Dragul meu Eminescu
Dragul meu poet nemuritor,
Decum m-am trezit din somnul meu agitat, m-am repezit la mica statuetă de bronz de pe bibliotecă. Am luat-o în căusul palmei si am început să murmur, cu ochii în ochii tăi înlăcrimati : La steaua…
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tu care stiai atât de multe, care stăteai la lungi discutii filozofice cu Schopenhauer si cu Kant, tu care citisesi Vedele si Upanishadele, tu care aveai “la degetul cel mic” legile lui Kepler si “te-ai cufundat în stele” ca să le cercetezi carnea si spiritul, tu care ai avut un cuvânt bun pentru toti poetii înaintasi, - vai, mi-e si rusine să-ti mărturisesc ce anume mi-a făcut “noaptea zi”, o zi amară...
Cu cearcăne grele mă uit spre cerul care deodată a devenit negru si sălciu. Iartă-mă. Am răvasit toate cărtile din bibliotecă si te-am scos din nou la lumină, pe tine care esti lumină ! Te rog să mă ierti că nu te-am mai răsfoit de la o vreme...
Am regăsit volumul “Poezii”, fără coperti, asa cum l-am păstrat de atunci de pe vremea anilor de liceu. Cărtile mele cele mai iubite au rămas goale de învelis, le-am devorat si miezul si coaja, te rog să mă ierti… Te-am adus aici, departe de Ipotesti, departe de teiul atât de drag, fiindcă trebuia să te am aproape. Te-am asezat alături de alti poeti si scriitori români sau neromâni, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Cosbuc, Arghezi, Topârceanu, Anghel si altii, multi altii... Dar ce rost are să-ti însir acum sutele de nume care stau cuminti pe rafturi ? Poate că te întrebi de ce mi-am amintit iarăsi de tine în această dimineată.
Am avut o noapte grea. Mă zvârcoleam si de câte ori mă trezeam îmi venea în minte ceea ce mi-a scris ieri un prieten: “Eminescu suferă din nou în România”. Si m-am întrebat: ce om poate fi acela care nu iubeste poezia lui Eminescu? A învătat el oare să citească? Si pe urmă mi-am răspuns: există oameni care recitau versurile lui Eminescu fără să fi învatat să citească, fiindcă mai important decât cititul cu ochii este cititul cu sufletul.
Dragul meu geniu, vrau să-ti spun că există o multime de oameni - academicieni, oameni de rând, intelectuali sau nu, - care îti stiu cărtile pe de rost si le iubesc. Dar nici nu stiu cum să-ti spun, mai bine nu-ti spun... Sunt însă si unii oameni care nu te înteleg, nici acum ca si atunci, stii doar, fiindcă ai avut mult de luptat cu epigonii si cu cei care te-au hărtuit voind să te coboare în noroiul lor, cu cât tu te înăltai mai sus. Ei sunt din nou la pândă, dragul meu visător genial, au ajuns până în veacul acesta atât de “modern”, tocmai fiindcă aveau “simtiri reci”, fiind totodată “mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte / Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”.
Dragul meu poet care ai iubit atât de mult omenirea, nu stiu cum să-ti dau de veste... Te-as răni cu adevărul. Imaginează-ti că englezii l-ar amesteca pe Shakespeare în intrigile lor politice, trăgându-l când de partea conservatorilor, când de cea a laburistilor. Inchipuieste-ti că l-ar sfârteca în conflicte etnice sau religioase, că i-ar reprosa că-i învechit, fiindcă s-a născut acum câteva sute de ani. Ca s-ar îndoi de caliatea lui de poet universal, fiindcă a trăit prea demult, sau fiindcă scria versuri de dragoste prea “romantice” fată de cinismul veacului prostituat.
Nu, nu te întrista! Nu plânge, stii doar că ei nu merită, cei care fac din “Dumnezeul nostru, umbră”, din “patria noastră, o frază” si pentru care “totul e spoială, totu-i lustru fără bază”. Nu plânge pentru ei, mică statuie de bronz, care ai mai mult suflet decât unii “oameni”. Chiar tu scriai atunci, demult – parcă ai fi stiut că specia homo-latrans va ajunge până în veacul nostru – tu scriai “Critici, voi, cu flori desarte / Care roade n-ati adus...”
Ti-au ucis odată trupul, dar nu te-au ucis. Nu-i lua în seamă nici acum! Stii doar că nu au nici o putere asupra statuii tale de lumină. Doar tu spuneai în veacul trecut: « laudele lor, desigur, m-ar jigni peste măsură”. Nici măcar nu te-au citit, nu pot să te cuprindă nici cu mintea, nici cu sufletul. Era cât pe ce să-mi scape « mi-e rusine că sunt român”, dar mi-am amintit că si tu esti român si că zeci de milioane de oameni din lumea întreagă sunt tot români si stiu că-i doare să te stie îndurerat. Facem zid în jurul tău, nu ca să te apărăm – nici nu am fi în stare – ci ca să ne aperi tu, pe noi, de mizeriile veacului.
Lasă-i pe cei ce nu au minte si nici suflet să-ti calce în picioare poezia, filozofia, proza; din ele va tâsni de-a pururi, ca dintr-o fântână sfintită de mâna Mariei, vesnicia ; din ea se vor adăpa doar cei însetati. Cuvintele pe care le-ai zămislit “la lumânare” si care ne-au format limba literară, acele cuvinte ne-au alinat sufletele de când eram copii, apoi când am devenit adolescenti, si apoi oameni maturi, si oameni bătrâni. Poezia ta ne-a îmbogătit si a îmbogătit universul, iar el este de două ori mai întreg cu opara ta.
Nimeni, niciodată nu te va putea stinge, sau măcar atinge, fiindcă tu esti Hyperion. Dragul meu poet nemuritor, mai spune-le odată, fiindcă multi nu stiu de tine, sau altii au uitat; spune-le ca si acum mai bine de un secol: “Trăind în cercul vostru strîmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. »
Intelepciunea ta e mai vie ca niciodată si ne cheamă nu din noapte, ci din lumina vesnică. Poezia ta ar trebui să o citim îngenuncheati. Iată, o fac eu, ca tu să-i ierti pe ei. Să murmurăm împreună aceste câteva versuri din poezia ta “Rugăciune” : “Craiasă alegându-te / Ingenunchem rugându-te, / Inaltă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire / Si zid de mântuire,/Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată /
Si pururea fecioară, / Marie!”
Antonia Iliescu / Belgia
|
Antonia Iliescu 6/1/2007 |
Contact: |
|
|
