Focul sacru si nobletea unui popor
Este vară.
Soarele îsi face din plin simtită prezenta, dar el nu este doar un astru; el reprezintă cel mai minunat simbol, acela al luminii spirituale, care a dus la cele mai minunate realizări artistice din toate timpurile. Acest foc sacru al întelepciunii a fost păzit si pretuit de toate popoarele indoeuropene. Hestia, la greci, obtine favoarea de a rămâne fecioară si de a primi primele roade dintr-o ofrandă; ea reprezenta coeziunea familiei si comunitătii. La romani ea se numea Vesta (în persană Avesta este cartea întelepciunii lui Zoroastru) iar la celti Rosmerta. De obicei zeita tinea în mână o lampă aprinsă (focul sacru) si o creangă de măcies.
Vestalele erau fecioarele din familii de nobili trimise de la 6 ani la templu. Ele rămâneau pure până la 36 de ani, când puteau părăsi templul ca să se mărite, într-o vreme când speranta de viată era cam de patruzeci de ani. Ele au creat în timp o elită, în si prin familiile lor. Astfel, în traditia indoeuropeană, focul sacru a fost materializarea celor mai înalte idealuri spirituale. Zeul unic Zalmoxis, hiperboreanul Apollo si Krisna (născuti pe teritoriul de azi al României) au fost divinizati si chiar asimilati cu manifestarea supremă - unul ca fiu al lui Zeus, iar celălalt ca reîncarnare, dintr-o fecioară alungată, a lui Vishnu (care alături de Shiva si Brahma-creatorul formează trinitatea).
În mitologie calul este însotitorul soarelui, fie Surya, fie Krisna, fie Apollo sau Helios, cât si un simbol al vechilor geto-daci - reprezentat prin efigia denumită călăretul trac. Apollo s-ar putea să-si tragă originea din Apulum, de unde mama sa, fecioară prigonită, fuge în deltă - născând pe grindul ce-i poartă numele, Letea. Insula Leuce (alb în greacă) a devenit azi a Serpilor (prin uciderea Pitonului); a fost consacrată soarelui, la fel ca si Apulum, azi Alba Iulia. Dacă privim cu atentie, Alba exprimă lumina, iar Iulia este numele lunii patronate de soare, iulie. Sub această strălucire s-au dezvoltat, în mii de ani,"indoeuropenii - care formau un popor, unit prin limbă si prin idealuri, conceptii, mostenire literară" (Jean Haudry). Societate era formată din preoti, luptători sau nobili si tărani liberi. În istoria geto-dacilor, călăretul nu era doar un luptător; el întrunea si toate calitătile unui suflet nobil, iar onoarea era mai presus decât viata. Informatii găsim în Iliada, când getii sosesc prea târziu la Troia (cam pe la 1200 îHr.), apoi la Herodot când pomeneste de înfrângerea lui Darius I în 514 îHr. de către geti - "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". În acele vremuri romanii erau doar supusii etruscilor. Roma, întemeiată după unii pe la 575 îHr. poartă numele gintei etrusce Rumina. În 300 îHr. când Dromichaites învingea pe Lysimachos, Roma era sub dominatie celtică (din 387 până la eliberarea Umbriei si a Câmpiei Padului în 222 îHr.).
Prin această amplă introducere sterg cuvintele răutăciose dintr-o revistă în care poemul El Zorab al marelui "Poet al Tărănimii" George Cosbuc este considerat "paradoxal, mai bun decât originalul unui "von" german". "Mândria de călăret" nu ne vine de la Dromichaites, Burebista sau Decebal ci "de la... romani", după cum sustine acel om rău intentionat. Tema legăturii dintre cal si om este atât de veche încât este pomenită în analele vremii; în 52 îHr. Vercingetorix (82-46 îHr.) înmânează armele, predându-se lui Cezar, dar calul nu. Se spune că marele conducător celt ar fi fost fratele lui Burebista. Este foarte posibil, căci numele său contine particulele get si ris (rex sau sanscritul ris), deci Vercin get rege. De asemenea, istoricul italian Carlo Troya ne-a lăsat foarte multe argumente prin care getii sunt considerati strămosii nordicilor. Sper ca tot mai multi dintre noi să înteleagă că nobletea unui popor nu se apreciază printr-o particulă de tipul "fon", ci prin trudă si caracter. Altfel cotropitorii - fie Traian, fie Soliman, nu ar fi dislocat cele mai numeroase armate pentru atacarea populatiei din nordul Dunării. Vitejia neamului nostru i-a făcut pe acestia si pe multi altii să ia atitudini speciale, pe care istoria le recunoaste. Poate că este cazul să renuntăm la complexul de inferioritate si să integrăm constructiv valorile din alte culturi, ca membri demni ai comunitătii europene (care este o unitate în diversitate) - si nu invers.
|
Camelia Tripon 6/3/2007 |
Contact: |
|
|
