Ion Luca si teatrul sau religios
Ion Luca, este marele nostru facator de drama si tragedie, din pacate prea mult timp “ingropat in uitare”, de-a lungul golului communist si post-comunist din Romania.
Imputarea de a fi fost pe nedrept “ingropat in uitare” a ridicat-o in fata istoricilor literari IPS Valeriu Anania Bartolomeu – arhiepiscopul si mitropolitul din Ardeal. Inalt Prea Sfintitul, in afara de “pastoritul duhovnicesc”, s-a afirmat si in literatura ca poet, prozator si dramaturg.
In cartea sa de amintiri literare “Rotonda plopilor aprinsi” a dedicat un capitol intreg lui Ion Luca, pe care l-a cunoscut direct, cu care s-a imprietenit, de la care “a avut multe de invatat”, fiind el “un bun mestesugar al scrisului dramatic”. Intr-un interviu pentru revista “Cartea” din Bacau, Inalt Prea Sfintitul, convins ca Ion Luca “este un mare nedreptatit al Istoriei literare”, desprinde optimist lespedea de pe groapa uitarii si prevede dramaturgului raman un destin asemanator cu al marelui dramaturg englez: “ Ion Luca facea o asociere frecventa intre numele sau si cel al lui Shakespeare, dar insusi Shakespeare a fost jucat cat a trait, apoi a fost ingropat in uitare vreme de peste un secol. Dupa aceea a revenit in actualitate cu mare forta!”
Cativa pasi de-nceput in stradania de a-l readuce pe Ion Luca in actualitatea teatrala si literara ii face istoricul literar Nicolae Carlan, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, bucovinean de sorginte bacauana. Dupa ani de asidua cercetare, dl. prof. dr. Nicolae Carlan reuseste sa puna la indemana cititorilor monografia: “Ion Luca – sau viata ca o drama”. Ion Luca, inainte de a se dedica exlusiv scrisului, in timp ce si-a pregatit cele doua doctorate, in Drept si in Religie, si-a castigat painea ca profesor. La temelia portretului sau de tinerete, mozaicat din diferite marturii, stau si amintiririle conationalei noastre din Toronto, dna. Elena Stoicovici, fosta institutoare, acum, la o varsta de peste 90 de ani, pensionara:
“L-am cunoscut in septembrie 1926, cand, fetita venita de la tara, am intrat la Scoala Normala de Fete din Bacau… Parintele Luca, profesorul de religie. Un barbat inalt, bine legat, zvelt,… drept ca lumanarea…” Dna. Elena si-a improspatat amintirile si fata de semnatarul acestor randuri: “Noi, fetele il respectam si-l ascultam pierite, il sorbeam din ochi… Vorbea asa de frumos ! Explica asa de clar ! Ne dadea si sfaturi practice. Tineretea, ne spunea, o domnisoarelor, sa nu va vopsiti! Tineretea e frumoasa prin ea insasi! … Am avut norocul sa-l reintalnesc mai tarziu, pe vremea razboiului, cand se refugiase la Craiova, la sora lui. M-a recunoscut si-am devenit prieteni… I-am vazut multe piese de-ale lui. Piesele lui Luca se jucau in sali pline, intesate… va rog, scrieti despre Luca, tot ce as dori eu ca Luca sa fie din nou pe scene, la teatre, asa cum a fost odata…”
Revenind la cartea monografica, pe cat de completa, pe atat de interesanta, sa desprindem unele informatii solicitate de obiectul cronicii de fata – Ion Luca si scrisul sau, si teatrul sau.
In cei 77 de ani traiti ( 7 dec.1894 – 20 ian. 1972 ), ultimii 40 de ani, fara abatere, Ion Luca
i-a dedicat scrisului, fara sa se plece proletcultismului, indiferent de piedici, pe timpul “blocadei” comuniste tot mai grele. A scris poezie, eseuri, lucrari de popularizare, traduceri, dar mai ales piese de teatru. Din cele 40 de piese ale sale, 13-14 s-au jucat pe scenele unor teatre mari, la Nationalul din Bucuresti, la Cluj, la Iasi, Ploesti, Bacau si altele, stagiuni intregi, intre 1933/34 si 1971/72, cateva si dupa moartea dramaturgului. Comedia “Morisca”, “Femeia, fiica barbatului” si “Evdochia” ( reintitulata apoi “Femeia cezarului”) au fost traduse si jucate si in strainatate. Al doilea pas in readucerea dramaturgului in actualitate il calca cu “forta” cartea: Ion Luca – Teatrul religios. “Aceste recuperari dramatice din creatia ocultata a lui Ion Luca”, cum le numeste editorul, acelasi prof. dr. Nicolae Carlan, intr-un autograph oferit dnei Elena Stoicovici, au aparut in librarii recent, in anul 2005, in urma sprijinirii directe din partea ministrului Culturii si Cultelor din Romania, dl. Razvan Teodorescu. In cuvantul de deschidere al cartii, IPS Valeriu Anania Bartolomeu spune in concluzie: “…reactualizarea si promovarea lui Ion Luca nu e o problema de patriotism local, ci una la scara nationala”. In “salba” celor 40 de piese ale prolificului dramaturg bacauan, fie de inspiratie istorica, fie de simpla si obisnuita viata, fie drama, fie tragedie si chiar comedie
( Morisca), se inscriu si cele trei piese, numite de editor “Teatru Religios”: FEMEIA CEZARULUI, NAFRAMA IUBITEI, SALBA REGINEI.
“Femeia cezarului” – un triptic tematic, religios, istoric si de cetateneasca moralitate, ne poarta in lumea Bizantului din veacul al V-lea. Athenais, fiica unui filozof pagan din Atena, de o rara frumusete, culta, distinsa, stralucita oratoare si poetesa, dupa ce se boteaza sub numele de Evdochia, este aleasa de sotie bazileului Teodosie II, fondatorul primei universitati crestine, de catre mama acestuia, austera si autoritara Pulcheria. Intrigi invidioase si neadevarate il fac pe imparat sa creada ca Evdochia, sotia sa, l-a iubit in ascuns pe Paulinus, maestrul de ceremonii al curtii. Teodosie ordona ispasirea pacatului prin executarea lui Paulinus si prin trimiterea Evdochiei in exil, la Ierusalim. Acesta este datul istoric, pe care autorul il respecta numai in linii generale. Deformeaza cu curaj adevarul istoric si aduce in intriga o drama psihologica a caracterului principal – Evdochia, care a pacatuit, care a purtat in pantec rodul iubirii secrete si care, pentru a salva onoarea imparatului si viata lui Paulinus, avorteaza. Evdochia se retrage in exil, la Ierusalim, nu din ordinul bazileului, ci din voia sa pioasa de a-si ispasi pacatul, schimband vesmantul de imparateasa cu rasa manastireasca. In presa vremii a fost apereciata originalitatea dramaturgului in interpretarea datului istoric, ingeniozitatea prin care a asezat in lumina principiului religios “o problema atat de moderna cum e avortul”. “ Naframa iubitei “, si prin plasarea actiunii tot in Bizant, de data aceasta in veacul al VIII-lea, la curtea bazileului Leon Isaurul si a succesoarei sale Irina, si printr-o poveste de dragoste sincera, romantica posibila, dar zadarnicita de intrigi, ar putea fi acuzata de prea multa asemanare cu “Femeia cezarului”. Da si Nu ! Daca in “Femeia cezarului” intamplarile piesei se derulau ca in viata, dintr-o realitate nemijlocita, imprevizibila, in “Naframa iubitei”, crezul estetic al lui Ion Luca - “Arta inseamna basm… o lume de poveste”- vehiculeaza direct. Totul se petrece ca de sub bagheta unui vrajitor, din voia unui vistiernic rau si priceput in intrigi devastatoare, spre implinirea scopului ascuns al acestuia de a junge el imparat. Si astfel, in contextul istoric al acelor vremuri din Bizant, cand s-a dus o lupta inversunata intre iconoclasti si iconoduli, intre cei care aparau cultul icoanelor si cei care il repudiau, frumoasa Irina isi incepe curat povestea ei de dragoste cu Aetius, capetenia garzii imparatesti. Dar zice acel manuitor de bani, Nichifor, catre un istoric, Sincelul :
- …Ei au pornit un basm. Noi ne amestecam in el, schimbandu-i fagasul, facem din basmul lor, basmul nostru.
Ceea ce parea de necrezut se implineste cu varf si indesat, pentru ca panza de paianjen al intrigilor se lipeste chiar de nasul bazileului Leon, un caracter a la Falstaf, betiv si muieratic. Acesta, in prostia lui, se lasa ademenit de logica mincinoasa a lui Nichifor, il trimite pe Aetius la capatul imperiului sa pazeasca granita, chipurile in mare pericol, sa-si alunge nedespartita prietena de chef si sa se insoare cu Irina, singura ce ii poate aduce mostenitor destoinic, iar apoi sa-l inscauneze pe el vistiernic, in schimbul umplerii visteriei imparatesti demult golita ( pe care a si umplut-o din vanzarea aurului si argintului de la icoanele credinciosilor din imperiu ). Si tot asa, in crscendo, dupa moartea bazileului, intrigile mincinoase ale vistiernicului fac sa fie detronata si imparateasa Irina chiar de catre Aetius, a carui naframa de dor si de neuitare inca o mai pastra. Ceea ce parea de necrezut, implinirea nasatioasei pofte de putere a vistiernicului, dusa pana in varful varfurilor, tronul imparatesc, prin caractere vii, diverse, bine individualizate, printr-un “bun mestesug al scrisului dramatic”, la sfarsitul piesei, ne convinge si ne place!
Actiunea dramei in 12 tablouri “Salba reginei” ( initial intitulata “Iuda din Cariot”) se petrece in anul rastignirii lui Isus din Nazaret. A fost piesa cu care Ion Luca a debutat in teatru. S-a jucat pe scena Nationalului din Bucuresti, in stagiunea 1933/34, cand la directia teatrului se afla poetul Octavian Goga. Mai mult decat subiectul propriuzis, ce pune in miscare, in cele mai diverse situatii, multe personaje ( Ana, Caiafa, Iuda, Amasa-sirianul, Clodius – un capitan roman, Atara- o frumoasa vaduva iudee si multe altele ), ar fi de remarcat ingeniozitatea dramaturgului de a-l tine przent tot timpul pe Isus Hristos numai prin relatarile altora, nefiind aratat ca personaj, pastrandu-l pentru simbolul indumezeirii – apoteoza crucii! Si in “Salba reginei” nu se respecta decat in linii generale sursa de inspiratie, urmarindu-se “geneza mitului christic dintr-o perspestiva strict umana”, cum bine apreciaza profesorul dr. Nicolae Carlan. Povestea domestica inventata, pastrand aproximativ acelasi nod preferential – cucerirea dragostei unei frumoase femei, Atara, nu deserveste naratiunea biblica de fond – arestarea, judecarea si rastignirea Lui Isus Hristos, din contra, amplifica motivele, interesele celor care l-au sacrificat pe Mantuitor. Salba reginei egiptene prin care trebuia ademenita Atara, fie de catre Amasa, bogatul sirian venit sa ajute Iudeea intru eliberarea ei de sub stapanirea romana, fie de Clodius, mana dreapta a guvernatorului roman Pilat, ajunge in posesia arhiereului Ana. Acesta va hotari pentru cine s-o primeasca in dar vaduva, chipurile in interesul Iudeii. Iar Iuda, cel harazit sa-i fie sot vaduvei, in schimbul vanzarii Lui Hristos, va avea in final o mai apriga remuscare pentru tradarea comisa. Finalul, intr-adevar shakespearian, prin spanzurarea lui Iuda sub focul Gheenei, prin aruncarea salbei si a vrajei de pe ea, “aducatoare de schimbare”, adauga un alt simbol, langa apoteoza crucii: schimbarea lumii prin rastignirea Mantuitorului ei ! O piesa ca “Salba reginei”, o piesa ca “Femeia cezarului” si altele din bgata creatie a lui Ion Luca indreptatesc optimismul Inalt Prea Sfintitului Anania Bartolomeu privind revenirea dramaturgului in actualitatea teatrala si chiar cinematografica!
A consemnat: Stelian Mitadinu - Toronto
|
Stelian Mitadinu 4/28/2007 |
Contact: |
|
|
