Veronica Lerner din Toronto lanseaza - Binecuvantatul prezent - la Bucuresti
Sibiul este Capitala Culturala Europeana, dar astăzi Bucurestiul, capitala României este si capitala poeziei. BINECUVANTATUL PREZENT, volumul de poezii al Veronicăi Lerner, lansat aici acasă în 26 aprilie 2007, o minunată zi de primăvară.
La multă lumină si adevăr!
Si unde în altă parte, în an aniversar, a celor 50 de ani, decât aici la Muzeul National al Literaturii Române, am putea rosti aceste cuvinte, aici unde cu dragoste de limba noastra românească pe care stim a o asterne în versuri sau în proză, lăsând aceste cărti, care nu sunt altceva decât scrisori mai groase, scrise pentru prieteni necunoscuti. Căci ce este mai frumos decât literatura, arta cea mai independentă de materie? Ea nu are nevoie decât de creion si de hârtie sau, în ultimă instantă, nici de acestea. Nici măcar simturile nu îi sunt necesare, ca muzicii si picturii. Poti scrie orb, poti scrie surd. Spiritul, singur, este cel ce crează, fără simturi, fără instrumente, fără interpreti. Această imaterialitate îi dă literaturii o autonomie superioară, înrudită cu notiunea de libertate. La multă lumină si adevăr!
O cunosc pe Veronica Lerner doar de câteva luni, mai precis din 2006, atunci când invitată de prietenii mei, familia Cercel, si odată ce am ajuns acolo gazdă mi-a fost si Ovidiu Creangă, căruia îi editasem între timp o carte, am petrecut luna septembrie în Canada.
Aflându-mă la Toronto, în acea frumoasă zi de toamnă, în care a avut loc Cenaclul revistei Observatorul, la care am fost invitată să particip încă înainte de a pleca din tară, si unde mi-a fost acordat „Premiul special”, am cunoscut mai multi români stabiliti în Canada si care au rămas de atunci prietenii mei.
Sinceră să fiu mă asteptam să descopăr acolo niste emigranti români tipici: cu o istorie conjuncturală, cu atitudini diferite fată de tară si de mediul în care trăiesc, cu un set de măsti diferite, interschimbabile în functie de topica discutiei si de gradul de implicare în evidente. Sigur că aceste asteptări s-au consolidat în functie de numărul si calitatea cunostintelor reîntoarse temporar sau definitiv. Niciunul dintre noi nu scapă tentatia de a-i eticheta pe ceilalti.
Ori, Veronica, aici de fată si românii pe care i-am cunoscut acolo, la Toronto, printre care îi amintesc pe: directorul revistei Observatorul, Dumitru Puiu Popescu, Ovidiu Creangă, Paulina si Valeriu Cercel, Elena Buică, Andaluza Nagy, Tea Niculescu, Adrian si Corina Grigorof, Ilie Sterian, doar o parte dintre cei peste 80 de membri ai cenaclului care au fost prezenti, care nu au intrat în niciuna dintre aceste structuri invariante.
Acesti români de peste Ocean, de acolo din Canada, pe care eu i-am cunoscut sunt oameni aparte, sunt fiinte care au plecat din România. Nu contează nici când si nici cum. Au plecat în lume si atât. Un proiect ca atâtea altele, ca ale atâtor altii dintre noi.
Puteti spune că gestul lor a dorit să forteze destinul. Nu se sustine. Pentru că sunt sigură că toti stiau că destinul este o constructie individuală sau de grup mic si că trebuie să te întrebuintezi serios ca să poti vorbi despre destin.
Bagajul emigrantilor pe care i-am cunoscut, cu sigurantă a fost sumar, dar bogat în valoarea nedeclarată. Ei aveau sub stratul de incertitudine al imigrantului, o avere uriasă. Un univers emotional extrem de elaborat si o sensibilitate acută a armoniilor. Ca solutie interpretativă a complexitătii lumii si celelalte atribute ale vietii, sensibilitatea si acuitatea observatiilor le-au fost acestor iubitori ai scrisului cele mai bune instrumente pentru a-si construi un destin, alături de cei dragi.
O biografie în sine poate fi utilă dacă este validă din perspectiva unei anamneze psihologice. Un set de biografii pot fi mai utile dacă studiem tendintele existente, la un moment dat, în social. Fenomenul imigratiei de masă acolo, departe, peste Ocean care colecta fluxuri masive de imigranti, a generat procese de acomodare culturală si institutională fără precedent în lume. Statisticile mentionează foarte multi români, care au traversat Oceanul, dar de ei, de succesele sau de esecurile lor, nu s-a ocupat nimeni în mod sistematic si serios. Recunosc că abordarea sociologică a migratiilor colective este mai impresionantă si mai expresivă decât cea individuală, psihologică. Dar nimeni pare a nu fi interesat de ce pleacă si de ce sosesc oameni atât de diferiti, în diverse puncte ale lumii. Din păcate, nici emigrantii români nu sunt interesati de experientele altora, cu esecurile si succesele lor. Cum noi nu avem încă o scoală a „cum se reuseste în viată, oriunde ai fi”, este de presupus că pentru cei dispusi să ia viata de la capăt aiurea, în străinătăti, numai încrederea în ei, de multe ori supraevaluată, le asigură forta deciziei. În cazul Veronicăi si a celor de mai sus, situatia a fost cu totul diferită. Au avut echilibrul si energia propriilor persoane drept tinte ale strămutării, pentru că în locul acela, încărcat de lipsuri si privatiuni, numit România anilor socialismului, căutarea echilibrului si conservarea sau sporirea energiei personale puteau fi delicte de constiintă. În plus, rădăcinile emotionale nu erau fixate într-un loc determinat, ci puteau să prindă oriunde exista o formă armonică de convietuire între om, natură si spirit.
Desi frecvent utilizată, metafora rădăcinilor omului nu si-a epuizat continutul de sensuri. Este aproape un truism să vorbim despre apartenentele nationale atunci când vorbim sau analizăm cutare sau cutare personalitate (în acceptia sa largă, de persoană). Ce au oamenii diferit între ei atunci când îi raportăm la culturile din care provin? Cel mai sigur este să abordăm diferentele de mentalitate colectivă si modul diferit în care acestea influentează perceptia de sine a individului. Si mai sigur este să detectăm cât de eficient îl învată pe individ să fie independent de respectivele culturi si matrici mentale. Problematica independentei individuale, a se întelege libertatea de a gândi si a simti neinfluentat, nu este nouă si nici neexplorată. Numai românii nu au avut prea multe sanse de a cugeta la implicatiile acestui mod de viată. Abia acum, în ultimii ani, din ce în ce mai multi dintre noi au început să descopere potecile pe care se poate iesi din pădure către luminis. Să descopere virtutile individualismului (în sensul său benefic) si servitutile înmatriculării în gândirea multimii.
Din acest punct de vedere, cei pe care eu i-am cunoscut, în septembrie 2006 la Cenaclul Revistei Observatorul din Toronto sunt atipici, chiar dacă nu sunt singurii în această categorie. Împlinirea si reusita lor s-au întâmplat în altă cultură. Între oameni cu altă mentalitate. Poate că se va fi putut si aici, dar în mod sigur arăta altfel.
Ei au reusit, acomodând, mai curând, mentalul străinilor la ei însisi, decât pe ei acestuia. Puterea de a rămâne tu însuti este un exercitiu extrem de dificil, solicitant si periculos, de cele mai multe ori.
Ei bine, Veronica Lerner si cei pe care i-am amintit, multi dintre ei autori ai cărtilor pe care le-am editat, au răzbit acestei încercări. Ei se prezintă ca niste fiinte nealterate de schimbarea solului în care au prins rădăcini. Puterea si rezistenta emotională a rămas intactă pentru că energia de a se găsi pe ei a sporit pe măsură ce greutătile, pe care niciunul nu le neagă, le-au bătut la usa cămării sufletului.
Trebuie să recunoastem că majoritatea acetora sunt sau au fost, români. Acum sunt cetăteni universali am putea spune. În planul rădăcinilor emotionale, părintii, bunicii, fratii, rudeniile si colegii din scoală au rămas români, pentru că sunt fixati în rădăcinile lor si nu au îndrăznit niciodată să spere la universalitate.
Prietenii mei din Canada nu au avut niciun moment crize de identitate veritabile. Au stiut tot timpul cine sunt si ce sunt, au vrut mereu să fie ei însisi, indiferent de locul si tributul cerut de acesta. Si au intuit corect valoarea obiectivă a celorlalti, persoane semnificative din viata lor, în raport cu propria subiectivitate. Numai asa au putut să rămână lucizi si stăpâni pe sine.
Întâmplarea a făcut ca descoperirea lui Dumnezeu si a relatiei sinergetice a omului cu varietatea naturală a creatiei Sale, să aibă loc în emigratie. Sunt sigură că, în virtutea apartenentei la tipul uman pe care-l reprezintă, Valeriu Cercel, Ovidiu Creangă, Sterian Ilie, Elena Buică, Tea Niculescu cărora le-am editat una sau mai multe cărti si nu în ultimul rând Veronica Lerner care se află aici cu noi la Muzeul Literaturii Române, ar fi avut aceste revelatii si printre noi, însă cu mult mai târziu. Dar nu s-a întâmplat asa.
Pot spune că ceea ce sunt ei astăzi, români realizati în străinătate, nu este un produs al sansei, ci al modului în care si-au colectat, prin iubire, energia. Au acceptat cu tolerantă tot ceea ce le-a fost potrivnic, i-a înteles pe toti cei care le-au trecut pragul prin viată pentru că au avut întelepciunea de a primi lumea asa cum este. Iar această capacitate, atât de rară, s-a născut din iubirea timpurie pentru tot ce este creatie, are armonie si poate fi perfect în nisa lor ecologică. În momentul revelatiei divine, ei nu au venit cu temele nefăcute, ei stiau doar că pot să iubească. Restul a venit de la sine.
Dincolo de caracterul oarecum protocolar al primei noastre întâlniri am putut intui în femeia pe care am cunoscut-o, în Veronica Lerner un stil aparte, destul de nespecific culturii noastre psihologice, un rezervor de experiente interesante. „De ce sciu? As putea trăi fără să scriu?”, se întreabă Veronica, iar răspunsul ei la aceste întrebări este si „Binecuvântatul prezent”, volumul de poezii pe care îl lansăm astăzi.
Mă închin în fata Veronicăi Lerner si m-am oprit la poezia „Clipa”, care ne spune tot ceea ce autoarea acestui volum vrea să aflăm despre ea: Mi-e dor de a-mi fi dor, / Mi-e rău de a-mi fi rău / Îmi e trist de a-mi fi trist / Mi-e sete de a-mi fi sete, / Mi-e greu de a-mi fi greu / La nesfârsit să-mi fi dorit / Să-mi fie dor de a-mi fi dor...
Si pentru că volumul meu de versuri este intitulat „Clipa”, permiteti-mi să recit această poezie la care tin foarte tare: Omul n-o stie/ n-o vede, / n-o ia în seamă. Uneori o cheamă / sau o blesteamă. / Atunci când devine fior / o scrie, / o cântă, / o poartă / ca pe propria-i soartă. / Atentie, dar: / Clipa nu e un har, / ci e drum / sau hotar!
În încheiere mă adresez vouă, iar prin Veronica prietenilor mei din Canada, iubitori ai poeziei si nu numai: Sufletul să vă fie plin de bucurie, să măsurati timpul în clipe petrecute cu cei dragi si să luati din fiecare zi o amintire!
A consemnat pentru Observatorul Rodica Elena Lupu
|
Rodica Elena Lupu 4/26/2007 |
Contact: |
|
|
