Note personale : Emanoil al lui Ilina
Am ascultat zilele trecute un reportaj despre un om iesit din orice comun. Sir Gilbert Waker, matematician britanic din secolulu trecut a făcut studii statistice asupra conditiilor climatice din Oceanul Indian si Pacific si a climei in general, a studiat zborul păsărilor si al bumerangului, dar si caracteristicile si potentele flautului. S-au mai spus si altele despre acest om, dar le-am uitat.
Gindurile mi-au zburat departe in copilărie cind am cunoscut un om ce era din neamul lui Walker. Daca comparatia e putin fortată promit să fie pentru ultima oară .
Personajul meu era un om încrîncenat si de aceea ursuz. Atunci, copil fiind, nu-l îndrăgeam desi mă minunam de el. Oricît de bine îmi apare încă chipul lui în ochii mintii mele, nu pot găsi nici o imagine în care să-l revăd rîzînd.
Avea doi băieti, din care cel mai mic, Vasile, se înhăita cu mine de cum ne aruncam ghiozdanele din spinare. Celălalt, Emanoil, era sîrguincios, dar nu-i fusese dat să capete si altceva din darurile ce tatăl lui le primise de la Cel de Sus. Ca să ne întîlnim, eu si Vasile, trebuia doar să trecem printre ulucile gardului din spatele platformei de gunoi, eu spre el, sau el spre mine. Pentru întîlnirile astea, pentru că îi răpeam băiatul de la treabă, Milu Ilinii, eroul meu, nu mă agrea aproape de loc. Băietii lui trebuiau să învete si să facă treabă si nimic altceva. Trebuiau să devină cei mai vrednici flăcăi din sat. Milu Ilinii nu putea să creadă vorba care spune că socoteala de acasă nu se potriveste cu aia din tîrg. Nu vroia să creadă că ceea ce e de făcut nu se poate face. El era omul care putea face orice. Avea pămînt mult si o nevastă mai putin putiincioasă. De aceea trăgea de băieti doar-doar i-o lungi, i-o înălta mai repede. Pleca la cîmp din zori, în căruta cu doi cai suri, cu pălăria de paie dată pe ceafă să vadă tot ce se întîmplă în jur, să stie ce are de făcut. Primăvara, vara, în vacante, mă luau si pe mine cu ei să sed pe fundul cărutii cu Vasile si să-mi zgîltii creierii si măselele din gură. Eu eram băiatul domnului învătător, care „ ca si taică-su, n-are nimica de făcut”. Asa că nu-mi strica să fac pereche cu Vasile la al doilea joagăr la pădure, să greblez fînul pe care îl strîngeau ei, sau să adun si eu un sac-doi de cartofi sau o cosarcă de prune. Făceam treburile astea fără plăcere, dar cu interesul nemăsurat de a-i intra în gratii. Nu mi-amintesc să-mi fi multumit vreodată sau să-mi spus vreo vorbă bună. Nici măcar atunci cînd l-am învătat sah, cînd i-am împrumutat piesele mele drept model ca să-si facă unele la fel si cînd i-am desenat tabla de joc. Era iarnă si-si îngăduise două seri să-si construiască sahul în atelierul lui de tîmplărie. Cînd l-a terminat m-am văzut aproape silit să joc cu el ori de cîte ori îsi găsea timp. Jucam cu el timorat pentru că simteam cît de mult îsi dorea să cîstige. In acelasi atelier de tîmplărie îsi costruia stupii si ramele si îsi tinea uneltele de cizmărie: ace, sule, ate, cuie de lemn, bucăti de talpă si tripodul de fier.
Era si cel mai bun zidar din sat, cu care mesterii veniti din altă parte să îndrepte turnul bisericii, se sfătuiseră de multe ori. Cîteodată, duminica, îl auzeam cîntînd: Pe sub fereastră curge un rîu. Cînta frumos si se acompania la o vioară pe care o scotea din „laita din casa dinainte”. Unde-o fi învătat să cînte la vioară atît de bine nu m-am dumirit nici pînă astăzi! Desi făcea vin mult, ca orice gospodar, nu l-am văzut niciodată beat. Pe cei ce veneau de la cîrciumă pe trei cărări îi socotea „oameni slabi”. Unul din ăstia „slabi”, unul desirat si urît, a apărut într-o seară în pragul casei lor tinîndu-se de o falcă. „Milule, l-am auzit molfăind niste vorbe prin batistă, am venit să-mi scoti măselele” „Măi Gherasime (nu stiu dacă chiar asa îl chema), tu nu vezi că esti beat?” După multe văicăreli, după ce Gherasim se plînsese că băuse de durere, Milu a iesit si s-a întors cu un pachet înfăsurat într-un prosop. Avea acolo trei sau patru clesti de dentist, de care eu nu mai văzusem niciodată. Si Milu s-a apucat de treabă. „Pune-i Mărioară ligheanu între chicioare si tine-l pe hăbăucul ăsta de cap!” Eu si Vasile ne rînjeam si închideam sau deschideam ochii. Gherasim gemea ca porcu după înjunghiere. Milu i-a scos, ba cu un cleste, ba cu altul, trei măsele una după alta. Cine mai văzuse una ca asta?
Si multe altele făcea Milu Ilinii, multe de care nu-mi mai amintesc. Cînd l-am văzut ultima oară, mă întorsesem în sat pentru o oră-două, doar să-l parcurg în sus si-n jos. L-am văzut venind la vale pe o bicicletă. Am oprit masina si am coborît în fata lui. Era un om bătrîn. M-a recunoscut cu greu si parcă mi-a zîmbit. Se ducea la slujbă. La slujbă? Era mecanic de întretinere la o scoală din oras. Da. Dacă nu făcuse decît sapte clase pînă prin '38? Altfel.. Altfel ar fi putut fi directorul acelei scoli. Am auzit că ar fi murit la nici 59 de ani. Făcuse în viata lui cît fac altii pînă la 159 .
Se născuse să fie arhitect si a murit îngrijitor de tevi. Altii mor arhitecti, născuti să pască capre.
Dintr-o nesfîrsită nefericire în lumea asta contează mai putin cum gîndesti sau ce stii să faci si mult mai mult unde s-a nimerit să deschizi ochii si cum arăta ăla pe care l-ai văzut atunci.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 4/12/2007 |
Contact: |
|
|
