Opinii personale : Mi s-a urat cu binele
Curand ma voi intoarce in Bucuresti, dupa o foarte lunga absenta. Chiar mi-e dor de orasul meu natal, de contururile lui ruinat-interbelice, de serile de vara pe care le petreci in gradini cu prietenii, de agitatia si de ritmul tumultuos al vietii. Mi-e dor pana si de praful lui, de arborii lui uscati, de cerurile lui spalacite. Bucurestiul nu e doar un oras pentru mine, el e impregnat de viata mea tot asa cum eu sant impregnat de el. Am trait la periferiile lui, am umblat cu tramvaiele lui, m-am indragostit pe strazile lui pline de frunze moarte. Am iesit de la cinematografe sub stelele lui prizarite, in rafalele vantului negru si cald al primaverii.
In strainatate ti se uraste cu binele si, de la un timp, vrei acasa. Chiar dac-ai locuit intr-un castel, in mijlocul campiilor si pasunilor, chiar dac-ai mangaiat zilnic greabanul cafeniu al cailor de curse. Chiar dac-ai trait fara slujba, fara stres, fara nevoia de a-ti castiga viata, intre oameni surazatori si discreti. Cand traiesti ca-ntr-un film lent si-nvaluitor, de la o vreme nu mai simti ca traiesti. Tanjesti dupa cineva care sa te-mbranceasca, sa te-njure, sa te zgaltaie din visare. Cand totul in jurul tau e finisat pana la milimetru, incepi sa vrei si putina mizerie, graffiti, negreala de esapament, hrana cu E-uri si somn cu cosmaruri, fiindca asa e omul facut, sa nu-l multumeasca nimic pe lume.
Asa ca sunt fericit ca ma-ntorc in lumea mea, in care-am trait de mic, la ororile cotidiane ale careia sunt imun in buna masura. Stiu prea bine ce ma asteapta acolo. Stiu sigur ca voi avea, ca intotdeauna, un soc al intoarcerii, ca voi fi deprimat cu saptamanile. Stiu ca ma-ntorc la o poluare incredibila, la un aer care ne mananca ani intregi din viata si de care, in Bucuresti, nu te poti feri, oricat de bogat ai fi. Tarana si gazele din aer iti mananca plamanii, te omoara la fel de sigur ca o doza zilnica de cianura.
Stiu ca ma-ntorc la cumplita amenintare a unui cutremur devastator. Chiar dac-as locui in cea mai sigura casa din lume (si nu locuiesc), cutremurul ma poate prinde intr-o vizita, la prieteni care stau inca in blocuri vechi, subrede, cu sau fara bulina, caci jumatate din oras se poate duce jos la un seism asemenea celui de acum treizeci de ani. Cum sa te aperi? Ce sa faci? Pe langa alte rele, care tin de firea oamenilor, de coruptie, de incompetenta primarilor, de distrugerile ceausiste, de neputinta noastra de a ne face un oras decent, in care sa-ti placa sa traiesti, Dumnezeu ne-a blagoslovit si cu cutremurele, de care nimeni, absolut nimeni dintre locuitorii orasului nu se poate apara.
Stiu ca ma-ntorc, in fine, intr-un loc supraaglomerat de masini, in care circulatia e un infern, in care nu gasesti locuri de parcare oricat ai plati, in care, ca la Istambul, sunt mai multe masini ciocnite decat intregi. Si totusi...
Cand ma gandesc ca-mi revad parintii si pe toti cei dragi, ca voi revedea cartierele in care-am copilarit (inaltand literalmente zmee pe stradute tacute), ca, incognito, cu mainile-n buzunare, voi intra iar in curtea liceului unde am invatat, ca vine primavara bucuresteana atat de speciala, cu oameni iesiti la o bere pe terasele Cismigiului, unde muzica e data atat de tare, ca nu te poti intelege, imi vine sa las naibii si castelul, si caii, si pajistile, si pe nemtoaicele care-ti zambesc abstract, social, si sa ma culc ca sa dorm o luna si jumatate in sir. Sa ma trezesc doar in ziua cand voi incarca pana la refuz micuta mea Suzuki si, zicand un "Doamne-ajuta", vom demara cu totii spre casa.
|
de Mircea Cartarescu 3/23/2007 |
Contact: |
|
|
