Monica Corleanca - "Timpul care ne ramâne"
O scurta recenzie o consider necesara pentru a informa cititorul din tara despre o carte care vorbeste despre dureroasa experienta a oricarui emigrant.
Istoria înseamna timp, timpul nostru, dar si timpul la scara macro, alcatuit din atâtea si atâtea existente individuale. Una dintre acestea este cea întrupata de personajul cartii anuntate mai sus, personaj pe care cu usurinta îl ghicim ca reprezentând destinul autoarei însesi.
Personajul se numeste Georgia Monaldi, o românca cu stramosi de alte neamuri venite pe pamântul primitor al tarii noastre, o românca puternica, o luptatoare ce nu se lasa învinsa de soarta care a adus-o pe lume într-o Românie comunista si i-a dat (i-a luat?) apoi ani prin lupta pentru supravietuire în exilul american.
Timpul care ne ramâne este si nu este un roman, autoarea lasând la alegerea noastra genul în care am putea încadra cartea. Ea este roman pentru ca îsi axeaza povestea pe mai multe destine, pentru ca împleteste mai multe planuri temporale, pentru ca deruleaza povesti de viata si pentru ca are într-o masura intriga. Pe de alta parte, daca stii ca personajul principal urmeaza în cel mai înalt grad experienta si destinul autoarei, atunci poti încadra cartea în categoria celor de memorii. Cu acest volum suntem la capitolul de "memorie a exilului" si, fara îndoiala, astfel de carti ne sunt necesare.
Începutul naratiunii este unul ex abrupto. Cititorul ia contact direct cu realitatea unui candidat la emigratie în anul 1984. Datarea, numele, precum si unele amanunte dau impresia mai mult de reportaj decât de fictiune. Curând însa, firele se despart, naratiunea se bazeaza pe rememorare, pe un alt timp, un alt destin si o alta istorie. Este istoria bunicii Esma, o gruzina fugind toata viata din calea sovieticilor, ca-racter puternic si dârz, care i-a transmis nepoatei dragostea de libertate si puterea de a lupta pentru aceasta. Fuga bunicii din calea prigoanei staliniste este ea însasi o emigrare ce o anunta pe cea a nepoatei, vietile oamenilor fiind, de fapt, un lung sir de emigrari în cautarea libertatii. Libertatea va fi si pentru nepoata Georgia supremul lucru pentru care va lua viata în piept, va suporta greutatile, umilintele, frica si foamea chiar. Povestea ei este povestea oricarui emigrant ce a reusit sa scape din lagarul comunist. Si ea este tratata cu dispret deopotriva de autoritatile românesti, dar si de proprietarul pensiunii Dina (despre care scrisese înainte Constantin Eretescu, de exemplu), si ea trece prin experienta muncii într-o tara în care niciodata nu poti iesi în ochii celorlalti din pielea de immigrant, si ea trece prin experienta amara a contactului cu compatrioti carora le lipseste mai ales caracterul.
Asistam si în cartea aceasta, într-un cuvânt, mai mult sau mai putin, ca si în altele asemanatoare, la o aceeasi experienta de viata, privita însa din alte unghiuri, din alte perspective, în functie de personalitatea, educatia, cultura, caracterul fiecaruia.
Daca la început firele narative se împletesc pâna la un punct din trecutul bunicii si din prezentul nepoatei, încet-încet naratiunea se axeaza exclusiv pe protagonista, dar duce actiunea într-un du-te vino temporal si spatial, atunci/acolo - în trecutul comunist românesc si acum/aici, în tara tuturor libertatilor (care însa nu sunt nici pe departe asa cum viseaza orice imigrant). Pe parcursul vietii americane, ne relateaza naratoarea, protagonista va întâlni români cu destin esuat, români învinsi de America, tocmai pentru ca acestia nu au putut ajunge la jonctiunea posibila dintre asteptari si realitatea propriu-zisa. ("A venit la hotel Albert, sotul Madei … sa-i ureze bun venit invitând-o la ei în Astoria. Nu aveau serviciu nici unul din ei, el, inginer de meserie, facuse vreo 18 ani taxiul în Manhattan, dar lucrase ultimii trei ani cu o firma americana în România si nu i-a lasat Georgiei nici cea mai vaga impresie ca ar fi avut sanse de luat o alta slujba."-p. 58).
Dupa lupta cu supravietuirea (deopotriva în tara si pe pamântul care se dovedeste a nu fi nici pe departe al fagaduintei), dupa perpetua cautare a hranei zilnice ce ne mai ramâne?
Care este "timpul care ne ramâne" se întreaba si lanseaza retoric autoarea o tema de meditatie dintre cele mai profunde. Motto-ul cartii (poemul Pricina de Marin Sorescu) îi sustine discursul: "Onorata instanta, mie mi s-a omorât timpul. (…) Iertati-mi expresia, dar asta n-a fost viata", spune Sorescu, iar cu aceste cuvinte autoarea îsi prefateaza sugestiv meditatia asupra permanentei lupte a omului cu existenta zilnica care îi rapeste, paradoxal, ragazul sa mai traiasca bucurându-se de viata ce i s-a dat.
Lansând cartea la cenaclu, i-am marturisit autoarei ca nu am avut timpul necesar sa citesc ultimele pagini. "Tocmai pe cele mai importante", mi-a replicat ea. Iata ca acum îi dau dreptate si din ele voi cita, drept concluzie la cele spuse sumar mai sus:
"Vine un timp la care în mod inconstient evaluezi ce ai putut face pentru tine de-a lungul vietii, nu ceea ce ai acumulat, timp la care întelegi ca se aduna mult prea putin în bagajul personal cu valori sufletesti si spirituale. (…) Atunci ai vrea sa-tI creasca aripi de condor si sa dobândesti forta unui tigru tânar ca sa poti smulge timpului ceea ce ai pierdut, pacalindu-l."
O lupta cu timpul, o lupta cu noi si cu ceilalti - ce altceva este viata omului?
Cartea Monicai Corleanca se adauga astfel la cele care depun marturie despre continua cautare a timpului pierdut a fiecaruia dintre noi si cu atât mai mult a celui silit de oameni si istorie sa pribegeasca pe tarmuri straine.
Nota : Monica Corleanca, autoare româno-americana, stabilita de mai mult timp în Ohio.
|
Mihaela Albu 5/16/2007 |
Contact: |
|
|
