Contrapunct in cotidian - O luna Mai
O luna mai revino
Si fa iar pomii verzi
Si cu lumina noua
Privirea sa-mi dezmierzi,
As vrea pe malul apei
Sa vad o micsunea,
O luna mai ce vesel,
Prin lunca m-as plimba.
Aceste versuri puse pe o melodie de Mozart au fost cântate cu mare evlavie de câteva fetite (printre care si eu) la un spectacol organizat la eleganta sala a Consiliul Central al Sindicatelor (CCS) de pe Lipscanii Bucurestiului anilor 60 de catre brigada de artisti amatori a cadrelor didactice. Noi elevele eram în culise si când actrita de pe scena deschidea geamul, atunci începeam sa cântam ca sa se auda în camera de pe scena muzica venind de afara. Se pare ca muzica ilustra momentul romantic al piesei pe care eu însa nu l-am vazut niciodata fiind ocupata cu cântatul. Piesa se chema “Institutorii” si actrita principala era o profesoara de româna de la o alta scoala iar tânarul cu care avea scena romantica era jucat de un profesor de geografie. Profesoara noastra de muzica d-na Polifronescu (fie-i tarâna usoara) ma punea la tot felul de activitati, eu fiind una dintre putinele eleve care luau în serios orele de muzica si corul. Aceasta doamna Polifronescu era înalta si avea o figura distinsa, dar desi pretindea ca a cântat ca soprana la opera, avea o voce extrem de ragusita. Ne spunea ca si-a pierdut vocea strigând la copii. Când se enerva îsi pocnea piciorul cu mâna, batea cu patofii cu toc cui de pamânt si exclama cu naduf: “Nici din Patagonia daca ati fi n-ati face atâta galagie”. O fi fost oare doamna în Patagonia de ne repeta mereu acelasi refren? Altfel însa era o persoana talentata prin ale carei mâini au trecut nu numai Ileana Cotrubas, care a facut cariera internationala, dar si alte soprane în devenire. Eu nu aveam o voce deosebita, dar eram buna la muzica si vroiam sa devin dirijoare, asa ca doamna m-a pus sa conduc micul cor de câteva eleve în culise.
Lucrurile mergând bine, cum la scoala se pregatea o serbare în cinstea zilei de 1 Mai, doamna mi-a promis ca ma va lasa sa dirijez corul mare al scolii. Cântecul pe care urma sa-l dirijez se numea “Râde iarasi primavara”. Corul pe trei voci al liceului era format numai din fete iar învatatul cântecelor si repetitiile le faceam cu doamna, eu urmând sa dirijez cântecul doar la serbare. M-am întrebat de multe ori la ce folosea dirijorul. Hai sa zicem ca în cazul orchestrei dirijorul ar avea o oarecare utilitate, indicând intrarile instrumentistilor la momentul potrivit. Când eram mica credeam ca orchestra conduce dirijorul si ca singura lui treaba era “dansul” cu bagheta în mâna. Abia mai târziu m-am dumirit ca dirijorul avea o misiune clara, lucru care nu ma speria, ci dimpotriva, ma fascina. Dar la cor dirijorul mi se parea de-adreptul inutil, exceptând cazul în care acesta ar fi trebuit sa sufle cuvintele coristilor. Observasem ca toti dirijorii stiau cuvintele si cântau cu corul împreuna. Nu vazusem coruri cu partituri în fata, toti cântau pe dinafara. Dar, ca sa revenim la serbarea scolara, doamna mi-a promis ca voi dirija, în ciuda faptului ca aveam doar doisprezece ani, iar coristele erau mai mari ca mine.
În ziua serbarii am îmbracat costumul de pioniera cu bluza alba si fusta bleumarin, iar de la libraria din colt mi-am cumparat o cravata rosie noua, caci din cea veche atârnau fire descusute pe margine. Cu o ora înainte de spectacol doamna ne-a aranjat pe scena si ne-a dat ultimele indicatii. Mie mi-a spus sa dau intrarile vocilor, lucru inutil deoarece cântecul respectiv era la unison. Când s-a deschis cortina doamna mi-a dat vânt pe scena si eu m-am plasat în fata corului cu spatele spre public. Doamna urma sa “ma dirijeze” din culise, dar eu am fost asa de fericita când am ajuns în fata corului c-am uitat complet sa ma uit la doamna. M-am concentrat, le-am dat tonul la pian, am ridicat mâinile, am spus în soapta unu-doi-trei si le-am dat intrarea. Mai departe totul a fost numai muzica, propria mea persoana s-a transformat în cântecul însusi iar gesturile mele au devenit izvorul sunetelor, umbrindu-mi în imaginatie vocile coristelor. Betia bucuriei de a dirija m-a desprins de pe pamânt si eram atât de transportata încât nici n-am auzit ropotul de aplauze de la sfârsit. M-am întors spre public ca sa salut si am vazut ca lumea aplauda râzând cu pofta. N-am înteles de ce toti râdeau dar am zâmbit si eu si doamna mi-a spus repede ca a fost foarte bine, dupa care mi-am luat locul cuminte în cor. La terminarea concertului, doamna m-a luat de o parte si m-a întrebat:
“Ti-a placut sa dirijezi?” Întrebarea mi s-a parut inutila, dar am raspuns imediat cu multa ardoare:
“Mai vorba ca mi-a placut? Când o sa-mi mai dati voie sa dirijez?”, la care doamna mi-a spus încetisor:
“O sa-ti mai dau voie si alta data, dar sa stii ca poti dirija numai cu mâinile, nu-i nevoie sa te agiti cu tot corpul în ritmul muzicii”.
“Pai am dirijat doar cu mâinile” am replicat eu. Mi-a zâmbit si mi-a spus:
“Draguto, de data asta ai dirijat cu tot corpul, de asta râdea lumea, dar nu-i nimica, rândul viitor o sa misti numai mâinile”.
Nu sunt sigura ca as fi putut urma sfatul doamnei asa ca e bine ca n-am devenit dirijoare. Dar acel cântec de 1 Mai mi-a ramas în memorie tocmai pentru ca l-am dirijat cu tot corpul când de fapt eu crezusem ca-l dirijasem numai cu tot sufletul. Oarecare confuzie….
|
Veronica Pavel Lerner 5/12/2007 |
Contact: |
|
|
