Scrisore din tara
Ca si tine mi-am dat seama cã evenimentele, prin care am trecut, au mãrit si mai mult confuzia în ideile si în credintele noastre. Aruncati într-o parte si într-alta de agitatele perioade ale istoriei, nu am avut decât întâmplãtor linistea sã gândim la aspectele substantiale ale situatiei noastre.
Cei mai multi am adoptat teza comodã si dezamãgitã a unui fatalism geo-politic, dupã care fiind noi "în calea tuturor rãutãtilor", pusi la întretãierea unor interese a cãror intensitate si fortã depãsesc orice putintã de interventiune din partea noastrã, suntem condamnati la o pasivitate absolutã sau cel putin la un oportunism iremediabil.
Nu vreau acum sã discut consecintele acestui fel de a vedea asupra vietii noastre politice, desi ar fi usor de arãtat cã tocmai din acest balans de mari interese decurge destinatiunea noastrã si cã în cadrul ei se poate desfãsura o actiune semnificativã si eficientã, ci mã gândesc mai ales la izvoarele în aceastã moralã ale acestei dimensiuni a noastre în fata istoriei.
De unde vine ideea cã rolul nostru constã în a îndura si astepta - ca expresie a celei mai înalte virtuti izolate, - iar ca atitudine generalã în a ne închina tuturor vicisitudinilor? Este adevãrat cã, trãind sub clima aceasta continentalã excesivã, cã fiind hibrizi, popor de rãscruce unde s-au amestecat pãmântenii cu toti veneticii Levantului si unde s-au ciocnit cãile imperialismelor, suntem structural un neam de oportunisti, de profitori ai zilei, de oameni ai tranzactiei si servilismului? Este adevãrat prin urmare cã materia din care suntem plãsmuiti noi fiziceste si istoriceste duce fatal la lipsa de atitudine si la lipsa de caracter si cã deci noi nu suntem vinovati de acest lucru din moment ce legi severe ne-au imprimat o atare pecete?
Toatã aceastã tezã, ce face parte din filozofia comunã a intelectualului de la noi, s-a rãspândit mai mult în perioada urmãtoare împlinirii idealului national. Extensiunea subitã a unei democratii de suprafatã a dat societãtii românesti un stil diletant si mercantil, înfrângând morala micii burghezii producãtoare si a vechii clase conducãtoare. Unirea tuturor românilor epuizând un ideal a secat spiritul de sacrificiu si dezinteresare, iar cele douã decenii urmãtoare nu au reusit sã punã în fata tuturor o nouã chemare.
De aici si reactiunile, la un moment dat violent mistice, care au zguduit tara în acest rãstimp. Dar idealurile oferite de gânditorii acestor rãbufniri instinctuale nu rãspundeau marilor nevoi încã nedefinite ale omului de dupã 1918. Excesul si poza lor tragicã se potriveau cel mult câtorva singuratici, însã nu puteau constitui tipul spre care sã se îndrepte în mod continuu, normal, cadrele unei societãti. Cei ce conduceau nu au fost capabili sã ofere si masele românesti sã prindã adevãratele idealuri ale pãcii, virile si constructive.
În învãlmãseala aceea a ideilor si a virulentei faptelor, comportarea masei sociale si a leaderilor a fost cea care ne preocupã astãzi: acceptare sub presiunea amenintãrii, asociere la cel care întâmplãtor tine frânele, îngenuncherea libertãtii sub sugestie si violentã. Valorile parvenirii, ale tranzactiei sau fortei brutale, au definit în genere - cu exceptii onorabile - morala celor douã decenii. O crizã dureroasã oscilând între imoralitate pe de o parte, violentã si misticã pe de altã parte.
În timpul mai apropiat din cauza grelelor încercãri prin care am trecut, din cauza rãsturnãrilor pe care le-am trãit, filozofia aceasta a oportunismului exasperat si de nevrozele teologico-politice, a atins ea însãsi treapta cea mai înaltã de isterie vroind sã se prezinte astãzi drept un mod al existentei nationale.
Nu numai, ni se spune, cã acest spirit de oportunism si închinare este scris în natura noastrã substantialã, dar el constituie însãsi metoda unicã, optimã, de a conserva viata nationalã, de a ne strecura istoriceste din generatie în generatie.
Dacã însã o afirmare cinicã si jovialã a infirmitãtilor noastre morale poate fi suportatã cu calm, aceastã încercare de a prezenta rãul de care suferim drept remediu suprem al problemei noastre istorice constituie cel mai mare pericol si cea mai insidioasã încercare de a distruge ultimele temelii ale rezistentei si continuitãtii noastre ca neam si nu o putem trece sub tãcere.
Este clipa din urmã, asa cum spui tu, când trebuie sã privim fãrã menajamente în adândurile decadentei noastre. Un examen sincer al cauzelor acestei derute morale poate servi mai mult decât betia ieftinã a paliativelor înjositoare recomandate de cioclii sufletului românesc.
Ca si tine m-am întrebat dacã originea nu stã în noi. M-a chinuit gândul dacã nu lipsa de caracter, dacã nu filozofia minimului de efort, dacã nu stilul acesta al nomadismului moral stau la începutul tuturor relelor de care suferim si dacã nu cumva aceastã labilitate moralã este produsul indolentei, al poftei de trai usor, al unei josnicii de care am putea sã ne dezbãrãm printr-o sfortare asupra noastrã însine?
Mi-am spus cã poate seriile logice sunt altele si dacã suntem prada tuturor vânturilor este pentru cã nu vrem sã fim altfel. De ce, într-adevãr, pãturile noastre conducãtoare dau reprezentanti atât de frecventi ai acestei morale de prostituatã, care cedeazã la orisice cu conditia sã i se dea pretul potrivit? Nu pentru motivul cã ei sunt produsul unui stil de viatã efeminat, din care a dispãrut orice duritate si orice bãrbãtie? În realitate, adicã, problema nu se pune invers, optica nu trebuie sã fie opusã celei recomandate de oportunisti? Eu cred cã da si confirmarea adevãrului acestuia o vãd în aspiratiile confuze, în tendintele de primenire ale poporului nostru dus de instinct spre solutia justã. Drumul adevãrat al salvãrii nu este astfel cel al oportunismului, ci lupta contra oportunismului.
Si dacã uneori ni s-a pãrut cã multi oameni din tara noastrã au sucombat sub mizeria moralã, speranta renasterii nu trebuie pierdutã.
"Eu cred însã - scria I. L. Caragiale - cã fiecare popor mai curând sau mai târziu trebuie sã treacã printr-un paroxism de ticãlosie, care îl încinge odatã ca un pojar, de-i rãscoleste tot sângele, si din care dacã nu-l dã cumva în vreo pustie de scarlatinã, se ridicã mai zdravãn si mai curat de cum a fost."
Avem datoria sã contribuim la aceastã întremare si mai ales sã împiedicãm cãderea prea joasã a vitalitãtii noastre morale, de unde s-ar putea sã nu ne mai ridicãm niciodatã. Lupta dintre intransigentã si tranzactie a atins punctul ei culminant si nu se mai poate întârzia astãzi o hotãrâre care intereseazã existenta viitoare a neamului. Trebuie sã o luãm. Ea ne priveste în primul rând pe noi însine, stilul nostru de viatã. Ea tinde la transformarea fiecãruia dintre noi, la crearea unui nou tip de om pentru care valorile etice sã fie realitãti vii, nu motive retorice.
Spiritul si nobletea au nevoie sã fie trãite pentru a da un sens umanitãtii noastre si prin ea a clãdi Patriei singura temelie indestructibilã.
Gândurile astea mã chinuiesc si pe mine ca pe atâtia altii si de aceea îti scriu, ca poate din înfãtisarea unor reflectiuni trãite zi de zi sã se contribuie la luminarea drumului oamenilor tineri din tara noastrã, pe care îi vrem mai buni, mai hotãrâti si mai generosi decât noi.
|
Mitel Popa 4/24/2007 |
Contact: |
|
|
