Din sita vremii : Dupa 30 de ani , inapoi la Cluj
Ca-n orice proces de ardere a etapelor, cu totii ne schimbam fara voia noastra si evoluam fiecare in mod diferit. Asta intra in firescul lucrurilor. E neindoios ca in trecerea prin mai multe varste ale biologiei noastre, lumea interioara e mereu in schimbare si ea, asemenea celei exterioare. Dar cand ni se pune in fata o oglinda si vedem tabloul vietii cu miscarile ei dupa 30 de ani – este un tulburator tablou de viata asupra caruia meditezi indelung, caci sufletul a ramas in noi sa arda tot viu ca odinioara.
Cand am facut o vizita in tara, m-am dus sa revad Clujuletul, asa il dezmierdam in gand dupa ce l-am parasit cu mult regret acum 30 de ani. Era Clujuletul tineretii mele dominata de o larga generozitate si de un coplesitor omenesc, cand ma aflam printre zanaticii care cautau ca prostii adevarul si dreptatea, scrutam caile de acces spre fondul destinului uman si ravneau la bolta instelata a ideilor. Iesisem din perioada grea cu prezent nesigur si viitor incert si pentru ca mi se deschideau noi orizonturi, prinsesem aripi largi. Era Clujul anilor de studentie invatand pe rupte si citind si in mijloacele de transport, dar si al perioadei cand nu puteam zari varful scarii inaltimilor visate. Pe atunci iscodeam drumul spre nemurire si zacea in fiecare din noi speranta ca intr-o zi vor iesi la lumina valorile care mocnesc gata sa ne dea o noua infatisare. Era orasul anilor implinirii in iubire, al inceputului de casnicie si ineditul fericirii materne, anii multelor legaturi de prietenie atat de diferite, atat de colorate si atat de bogate, asa cum este orice tinerete.
Era Clujul implinirii ca om cioplindu-mi propria configuratie morala, al ambitiilor de a-mi fauri un statut de profesor apreciat si respectat, de a tine mereu la inaltime statura de onorabilitate. Era orasul clocotitoarelor tinereti; tinereti care te imping spre zonele tainuite ale seducatoarelor ademeniri din care doream sa gustam pentru completarea bagajului de viata, ispite la care apoi renuntam la marginea decentei si a bunului simt. Traiam parca o dedublare, un ego gata sa guste din toate aspectele vietii spre a le cunoaste si un alterego care punea stavila ca un adevarat politai al mintii si care vana patimas, cu ardoare, salbatic, orice greseala reala sau imaginara, ori cel care imi oblojea imensul orgoliu neacoperit de realizari pe masura. Pe atunci mi se parea ca o multime de imprejurari nu erau decat ramele in care eu trebuia sa asez picturile. Pictam cu infrigurare propriile mele scene de viata si incepusem sa sa lucrez si la o colectie de curiozitati socio-psiho-comportamentale, opere pe care n-am reusit sa le termin si mai sunt inca in lucru si acum.
Universitatea Babes Bolyai
In drum, apropiindu-ma de Cluj, simteam ca ma topesc de emotie. Mi s-au topit cei 30 de ani de cand il parasisem si ajungand pe strazile orasului, parfumul ametitor al teilor din luna iunie, m-a azvarlit si mai rapid in lumea acelor vremuri, un adevarat regat al amintirilor. Mi-am reintalnit sufletul lipit de atatea imagini din trecut. Acum cand scriu, simt cat este de greu sa transformi navala de ganduri in cuvinte si sa prinzi starile sufletesti pentru a le transforma in semne asternute pe hartie, insemnari smulse neantului. M-am intalnit cu mine cea de-atunci cu care apoi m-am contopit, mi s-au deschis cotloanele inimii care stateau inchise demult si am privit acolo unde se asternusera sperante, doruri, urcusuri, coborasuri, bucurii si tristeti, am retrait intamplari care m-au inseninat sau m-au durut. Am fost absorbita ca de un vartej al amintirilor descatusate din stransoarea timpului ca din lumea celuilat taram. Din cand in cand, o liniste tulbure imbratisa clipa cand aflam trecerea in lumea umbrelor a celor care odinioara care, intr-un fel sau altul, au facut parte din lumea mea. Usile unor prieteni nu mi s-au deschis. Isi schimbasera adresa plecand in cealalta lume. Intalnirea cu ei in lumea amintirilor care le-a pastrat contururi dragi, a fost luminata de sentimentele calde care nu s-au stins de-a lungul anilor.
Mai intai, a fost reintalnirea cu amintirea lui Paul. Am mers de-a lungul strazilor simtindu-i umbra langa mine. Era umbra lui din tinerete, asa cum era pana s-a stins in catastrofa aviatica la 29 de ani. Acum parca ii simteam mersul apasat, cu calcatura omului viguros, cu sanatatea absoluta, asa cum aratau rezultatele riguroaselor controalele facute pilotilor. Ii vedeam frumoasa tinuta in uniforma bleumarin cu epoletii aurii stralucitori. Ii vedeam fata mereu vesela, ii vedeam ochii albastri, mosteniti apoi de fiica noastra si apoi si de nepoata, ii vedeam parul blond, ii auzeam vocea care nu s-a stins in catacombele timpului. Uneori il simteam ca paseste langa mine ducand fetita in brate, asa cum mi-a ramas in minte ca-ntr-un tablou pe viata. Mi se parea ca de-as fi fost putin mai atenta, as fi putut chiar sa ii vad avionul zburand in rotocoale de-asupra locuintei. Mi-am amintit de atatea zboruri facute alaturi de el si cum glumeam falosindu-ma ca as putea si eu sa conduc un avion. “Ce asta e mare lucru?” il tachinam eu. Era o fire vesela, mereu pus pe sotii si glume. Era un foarte placut conviv. Stia sa creeze stari de spirit mereu surprinzatoare si provocatoare si de aceea prietenii roiau in jurul lui, mai ales femeile, care imi creau nelinisti.
Pe atunci batea prin lume un vant de libertate sexuala. Era inceputul anilor ’60. Anii revolutiei sexuale, o perioada de rebeliune si experiementare in orice domeniu, erau anii in care s-au pus bazele culturale ale noilor tipuri de formari, pastrari si ruperi de relatii intre femei si barbati si nu numai, era perioada cand sexualitatea se politizase si chiar si in tara noastra Gheorghiu Dej admisese largirea baierelor rigiditatii morale. Asadar, domnea o atmosfera favorabila persoanelor cu aplecari spre trairi in mai mare libertate. Paul era in admiratia celor care-l inconjurau si pentru felul cum gasea raspunsuri intr-un fulger momentan de perceptie instantanee, adevarate strafulgerari de gandire care starneau uimirea. Aceasta calitate, dar si buna pregatire tehnica si sanatatea absoluta, asa cum a rezultat din riguroasele controale medicale, l-au propulsat pe primul loc in ierarhia pilotilor de la acea vreme. Mi se parea atunci o fiinta speciala, si cu aceasta imagine a trecut in lumea albastrului senin al cerului pe care l-a survolat de atatea ori. Am revazut locul unde ma gaseam cand am aflat ca s-a prabusit avionul si parca simteam si acum tremurul picioarelor. M-au trecut fiori din crestet pana in talpa cand mi-am amintit cuvintele mamei mele din acea zi nefasta. In acea dimineata venisera de la Tiganesti mama si fetita, fara sa ne anunte, facandu-ne o mare surpriza. Dumnezeu ne trimite cate un semn pe care il intelegem mai tarziu. Din Tiganesti, Teleorman, pana la Cluj, se calatorea atunci foarte greu si fetita era mica, abia trecuse de patru ani. “Cum de te-ai hotarat asa vii in graba si fara sa ma anunti?” am intrebat-o eu. “Asa am simtit eu, parca ma indemna cineva: `du-te repede, nu mai sta`. Du-te sa ii dai repede un telefon lui Paul la aeroport sa-i spui ca am sosit”. Si aceea a fost ultima conversatie cu el. Mi-a spus ca pleaca imediat in zbor, ca are motorul avionului pornit si ca se va grabi ca sa-si vada fetita cat mai repede. Si n-a mai apucat s-o vada. Era 11 mai, 1963, ora 4,30 asa cum ii arata ceasul care se oprise odata cu viata lui. Atunci am simtit durerea cea mai adanca cu putinta. Am trait sentimentul unei ireparabile pierderi, fara posibilitatea vreunei compensatii, o pierdere cu neputinta de acoperit, un gol imens care poate sa iti surpe fiinta. Este un capitol din viata mea in care nu pot intra cu usurinta, depre care nu pot vorbi prea mult Momente, imagini, dialoguri raman inchise in mine ca ceva al meu si numai al meu pentru totdeauna.
Fara sa aiba insemnatatea pe care a avut-o Paul in viata mea, au fost multe alte persoane care au lasat amintiri de tot felul, sau o dara de lumina din acea perioada. In tinerete, multi oameni si-au cautat repere in persoane mai luminate, cu un evantai mai larg de experiente de viata, cu un grad de maturizare mai mare de la care aveau de invatat. Eu eram in continua cautare a mentorului providential care sa ma ajute sa-mi dezleg problemele prea incalcite pentru mine. Au jucat un rol insemnat in acea perioada avocatul Stefan Penciu, directorul Filarmonice din Cluj, Iosif Covaciu, invatatoarea emerita Constanta Stanescu, sau pretuita invatatoare Estera Pop. Revazand Clujul, ma vedeam cum uneori alergam cu sufletul zdrentuit de relieful taios si abrupt al neinduplecatelor adevaruri de care nu tinusem cont si imi dadusera peste cap acul busolei. Mergeam cu nadejde la domnul Stefan Penciu in speranta ca el va face lumina. El era un prieten bun, mult mai in varsta decat mine, aflat in pragul pensionarii. Era una dintre marile lui placeri sa ia traista cu incalcitele mele probleme, sa le aseze pe masa ca pe piesele de sah si sa imi arate apoi toate miscarile posibile. Era placerea de a tinti in miezul uneori atat de enigmatic al existentei si marea placere de a consilia. “Domnu` Penciu, ma plangeam eu cu naduf, e atat de evident ca am dreptate, si totusi, uite ce mi s-a intamplat”. Raspunsul venea prompt, ca din partea unui experimentat avocat: “Dreptatea nu este a celui care o are, ci a celuia care stie sa se lupte pentru ea”. “Am fost sincera si onesta si nu mi-a fost de folos”, ma vaitam eu. Tacticos si intelept imi raspundea: “Argumentele, astea ti-au lipsit. Sinceritatea nu poate fi un argument in favoarea convingerilor, nici onestitatea nu este deajuns ca sa convingi. Pe langa argumente, trebuie sa mai pui si masca diplomatiei curtenitoare, a diplomatiei persuasive”. Cateodata, ascultandu-l, mi se parea ca merit un glont in cap ca sa-mi pedepsesc gandul cel natang. Cand ne desparteam, lumea avea alt sens pentru mine. Acum era dezlegat si el de toate problemele lumii pamantesti.
Cu strangere de inima, il vedeam si il auzeam inaintea ochilor pe domnul Iosif Covaciu, corpolent, dar degajand vitalitate si o majestuoasa simplitate. Isi purta modestia cu distinctie, fara urme de emfaza, cu bunul simt al integritatii morale, cu o inalta demnitate incoruptibila. Amintirea lui imi aducea si atat de placutul si binefacatorul calm al ratiunii, al modului de a gandi cu anvergura, al investiturii superioare a spiritului.
Ca si la domnul Stefan Penciu, armatura logicii ideilor alcatuia o frapanta comunicare. Sfaturile ii erau dublate de multa caldura sufleteasca si de aceea reusea cu usurinta usurinta sa scotea la iveala armonii si dizarmonii care traiau ascunse in mine, ma ajuta sa ma definesc mai bine. Avea un tact deosebit cu care imi insufla increderea in propriile mele valori, tocmai acelea pe care eu mi le doream, dar despre care nu aveam certitudinea ca le-am atins. Era intr-un fel protectorul meu si, prin functia inalta ce o avea, putea sa imi vina in ajutor cand vreo napastuire infigea coltii in mine. Era picurul acela de speranta ultima catre care poti sa iti indrepti ochii cand simti ca iti fuge pamantul de sub picioare. Dupa plecarea mea din Cluj i-am simtit cu acuitate lipsa, dar acum, cand ma plimbam pe strazile Clujui, disparitia lui din peisaj, mi-a sapat un gol in suflet in care rasuna bubuitul nedrept al sortii care reteaza uneori atat de nedrept unele vietile omenesti dupa tainicele ei legi.
L-am regasit tot pe calea amintirilor pe Laurentiu Buda, profesor pictor talentat, fire boema, inzestrat cu o inteligenta oarecum “traznita”, cu expresii “bombe” - care faceau din el un om inconfundabil. Facea parte din acei oameni plini de spirit, cu o promptitudine verbala ametitoare, dezarmanta si fermecatoare. Pe piata vorbelor de duh nimeni nu il intrecea. Cand il intalneam din intamplare, ma scotea din interiorul meu trimitandu-ma in lumea vorbelor de duh sau al artelor.
Printre amintiri, am intalnit-o si pe doamna Constanta Stanescu, invatatoare careia i se acordase titlul de “emerita”, multi ani inspectoare, sotie de profesor universitar la facultatea de Teologie. Era o doamna distinsa, cu aleasa cultura si educatie descinzand parca din lumea rafinata a perioadei interbelice. Ma dojenea uneori parinteste, fara sa se strecoare si taisul cutitului care sa scormone rana. O facea bland, deschis, intelept, cu argumente si cu mult tact. Era un model de om si de tact pedagogic cum rar mi s-a mai intamplat sa intalnesc.
Colindand prin amintiri, cu domnul director Ioan Andrau am revazut anii de frumoase amintiri de la Liceul nr. 12 dar si pe cele mai involburate de la Scoala generala “Bob”, dar si ca vecin de apartament. Om bun, ca painea calda, de parca raspandea si acum mireazma plina de prospetime. I-a scurtat zilele perioada grea cand a fost deportat in Baragan. Intr-o iarna foamea l-a manat la mari departari in cautare de lucru. Din cauza viscolului a cazut int-o groapa de fantana acoperita cu zapada. Nu a putut iesi de acolo vreme indelungata pana a fost descoperit intamplator de un trecator. Cu bunatatea lui, cred ca-i vegheaza si acum pe cei dragi din locul senin unde se afla.
Si tot la scoala “Bob” am auzit ca prin vis cum punea lumea la cale lelea Ileana, femeia de serviciu a scolii. Desi nestiutoare de carte, avand o minte agera si o personalitate puternica, stia tot ce misca in scoala si in gluma o numisem directorul adjunct al scolii. Inregistra cu mare usurinta tot ce misca in jur si era vorbareata, nevoie mare. Cand intra cate un inspector in scoala, il intampina si il lua pe ocolite pana afla cu ce scop a venit. Apoi se facea ca ii vine in ajutor cu o informatie importanta oferita discret numai lui .“Domnule inspector, sa ma asculti pe mine, ca eu te invat de bine. Dupa ce faci inspectie la doamna asta profesoara, sa ii dai nota cea mai mare, fiindca este buna romanca si preda frumos copiilor si parintii sunt foarte mutumiti.” Cateodata era intrebata: “De ce imi spui “domnule” si nu imi spui “tovarase”? “ Eu ti-oi spune, domnule inspector, exact asa cum a fost, ca parintii mei asa m-au invatat de mica, sa spun numai adevarul. Ei au fost oameni foarte saraci si n-au stiut carte, dar au fost oameni de cinste in sat. Nu m-au dat la scoala nici pe mine si am ramas doar cu ce m-au invatat ei de cand eram copil. Asa mi-au sus, ca la domni eu sa le zic “domnule” si “doamna” si eu cu asta am ramas si acum la batranete (avea pe atunci cam 45 de ani) nu mai pot sa ma dezvat”.
Noua ne povestea cu placere cum s-a folosit de o siretenie tipic taraneasca pentru a-i pune in incurcatura pe niste “tovarasi” .”La aia asa le zic, ca nu merita sa le zic “domni”. In 1948 au venit niste tovarasi cu tablourile lui Stalin ca sa le pun pe pereti in locul icoanelor. Tulai Doamne, am gandit eu, femeie cu credinta in Dumnezeu, cum sa fac eu cu mana mea nelegiuirea asta. Dupa ce am stat si m-am socotit, am stiut ca nu am scapare si atunci am zis: bine, oi face si pe asta, dar va fac si eu una. Si a dus in pod toate icoanele, dar si toate portretele lui Stalin. Cand au venit tovarasii la verificare sa vada ce am facut, a gasit peretii goi. , m-au intrebat ei. < Nu stiu eu de cine intrebati, ca daca sunt fomeie saraca si fara carte, eu nu stiu de cine intrebati > si s-au apucat sa cotrobaie prin toata scoala. Au ajuns si in pod si acolo erau insirate cate un portret al lui Stalin si cate o icoana. Le-au luat si le-au pus ei pe pereti. Ce-am mai ras cu barbatu-miu. am intrebat-o eu. < Pai de-aia, fiindca Stalin tot facuse Seminarul si l-am pus sa stea ca popii intre icoane. Nu sunt eu cu carte, dar nici proasta nu sunt si mai stiu si eu cate ceva ce mai este in lumea asta.> Ne povestea cu pofta fel de fel de intamplari cu talc. Vorbareata de atunci, acum tacea…tacea pana la punctul tacerii depline.
Nu stiu de cate ori am tresarit si cata strangere de inima am avut cand iarasi vedeam ca s-a cascat haul ca sa inghita atatea chipuri care au facut candva parte din viata mea.
Unora le-am pastrat formula de adresare “domnul/ doamna”, ori “lele” asa cum ma adresam cand eram in dialog cu ei, caci am vrut sa ii aduc acum alaturi de mine, asa cum au fost ei atunci si sa le pastrez aura in care i-am imbracat. Priviti in perspectiva anilor, desi oameni atat de diferiti, amintirea i-a facut egali la limita de sus a scarii valorice.
Dar viata are ea stiinta ei de a impleti negru cu alb, prezentul cu trecutul, binele cu raul, frumosul cu uratul. Nu apucam sa cobor prea indelungata vreme in lumea celor disparuti, ca in cale imi rasarea, in carne si oase chipul acum schimat al unuia sau aluia dintre cei care odinioara populase lumea mea de ganduri si de sentimente. La inceput aveam o strangere de inima gandindu-ma la felul cum aratam acum in comparatie cu anii petrecuti in Cluj. Curand mi-am luat inima in dinti, socotind ca toti atatia ani au trecut si peste ei. Cand dadeam cu ochii unii de altii, mai intai ne masuram din priviri si dupa temperament si educatie isi spuneau parerea. “De ce te-ai ingrasat asa de tare?” sau “Ce bine te mentii, se vede ca traiesti intr-o lume mai asezata.” Multe discutii s-au desfasurat pe tema vietii mele in noua tara, Canada, ceea ce facea o mare diferentiere intre ei, dupa modul cum percepeau aceasta lume.
Am intalnit-o pe Lori, prietena cu care am petrecut mai multi ani frumosi. Frumoasa de atunci, se infatisa acum inaintea mea ca o adevarata ruina, macinata de un astm ce i-a scurtat viata chiar la putin timp dupa aceea. Inteligenta ei vie de odinioara isi mai pastrase niste sclipiri, si totusi, ramasese cramponata in universul de gandire proceausist, cu o inversunata ura si dispret pentru americani, motiv pentru care eu eram de compatimit. Evident ca ma asteptam ca sa gasesc oamenii schimbati, dar oglinda acestui adevar ma facea sa merg pe drum aproape dandaratele. Din aceasta umbra, m-a scos la lumina repede si foarte neastept, Marioara, fosta colega de catedra si sotul ei, Titi Ciupe, pictor scenograf al teatrului clujean, cu care aveam foarte multe asemanari, deoarece eram nascuti in acelasi an, aceeasi luna si aceeasi zi.
Baiatul lor, Mihai, traieste in America, incat faptul ca eu imi duc restul zilelor in acelasi continent cu el, ei il socoteau un noroc pentru mine. M-au intampinat cu o explozie de bucurie incarcata de emotie. “Ce coincidenta, ce coincidenta!”, striga cand unul cand altul. “Chiar ieri i-am spus Marioarei cand a plecat la piata: ”. Ce alta dovada mai graitoare ar fi putut sa fie ca nu m-au uitat nici dupa 30 de ani si eu ma aflam tot acolo, pe aceeasi strada?
Pentru aceasta bucurie gandul meu se intoarce mereu la ei, tot cu mare bucurie. De multe ori m-am intrebat, ce a mai ramas din creatiile lui T. Th. Ciupe ca pictor scenograf atat de apreciate candva? Perisabilitatea rapida a noutatilor, fac sa paleasca durata creatiilor, oare, el unde isi are acum locul?
Bucurie mi-a adus si Estera Pop. Se apropia de 90 de ani. Isi pastra inca urme ale frumusetii de odinioara si o luciditate uimitoare, stralucind de slefuirea anilor, o luciditate nestirbita, asa cum o cunoscusem. Cu firea ei blanda, tinand dreapta cumpana a gandirii, ca un bun conviv, iti trezea pe loc placerea dialogului calm, prietenesc, exersat de-a lungul zecilor de ani in frumoasa camera, adevarat salon, plin de musafiri in fiecare joi. Ne intanlneam la o cafeluta insotita de distractia ghicitului, la o prajiturica sau invartitul cartilor si la schimbul de informatii despre evenimentele din viata prietenilor si cunoscutilor. Privea foarte intelept greselile omenesti, fara sa faca pe justitiarul, intelegand ca Dumnezeu ne-a facut imperfecti si ne-a pricopsit cu tot felul de slabiciuni omenesti vizibile sau ascunse. Nu se vara in sufletul nimanui, pastrand o oarecare distanta, dar nu si raceala. Conversatia cu ea era o mare placere prin limpezirea si simplitatea ordonata a ideilor. Plecai de la ea cu mai multa dispozitie de viata. Am stat si acum la o sporovaiala domoala tesuta pe indelete ca in acele timpuri. Curand dupa aceea a plecat si ea in lumea umbrelor. Ma bucur ca am apucat sa o mai vad pe lumea asta.
Am intalnit-o si pe Stela Taranu, prietena, si ea o buna sustinatoare morala in momentele grele, intr-un mod cat se poate de neasteptat si benefic. Mereu vesela si tonica, cu o foarte sanatoasa si neproblematica pofta de viata, raspandea in jur voie buna si adeseori cuvinte cu degajata nastrusnicie. Pe atunci era atat de frumoasa si avea harul misterios al inefabilelor seductii incat, te duceai la ea cu parerile tale si te intorceai cu ale ei, iar pe strada, oamenii privind-o, uitau sa isi mai intoarca privirile spre directia lor de mers. Era cuceriotoare prin spontaneitatea cu care inventa cate un motiv pentru a te intoarce de la moara care iti macina supararea si te lasa suspendat cu gandul la spusele ei. Plecai acasa cu alt chef de viata, gata sa depasesti impasul. Nu-mi amintesc sa fi vazut la multe persoane atat de vie si puternica inventivitate. Mergand spre locuinta ei, nu mi-am putut stinge un suras larg ce mi-a inflorit pe buze la amintirea unui moment de astfel de inventivitate. Eram in vizita la o prietena a ei, o doctorita stomatolog aflata intr-un moment greu de mari neintelegeri cu sotul. Ingratul, neavand ce sa ii reproseze, ii spunea ca nu se mai poate uita la ea ca e urata si neingrijita si nu mai are nimic interesant. “Asa?, zice Stela, lasa ca il lecuim noi. Uite ce trebuie sa faci. Spune-i calm si convingator ca tu ca doctorita iti dai seama ca s-a intamplat ceva mai serios cu mintea lui fiindca i s-au rasturnat valorile. Pe tine te admira foarte multa lume, in special barbatii si ca poti sa-i dovesti foarte simplu. Mergeti amindoi pe strada si el sa stea la o distanta de 10-15 pasi in urma ta. Cand vezi ca se apropie un barbat, tu scoate un sunet usor ca sa nu fii auzita si de sot, si fa o oarecare grimasa a fetei, care poate fi interpretat un fel de tic nervos nostim. Ai grija sa ca mai intai sa exersezi in oglinda. Persoana aceea se va uita mai atent la tine, poate ca va intoarce capul dupa tine si tu doar de atat ai nevoie”. Peste cateva zile, cand ma aflam si eu la Stela, a sosit prietena ei cu ciocolata si un buchet de flori. Venise sa ii multumeasca si sa ii spuna schimbarea miraculoasa din familia ei. Relatarea amanuntita a spumosului scenariu, redat acum de mine foarte schematic, ne-a facut sa radem toata acea dupa-amiaza. “Sa ma fi taiat, nu puteam sa cred, dar am vazut cu ochii! Atata lume s-a uitat atent la tine si multi ti-au zambit, ba au si intors capul dupa tine !”, erau cuvintele sotului ei, uimit de cele vazute. Desi parca nu-si putea da crezare ochilor, dar si de frica unei alunecari spre vreo afectiune psihica, omul si-a schimbat atitudinea fata de sotie. Stela isi pastra si acum starea de spirit la cote inalte, chiar daca scurgerea anilor a mai estompat cate ceva. Imi spunea: “Bine ca iti place in Canada. Mie nu mi-a placut in America atunci cand am fost in vizita la fiul meu. In Cluj, unde e veselie, unde e mancare buna, acolo sunt si eu. In America nu puteam sa comunic cu nimeni, nu m-am saturat de vorba nici macar cu fiul meu, cu Nonel. Acolo oamenii sunt prea mult pusi pe munca si uita ca mai au si ei o viata si ca trebuie sa si-o traiasca frumos. Poate sa ma imbrace Nonel in aur, mie nu-mi trebuie America. Nu dau eu traiul meu de aici pe tot aurul din lume.” Traiul ei ca modesta pensionara a invatamantului romanesc, era mai scump decat ingradirea vietii spirituale, cea pe care n-o poate gusta decat in Cluj, in anturajul oamenilor cunoscuti si prin comunicarea cu ei. Sub un anume aspect, ii dau dreptate. Uneori in exil ne simtim prea singuri si la necazuri nu mai primim consolarile familiare ale vecinatatilor de-o viata si de multe ori simtim ca bate vantul pustiirii prin suflet.
Am cautat-o cu sufletul la gura pe Monica Cozma, prietena cu care impartaseam idei si sentimente in grad inalt, dar mi-a pus viata stavila arzandei dorinte de a o gasi. Era plecata din localitate. Am incercat de nenumarate ori comunicarea cu ea de la distanta si am simtit cum Monica se retrage in sine. M-am intrebat de atea ori, unde s-au ascuns comorile acelei vieti clocotind de voie buna, arzand de placerea conversatiei scaparatoare, cu o mare mobilitate a inteligentei cu care facea asociatii neasteptate de idei, cu umorul rafinat, glumind cu o suculenta prospetime, cu un susur fin al rasului, cu vocea cantata si scaparand de proaspata si vie curiozitate, pentru tot ce o inconjura? Unde sa se fi ascuns fiinta aceea care parca era facuta pentru bucuriile vietii, pentru comunicarea cu oamenii si in special cu prietenii? Pe atunci parea ca viata pentru ea nu are taine si ca se inscrie printre oamenii invingatori. Era debordanta cu optimismul ei. Ce ar putea acoperi tacerea ei? Si acum imi este un dor inimaginabil de Monica cea de altadata, desi o iubesc si pe aceasta Monica intrata in tacere.
L-am regasit in schimb pe Mircea Vaida care si-a completat numele dupa 1989 – Voievod – ca si bunicul sau, ilustrul om politic – Alexandru Vaida Voievod, unul dintre artizanii marii uniri din 1918. Mircea Vaida Voievod, profesor universitar, poet, prozator, istoric literar, a imbogatit literatura romana cu multe volume, a contribuit la stralucirea numelui bunicului, mare om politic. M-a primit in frumoasa locuinta din centrul orasului si am taifasuit. Nu mai puteam sa-i zic Mirciulica asa cum il strigam pe vremea studentiei. Si nici nu mai avea nimic din exuberanta acelor ani. Indragostit era si atunci de Cornelia cu care s-a casatorit de pe bancile facultatii, indragostit era si acum de remarcabila si distinsa Maria, cea de a doua sotie, care parea ca avea un singur scop in viata, sa isi tina sotul ca pe palme si sa il sprijine in activitatea lui, dar acum Mircea mi s-a parut alt om. N-am mai regasit in el urmele acelui Mirciulica pe care il stiam si cu totii il dezmiertam ca pe un mare rasfatat. Pe atunci era vesel si optimist desi in preajma lui flutura adeseori primejdia excluderii din facultate datorita trecutului bunicului sau. A fost salvat punand umarul mai multe personalitati clujene. Ca sa nu calce peste trecutul bunicului, dar ca sa isi arate “adeziunea pentru tara si popor” a scris cateva poezii despre pace, o tema predilecta pe atunci. Acum mi s-a parut grav, distins, cu un deosebit rafinament dat de cultura si parca pesimist, iar tinuta lui parca imi spunea: “nu intra in aerul meu prea mult”. Aceste schimbari poate s-au datorat responsabilitatatii de a duce faima inaintasului sau in conditii atat de potrivnice, sau poate de efortul scrierilor facute prin limitare si risc, chiar daca erau luminate de cultura, talent si inteligenta. Am plecat pastrandu-i multa admiratie si pretuire, pentru ca este o puternica si stralucita personalitate a culturii romanesti, recunoscuta si peste hotare, dar nu m-am simtit si cu sufletul tot atat de plin.
Pe Vasile Lucaciu – care a fost aproape o viata de om tehnoredactorul Tribunei clujene - l-am reintanit neschimbat. Il marcase totusi o suferinta a ochilor care i-a luat bucuria lecturilor, a scrisului si a privirii la TV. S-a refugiat mult in lumea amintirilor si pentru ca la redactia ziarului s-au perindat multe persoane remarcabile, acum acestia ii populau amintirile atat de bogate si de variate. Cel mai adesea ii revenea figura prietenului drag, sculptorul Romul Ladea si a sotiei lui, pictorita, Lucia Piso care aveau atelierele in vecinatatea casei lui. Nu obosea redandu-mi franturi din conversatia lor plina de verva in duh arhaic, intr-un autentic grai al taranului ardelean. Pentru el, viata mea in Canada era plina de interes, fiindca fiul lui, Marcel, impreuna cu familia, urma sa plece peste cateva zile in aceasta tara atat de indepartata.
Carmen Cozma, profesoara de limba romana, acum la pensie si ea, m-a intampinat sfichiuind biciul in aer pentru optiunea mea de a da Clujul in schimbul Bucurestiului in urma cu 30 de ani. Ma privea cu ironie pentru lumea din care credea ca vin, cea a Miticilor balcanici care vorbesc tare, dau din maini si pe deasupra mai si miros a usturoi, asa cum le place mult ardelenilor si in special clujenilor sa priveasca cu dezgust si chiar aroganta, lumea Bucurestiului. Cand s-a lamurit ca vin din Canada, a schimbat tonul. Acum cazusem in admiratia si respectul ei. I-am apreciat capacitatea de a patrunde mai in esenta in faptele de viata. Isi pastrase multe din trasaturile frumusetii de blonda naturala de care era constienta si mandra. Vorbea mult, mai ales de o romantica dragoste tarzie, ca pe vremea adolescentei, incheiata prin moartea iubitului de tipul lui Romeo. A alternat aceasta poveste noua cu cea demult franta prin divort, subliniind mereu ca n-o intereseaza fostul sot, desi el se arata foarte grijuliu atat cu fiica lor, Carmencita, dar si cu ea. Parea impacata cu viata si echilibrata.
O intalnire mai deosebita a fost si cu nepotul meu George, la care am locuit cateva zile. Ochiul cu care l-am privit pana la aceasta intalnire era cel al matusii care isi priveste nepotul pe care il stia din ziua venirii lui pe lume si il vazuse crescand etapa cu etapa. George, fostul elev al renumitului neurochirurg constantin Arseni, acum el era doctorul in medicina, neurochirurg pretiut si stimat, seful clinicii de specialitate din Cluj. Imbracat in halatul alb sau intampinat pe salile spitalului de pacienti in refacere si cu lumina si caldura din ochi multumindu-i mai mult decat puteau face vorbele fiindca au fost scosi de pe granita dintre viata si moarte, ori discutand pe limba doctorilor cu colegii lui, erau pentru mine aspecte inedite din viata lui. Cand inchideam ochii, imi aparea George, nepotelul meu de odinioara care se vara pe sub masa si ne ciupea de picioare, ori mai marisor cand taia broaste ca sa vada ce au in burtica fiindca voia sa se faca doctor, iar cand deschideam ochii, inaintea mea era barbatul voinic ca bradul, doctorul in alb si cu bisturiul in mana care putea sa redea viata pe cale de a pleca din om. Aceste imagini, insotindu-i chipul, acum au devenit foarte dureroase. Au fost ultimile. Nu demult, neasteptat, s-a stins din viata la 58 de ani.
As fi socotit ca sunt norocoasa sa o fi intalnit pe avocata Aneta Sandu, pe Gyurka Sekely, pe Mia Zubascu, pe Dora Dot, pe tanti Nusa Necsulescu si multi alti colegi, vecini si prieteni de odinioara. In insiruirea cu care se strecurau pe dinaintea ochilor incercam sa le reconstitui chipurile la care sa le adaug anii scursi. Amintirile se invalmaseau, dadeau pe rascola sau scoteau la suprafata reziduuri de ganduri care faceau mare zgomot de fond nedeslusit si aproape misterios. Acum insa, derularea amintirilor trezea in mine o miscare ce imi crea impresia de levitatie. Parca eram eu si parca nu, cea de odinioara.
Si cum nimic nu sta in loc, nu numai oamenii si-au schimbat infatisarea, dar odata cu ei si orasul. Nu toate innoiriele orasului au fost foarte fericite. Cartierul Grigorescu unde am locuit in ultimii ani era pe atunci un cartier al lumii bune, cu atelierele pictorilor si sculptorilor, cu multa verdeata, aerat si facut cu bun gust. A fost inghesuit de constructia altor blocuri “plomba”, fara gust si fara sa tina cont de aspect de ansamblu, aratand acum ca o gura slutita cu dintii stricati si reparati prost. Unele blocuri erau atat de apropiate, incat iti lasa impresia ca pe vecinul de bloc il simti ca in apartamentul propriu.
S-au construit si blocuri frumoase, dar schimbarea cea mai mare mi s-a parut in alta parte. Nu mai era Clujul orasul clocotind de frumusetea vietii studentesti, nu mai respira aerul de oras al intelectualilor, de oras al influentelor apusene, cu oameni mai cizelati, ducand o viata mai tihnita si cu placerea taifasului in liniste si pe indelete. Aceste caracteristici de care locuitorii lui se simteau atat de mandri, socotindu-se deasupra “regatenilor”, neam de Mitici, acum erau inlocuite in buna parte de alte aspecte, cele ale vietii mai zorite, cu oameni pusi pe castiguri rapide si cat mai mari, o viata mai involburata, un oras cu oameni mai aproape ce cei pe care ii privisera, si, culmea, inca ii priveau de sus. Multe nemultumiri rabufneau impotriva celor care au pus monopol pe avutul tarii.
Mergand pe strazile Clujului, parca auzeam si parca vedeam aparand dupa colt atatea chipuri de altadata. Am trecut pe langa Casa Universitarilor si am mangaiat-o cu privirea. Mi se parea ca aud orchestra Filarmonicii care mi-a incantat sufletul in fiecare sambata si nu de putine ori si duminica dimineata. Parca vedeam chipurile orchestrantilor pe care ii cunosteam ca pe degete si care ma intrebau de ce locul meu din sala a fost gol cand se intampla sa lipsesc. Parca vad pe directorul Filarmonicii, domnul Iosif Covaciu, cum intampina publicul la intrare cu zambetetul pe fata si cu urarea de bun sosit.
Alunecand pe firul amintirilor, am ajuns la Biserica Reformata Centrala, biserica cu orga unde am trait candva o stranie intamplare. Ca eleva in Bucuresti, facusem o pasiune pentru tanarul tenor Valentin Teodorian. Peste ani, mergand spre aceasta biserica cu orga, m-a prins un dor nebun de Valentin Teodorian si am inceput sa ii ascult vocea care era bine pastrata in memoria mea.
Am intrat in biserica si vocea lui Valentin Teodorian a inceput sa rasune si mai tare. M-am asezat pe banca si ascultam fascinata. Intr-un tarziu, am inceput sa simt ca se petrece ceva straniu cu mine. M-am desprins cu greu din visare si am realizat incetul cu incetul ca acolo, sus langa orga, indragitul meu tenor, era in carne si oase si facea repetitii pentru un concert de a doua zi.
Cate intamplari frumoase am retrait acum in Cluj! Oameni si locuri, intamplari si strazi, spatii si cladiri se derulau intr-o goana nebuna.
Constructiile noi, prefacerile pentru modernizarea orasului, mi-au aratat ca dorinta de innoire in om este atat de mare, incat, acel Clujulet al tineretelor mele mi-a parut invechit.
Biserica “Bob” care aminteste ca aici s-a casatorit Veronica Micle cu profesorul Stefan Micle, avand in vecinatate Scoala cu acelasi nume, unde am functionat ca profesoara cativa ani, centrul orasului, cu statuia lui Matei Corvin, Teatrul Lucian Blaga ce adapoasteste si Opera, Tribunalul, Catedrala, Gradina Botanica infiintata de profesorul Alexandru Borza,
Palatul Banffy, care adaposteste Muzeul de arta, Biblioteca Universitara unde am trait atatea inaltatoare stari de spirit, Universitatea Babes-Bolyai pe coridoarele caruia de atatea ori am tremurat inaintea examenelor, strada Constanta cu numarul 10 unde locuisem candva, vecina cu Policlinica, cu Liceul Nicolae Balcescu, si cu Canalul Morii, Piata, acum modernizata si lungul sir de alte vizite au avut darul de a reinvia o lume de ganduri si trairi intense care au facut sa vibreze corzile sufletului cu ecouri peste inca multi ani inainte. Cred ca nostalgia este cel mai puternic miraj. Si totusi ceva ma stanjenea. Pulsul meu nu se mai armoniza cu pulsul orasului.
Calatorind prin anii tineretii dupa atata timp si reintalnindu-ma cu mine cea de atunci, m-am uitat sa vad ce a mai ramas din ceea ce credeam ca sunt pe vremea aceea, ce am mai adaugat de-a lungul anilor sau ce corectii am facut. Retraind atatea amintiri, am citit in mine ca intr-o carte, o lectura de care aveam atata nevoie. Ajungand acasa, am adus cu mine pentru a ma hrani in viitor multe imagini, dar si ceva din prospetimea, frumusetea si optimismul anilor de atunci.
Elena Buica/ Pickering
|
Elena Buica 5/28/2007 |
Contact: |
|
|
