma asteapta cuminti din vara trecuta.
“Ce o mai fi prin Hambar?” Ce poate fi? Totul intepenit si infrigurat! Ma echipez ca de iarna, sucesc cheea’n contact si astept mororul sa ruleze rotund... dar vad ceva miscare intre ramurile marului japonez de langa peretele casei, astept sa vad macar un Robin, ar fi semnul ca zapada se va duce incolo departe pe pustii si ca primavra s-ar apropia si de noi, in Romania a ajuns de mult.
Robinul este pasarea pe care eu o aseman cu Randunica, vezi sagetand cerul o randunica, gata primavara a venit si soseste si vacanta de Pasti. Dar nu-i nici un Robin este un cardinal care cauta printre merisoarele ramase pe ramuri si in timpul iernii, gaseste el ceva acolo si-i aud flueratul. Soseste pe graba perechea, trebuie sa aiba cuibul pe aproare pe undeva, cuibareste devreme, si se aseaza drept langa el. Motatelu, eu l-am botezat Motatelu, are o frumusete de mot rosu pe care-l infoiaza din timp in timp si-l face si mai vizibil. Cardinalul are penetu rosu, rosu ca si catifelele Vaticanului, perechea lui este de culoarea scoartei copacului, ceva mai mica si doar cu un inceput de motisor. Sta langa el si asteapta. El, masculul, se apropie usor de ea si-i pune in cioc o samanta de mar, ceva, nu pot distinge ce a gasit el printre merele ramase de anul trecut, ceva ce stie ca-i place ei, i-o da in cioc si cauta mai departe, gaseste si se apropie de iubita lui si-i ofera inca ceva. Sa-ti dea lacrimile nu alta. Am cautat prin albume sa-i vad mutrisoara mai in detaliu, este serios, cu privire agera, dur, hotarat, aspru dar iata cat de tandru si grijuliu este cu perechea lui, cred ca-i si bun tatic. Cat ea cloceste el prin varful copacilor din jur isi anunta prezenta, fluiera ca Gheorghe pa creasta bordeiului sa-l auza lumea, nu pleaca spre tarile calde in sezonul rece. “Bye, bye Motatelu, ma duc spre hambarul meu!”
Ajung pe strada Ashtombee, automat privesc spre stanga, ceva masini grele in actiune. Aici pe un teren viran, vara, crestea o frumusete de grausor salbatec, de parca ar fi fost semanat cu mare grije dar crestea el asa din voia lui, dincolo de el un palc de salcii si un fir de apa in drumul ei spre Lacul Ontario care nu-i departe de aici. Anul trecul cam pe vremea asta o perechi de gaste isi mana puii catre acest fir de apa, ajunsesera marisori. Am coborat din masina si i-am urmarit pana au ajuns la apa. Gascanul foarte mandru si calculat in pas, cu gatu ridicat drept in sus ca steagu prin fata tribunei oficiale la manifestare de 23 a’gust gungurind discret ceva, in fata, cumatra gasca in urma cardului indrepta delicat cu gatu aplecat catre pamant pe vreun boboc mai zburdalnic ce iesa din rand. Cateva masini s-au oprit din mersul lor sa dea cale libera familiei ce traversa strada. “Nice, very nice!” Pe terenul acela cu grausor salbatec acum este un parching a uneiu samsar ce vinde masini. Eh! Ce dracu sa faci?
Ajung unde trebuia sa ajung, barn-studio. Privesc in jur, totul pare la locul lui. In interior ceva deranj, miros de animal: o racoonita a adunat din haine mele ce a crezut ea de cuviinta le-a scarmanat marunt si undeva printre sculpturi si-a asternut culcusul pentru cei doi pui care privesc nepasatori la intrusul de mine. O frumusete nu alta, au niste mutrite de sa-i stangi la piept nu alta... dar e bine sa nu-i atingi, priveste-i de la distanta si fii fericit, racoonita sta mai departe langa puii ei, nu-i pasa de mine de parca ar zice: si ce mai vrei?
Tu ai venit in Scarborough nu Eu in Brailita! Intre lemnele tale este mai bine pentru puii mei decat in scrbura de afara! Ii las in pacea lor, peste cateva zile ii va muta ea de aici, asa-i datina la racooni.
Imi pare cumva rau dar caciula pe care o port este din blana de iepure cu o coada de racoon adaogata spre a fi frumoasa si purtatorul ei sa aiba “fun”. Am! Nu eu am inpuscat racoonul de i-am luat coada, jur.
Ma asez in “tronul” meu cioplit cu ceva timp in urma dintr-o radacina de maple, privesc butucii buni care ma asteapta cuminti si desigur vad in ei viitoarele sculpturi, ma intreb: ...n-am facut destul?
Nu a venit timpul sa bat in retragere si sa ma mut prin vreo insula in Grecia, Santorinii de exemplu, sau dece nu la Brailita?
Dar sunt adus din nou la realitate, pe deasupra capului trece un zbarnait de aripi... un finci mic, mic de tot se agata de un trunchi de pom ce s-a uscat si-l folosesc drept schela cand inalt cu palancul la verticala lemnele cioplite la orizontala sa le vad din alt unghi.
Cintezoiul sapa deja cu cioculetul lui in putregai si isi pregateste casa noua, cinteza pe ramurile din jur il asista si cu ciripit delicat il incurajeaza.
Timpul ce mi-a mai ramas inseamna sculptura!
Nicapetre Iunie 2007 Toronto
|
Nicapetre 6/8/2007 |
Contact: |
|
|
