Horia Ion Groza - Sfârsit de veac românesc în America.
Eseuri si antieseuri. Note de călătorie. Portrete din tară si din exil,
O nouă aparitie editorială a scriitorului american de origine română Horia Ion Groza, îmbogăteste vadul estetic al literaturii de limba română din America. Noroc cu acest adânc meditativ scriitor că se încăpătânează să scrie în limba română, asa cum a mărturisit la venirea lui în America.
Activitatea lui Horia Ion Groza a cunoscut valente ascendente vizibile si remarcabile, cu ecou, la timpul lor, în diferitele reviste la care i-au văzut lumina tiparului ostenelile.
Pentru publicistică a primit în 1999, premiul LiterArt XXI, iar pentru eseu, premiul LiterArt XXI în 2002. Cărti publicate: “De durut mă doare cerul” (poezii), Criterion Publishing, 1998; “Pod peste Atlantic” (eseuri), Criterion Publ., 2004 “Trepte de văzduh ale sufletului si setea de Dumnezeu”, Criterion Publishing, 2006, Bucuresti, 517 p.
În noua carte suntem întâmpinati cu căldură printr-un Cuvânt de bun găsit pentru cititor care ne îndeamnă, în primul rând, la folosirea simtului răbdării în a citi si în al doilea rând ne descoperă admiratia autorului pentru generatia afirmată înainte de război si continuată, prin suferintă, în timpul nefirescului numit comunism, urmate de unele reusite schite de portret si note de călătorie.
Capitolul prim ne introduce în întortocheatele căi pe care păsesc sfios în istorie Intelectualii, proletariatul deceniilor noastre, anuntându-ne esecul clasei muncitoare din orânduirea comunistă. Proletariatul contemporan, după opinia autorului, îl constitue intelectualitatea, o biată "pătură" socială în comunism, care, iată a devenit o fortă principală a societătii, pentru că bătălia esentială se dă pe plan cultural, de către acestia. Ei au practicat acele "retrageri" precum Constantin Noica la Păltinis. Unitatea vizată a intelectualilor avea drept scop ultim "subminarea colosului aparent infailibil". Sarcina revine intelectualilor să rezolve problemele din Ţară, pentru că ei păstrează pulsul dinamic al progresului, consideră autorul, iar intelectualitatea este prin sine revolutionară, supunându-se revizuirilor permanente.
Într-un eseu de o fortă analitică aparte, Tineretul si minciuna, autorul trece prin "voluptoasele rationamente" care-l duc la concluzii istovitoare privind tineretul din diferite epoci, raportat la folosirea minciunii ca regulă impusă de "revolutionara" orânduire de care tocmai am amintit. Tineretul anilor ’40 a avut o soartă tragică, iar putinii rămasi au trebuit să învete minciuna ca pe o nouă regulă de viată; tineretul anilor ’60 a aderat cu "entuziasm" la minciună; tineretul anilor ’80 a uimit o lume înfometată de libertate aderând la anul crucial 1989; iar tineretul anilor ’90 reprezintă un mister si o sperantă.
În Copiii străzii, autorul ne readuce aminte ce înseamnă acesti mici vlăstari care nu au unde locui, pe ce să-si astearnă trupurile plăpânde, obosite si murdare, din Grecia, America si mai nou... România.
O speculatie aparte face autorul Despre multiculturalism si unele avataruri ale democratiei care, pe drept, nu se raportează la altă tară decât America de Nord, intrând în dispută cu Ovidiu Hurduzeu pe această temă. Concluzia pe care se bazează, o sustine cu un exemplu din mediul universitar, adeverind că individualismul, considerat propriu înfloririi capitalismului, contrar lui Hurduzeu, nu a dispărut. Valoarea spirituală nu este preferată de acest fel de societate, iar instruirea individului este o sarcină de o responsabilitate personală aparte. Multiculturalismul se aplică doar societătii americane, fiindcă individul care imigrează intră, involuntar, în cazanul contopirii nationalitătilor, adeverind spusele lui John Steinbeck. Emigrantii nu vin să-si impună limba si obiceiurile. Multiculturalismul american nu se va aplica societătilor europene. Constiinta natională a fiecărei entităti în Europa are ca bază religia si spiritulitatea specifică fiecăruia, pe când constiinta natională în SUA reprezintă constiinta unui ansamblu de nationalităti unite prin aspiratii comune si o limbă unic acceptată. Problema protestantismului societătii capitaliste este tot atât de eronată ca si optiunea lui Gustav Molnar pentru solutia postnatională a Transilvaniei. Vorba lui Sanda Golopentia, nu ni se potriveste.
Gânduri negre ne învăluie când citim Detentie si memorie, aducându-ne aminte de "entuziastul" (numit asa de fiica lui) Radu Gyr si de celebrul partizan Ion Gavrilă Ogoranu (care între timp a trecut la cele vesnice în vârstă de 83 de ani, "cosmarul Securitătii") cu al său volum, la fel de celebru, "Brazii se frâng dar nu se îndoiesc" si de cele trei categorii de oameni din societatea regimului trecut: cei slugarnici, cei neslugarnici si cei aflati la închisoare - adică cei ostili. Suferintele celor aflati după gratii sunt cutremurătoare pentru cei care le-au trăit de-a adevăratelea. De aceea poetul si scriitorul Horia Ion Groza si le imaginează fantastic de bine considerând, corect, că pentru unii închisoarea a fost o sansă de îndreptare dată de Dumnezeu si pregătirea pentru eternitate, asa cum a afirmat-o sotia lui Sergiu Grossu, Nicole, prin "Binecuvântată esti închisoarea mea", film turnat după cartea cu acelasi nume.
Lungul drum al suferintei spre dreptate: Basarabia este un capitol prin care autorul ne induce lăcrimând paradisul pierdut al Basarabiei prin ajutorul cărtii lui Anton Crihan editată de Profesorul Ilie J. Smultea, la Arcata în 1986. Istoricul răpirii ei este destul de cunoscut, cu o singură exceptie: de autoritătile oficiale ale vorbitorilor de limbă "moldoveneasca" de la Chisinău. Poate află si ei, într-o zi, că este românească. Aderăm din tot sufletul la concluzia atât de emotionantă a autorului referitor la provincia răpită Basarabia, "risipiti în lume, tot românii suntem o singură inimă si dorim o tară cu limite firesti structurii populatiei ei".
Solitudini împotriva vointei: exilul. Perioada anilor 1945-1989 din România o putem numi de exil generalizat, când nimeni nu-si închipuia vreodată de colapsul apărut în ’89, iar "fuga" din tară, autorul o rememorează ca pe o "armă" de evadare a celui în cauză, care îsi lua soarta în mâini părăsind - fără să vrea - tot ce înseamnă locuri dragi, familie, prieteni, carieră. Rămâne permanentă, patetică si dureroasă o întrebare a vietii: ne-om - zic eu - "mai întoarce cândva înapoi"? Poate fi o întrebare fără răspuns. Oricum, una care ne "taie" în suflet. Mobilul plecării a fost libertatea. Dar de ce acuma când pare a fi libertate acolo, în România, de unde am plecat, de ce nu ne întoarcem? Pentru multi a fost un dus rece întâmpinarea neprietenoasă a unor localnici, din populatia autohtonă a tărilor unde au poposit temporar, cum ar fi, de exemplu, Austria sau Germania. Dar nu se poate generaliza, fiindcă majoritatea ne primeau, neformal, cu zâmbetul pe buze. Demn de rememorat sunt si acele atitudini, nesingulare, ale diferitelor parohii sau ale asociatiilor românesti care te întâmpinau cu dragoste. A acelora care militau, pe diferite făgasuri, pentru unitatea noastră, a românilor din Exil. Care încercau, prin toate mijloacele, fără undă de formalism, să-ti întindă o mână de ajutor frătească, indiferent dacă erai bogat sau nu, de nivelul social, intelectual sau aveai bani de undeva.
Pe plan literar, Eugen Ionescu ne îndemna, ca Baritiu pe vremuri acasă, cu un veac în urmă, "scrieti româneste"! Iar Mihai Botez afirma răspicat: "este nevoie de cultura română în exil", desi critica literară nu băga în seamă creatiile celor din exil. Si cu ce sacrificii se fortifica această cultură a exilului observăm în cele Câteva gânduri despre scriitorul din diaspora. Autorul a preferat să scrie în limba maternă, desi unii scriitori din exil au adoptat limba tării în care s-au refugiat. Motivul acestei decizii foarte importante, motiv cu care suntem întru totul de acord împărtăsindu-l, este limba maternă care îti oferă acel suflu regenerator, în orele de răgaz, riscând o izolare mai accentuată din această cauză. Nu trebuie uitat nici faptul că scriitorul din exil rămâne la limbajul perioadei istorice când a părăsit tara. El este doar sporadic sau întâmplător în contact cu evolutia firească a limbii materne (vorbite) din perioadele ulterioare părăsirii Tării.
Din saga românilor de peste ocean autorul aminteste de numărul impresionant (de mare) de români care trăiesc în afara Ţării de bastină, în jur de douăsprezece milioane, din care peste un milion trăiesc numai în America de Nord, amintind si de cei trei români ajunsi celebri pe aici: preotul Samuel Damian, căpitanul Nicolae Dunca si generalul Pomut. Actual, cel mai cunoscut român în America este George Palade, singurul dintre conationali care a reusit performanta de a lua premiul Nobel, apoi urmându-i mai tinerii, pe toate planurile, inclusiv pe cel literar, cu Andrei Codrescu, Petre Popescu, Nina Cassian si multi altii.
Originalitate si experiment oferă ocazia de a divaga pe cele două formule raportându-le, în mod expres, la sfera poetică, atât de dragă autorului. Mult mai la îndemână îi vine să "vorbească" în Reflectii despre Brâncusi, despre capabilitatea iesită din comun a sculptorului, pe care îl întoarce pe toate fetele, urcându-l până la cerul tuturor posibilitătilor. Este interesantă sugestia etimologiei numelui său dac. Sculptura lui Brâncusi se ghidează după două elemente fundamentale: mintea si inima. Iar pregătirea ascendentă era esentială pentru a "dăltui" opere nemuritoare.
Mircea Eliade si "Miorita" propune, în dezbatere, o nouă interpretare a geniului spiritual al neamului nostru, "Miorita"sugerând (conchide Eliade), o convingătoare interpretare. Posibil ca popularitatea baladei "Miorita", prin convietuirea ancestrală a fomelor păgâne cu cele autentic crestine, să-i fi adus imensa cunoastere. Se cunoaste că Eliade a fost înmormântat numai de protestanti. Întrebarea autorului privind adevăratele sale simtiri religioase ale lui Eliade, a unui om cu frica lui Dumnezeu, îsi primesc răspunsul prin modul profund în care a pătruns "Miorita". Ulterior, autorul face o temeinică analiză la eseul lui Constantin Noica si "Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte", cu concluzia hotărâtoare că sufletul românului este aplecat spre transcendent cu întrebările mistuitoare despre viata ce va să vie.
Capitolul Relatia tată-fiu si "Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie" cuprinde explicatii despre paternitate sau continuitatea creatiei în care tatăl se prelungeste (transcede) prin fiu, despre instruire sau drama initierii cu plecare de la povestea tarului Petru si al său fiul, edificând evolutia procesului de instruire, apoi despre fiinta românească sau glasul testamentelor, comparând cele două de epocă, ale lui Stefan cel Mare cu Petru cel Mare al rusilor, despre fiinta lui Neagoe sau bucuria duhului cu date despre mentorul său, Sf. Nifon - prima canonizare a unui sfânt pe teritoriul românesc -, recunoscând si autorul modul de viată isihast, monahal al Domnitorului, împletită armonios cu viata sa socială. Multumirea fiului răsplăteste jertfelnicia si dăruirea tatălui.
Contemplând evenimentele celui de-al doilea mileniu, autorul trece în revistă momentele care i s-au părut cele mai semnificative din ultimele zece veacuri, punctându-le usor, fără retusuri sau preferinte, trecând ulterior la contemplarea câtorva fire rosii ale mileniului care s-au impus dramatic, precum aparitia si evolutia ideilor năstrusnice, lupta pentru bogătie si al treilea fir rosu mentionat, cu tristete, este homosexualitatea. Dar Contemplând oamenii mileniului doi observăm însirati de autor, modelatorii de imperii si terminând cu cel mai malefic, Hitler. Dar întrebarea rămâne, ca si o curiozitate, Ce ne pregăteste noul mileniu? Noile probleme ale omenirii nu se vor lăsa asteptate. Vor veni cu sigurantă peste cele existente deja si nerezolvate. Dar experienta acumulată deplin le va găsi vreo solutie devenită salvatoare.
Un nou capitol te reînviorează cu efectul prospetimii prin delectarea care o aduce călătorind pe calea gândului împreună cu autorul, învătând bune si rele, admirând frumuseti nebănuite prin intermediul notelor sale de călătorie diversificate, despre tări ca Olanda, Grecia, America, Italia.
Mult mai ample sunt portretele pe care le detaliază, cu măiestrie, despre unul din piscurile intelectalitătii interbelice, filosoful si publicistul Mircea Aurel Vulcănescu; despre tatăl său, trecut în nemurire în conditii tragice, numindu-l un meritoriu om de stiintă si litere, Horia N. Groza; despre un cavaler al inefabilului: Alexandru Constantin Mironescu; despre Mihai Botez, Eugen Popescu si cinsprezece poeti din exil (Aron Cotrus, Ion Caraion, Horia Stamatu, Vasile Posteucă, Alexandru Gregorian, Petre Predescu, Dumitru Ichim, Horia Ion Groza, Florica Batu, Vetuta Pop, Elena Cantaragiu, Stefan Baciu, George Uscătescu, Ion Tolescu, Vintilă Horia).
O contributie aparte, în conditii grafice excelente, care ne aduce, din nou, în fată, prin opera sa, pe literatul inepuizabil Horia Ion Groza, ca si un scriitor destoinic, a cărui cultură magnifică impresionează prin dexteritatea întrebuintării unui limbaj ales, îngrijit, un trăitor sensibil cu exteriorizarea unei credinte profunde, de o jertfelnicie întrezărită în priviri, de o aleasă calitate.
Cartea se poate procura din America la pretul de $10.00, de la Dr. Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, PO BOX 930698, Norcross, GA 30093, dar si de la Dr. Horia Ion Groza, PO BOX 2772, Carmichael, CA 95609-2772.
|
de Pr. Gh. Naghi, San Jose, CA 4/30/2007 |
Contact: |
|
|
