Prin sita vremii : Fara noima
Din cand in cand, atunci cand, in viata noastra da navala cate un “tzunami” si apele mortii isi iau obolul retragandu-se, ne trezim ca-ntr-un tinut pustiu si ravasit in jurul nostru. Abia tunci vedem cat am fost de bantuiti de himera fericirii, crezand ca putem trai si ca suntem bucurosi de viata. Atunci ne reamintim ca destinul poate lovi nemilos, carandu-si tributul, iar ca valoarea banului devine zero absolut. Inotam mereu spre ceea ce credem ca este mal, dar suntem surprinsi sa vedem ca valurile au luat totul, inclusiv malul. Un astfel de “tzunami” este o adanca lectie de viata cand trebuie sa reevaluezi totul. Parca nu stii de unde sa innozi firul vietii, nu stii ce sa faci, parca nu intelegi ce ti s-a intamplat si ramai inca multa vreme suspendat intre plans, revolta, neputinta si incremenire, framantandu-ti neputincios mintea ca sa dai intelesuri unor atat de adanci neintelesuri. Iar el, dezastrul ne lasa dezarticulati multa vreme dupa ce parca ne-a lovit ca un topor in crestetul capului.
Cum ai putea sa-i spui unei intamplari napraznice venita ca un traznet fara nici cel mai firav semn de avertizare? Sa ti se spuna asa deodata: “ti-a murit copilul sau sotul sau un parinte”. Cum sa te aduni ca sa intelegi? Repeti mecanic cu barba tremurand: “Nu se poate, nu se poate, nu se poate…” Il vezi trecut in lumea de dincolo si tu nu poti sa asezi aceasta imagine pe creier, ca s-o fixezi acolo si un gand da tarcoale unei foarte firave sperante: “Dar daca ar mai putea raspunde la incercarile de reanimare?” Cand incepem sa deslusim conturul tragediei, trecem printr-un amalgam de trairi: de la disperare, gata sa ne smulgem parul si hainele de pe noi si pana la momenteLE de impietrire, de incremenire ca stana de piatra. Atunci nimic nu mai are inteles, nimic nu ti se poate deslusi, totul este fara noima.
Ne aflam impreuna cu prietenii nostri care ne consolau fiindca familia noastra se afla in adanca durere. Era ziua in care, in tara, la Cluj, nepotul meu era condos oe ultimul drum iar noi ne pregateam sa-i facem o pomenire a doua zi la biserica. Plageam viata lui franta la 58 de ani, intr-un moment cand incerca sa salveze o alta viata. Aripa mortii l-a atins exersandu-si profesia care-i era atat de draga. Efectua o intervenþie chirurgicalã pe creierul unui pacient ºi aºa, cu bisturiul în mânã a fost doborat de un infarct. Ne durea disparitia lui pe care o socoteam fara noima. Sa fii seful Clinicii de Neurochirurgie, doctor in medicina, elev al renumitului chirurg Constantin Arseni, apreciat, si de multi considerat “doctor fara arginti”, voinic si inalt ca bradul, mereu cu gandul de a face numai bine, fara nici un semn ca viata ii era în primejdie si sa cada retezat, fara putinta de a fi salvat de colegi chiar acolo în spital, era peste putinta noastra sa intelegem. Am inceput sa ne mangaiem cu gandul ca bunul Dumnezeu isi are legile Lui, pe care noi muritorii de rand nu le putem intelege. Cred ca a scris acolo in catastiful Lui daruirea cu care a operat atatea cazuri disperate, întorcând atatia oameni de pe granita dintre viata si moarte redandu-i familiilor lor, dar si faptul ca nu a fost in stare sa puna in buzunarul lui banii ce i s-au intins uneori drept recunostinta de catre cei sarmani si aflati in grea suferinþã. Nu pot sa uit privirea unor ochi cu care a fost intampinat in spital cand il insoteam odata. O tanara despre care se credea ca e un caz pierdut, a fost redata vietii de mana lui de chirurg si acum ochii ei il priveau ca pe Dumnezeu. Nici un cuvant n-ar fi putut avea darul de a povesti asa cum o faceau atunci ochii ei.
Printre lacrimi, retraiam stirile aflate prin telefon. Ne imaginam cosciugul asezat in fata Catedralei, inconjurat de peste 150 de coroane de flori, slujit de cele mai inalte fete bisericesti ale Clujului si asistat de cateva mii de oameni ce nu mai incapeau nici pe strazile laterale, cu discursuri de ramas bun rostite de cele mai insemnate personalitati clujene.
Dar lacrimile pentru George, imediat aveau sa se amestece cu altele, pentru o alta disparitie, tot atât de cutremuratoare si de napraznica.
Ne-au inghetat lacrimile in ochi si sangele in vene cand prin ontermediul telefonului prietenii nostri ne-au anunþat ca fiica lor Teo, a murit. Eram nauciti si nu mai stiam pe ce lume suntem. Cum sa intelegi ca la 22 de ani, in ultimul an de facultate, fara sa fie bolnava, fara sa i se intample un accident, traind ultima zi din viata in modul cel mai firesc cu putinta, razand si bucurandu-te de vigoarea tineretii, sa I se stinga viata aºa deodata, ca flacara unei lumanari peste care a suflat cineva fara sa bagi de seama?
Durerea atinge cota cea mai dramatica atunci cand parintele asista neputincios la disparitia fulgeratoare a celui caruia i-a dat viata, l-a urmarit pas cu pas cum creste, a tremurat pentru el, s-a bucurat, a plans, a ras, ºi-a pus sperante vazandu-l prin sita genelor in sirul anilor ce vor urma. Aceasta barbarie ce se petrece in cursul biologic, te face sa nu mai intelegi nimic din ordinea lumii si incepi sa vezi ce nu e si sa intelegi ce nu se poate. Ne este limpede ideea ca natura fundamentala a omului este cea de fiinta muritoare, dar in fata faptului implinit, mai ales cand sunt retezate vieti inca neimplinite, rupte din noi, nimic nu mai este limpede, nimic nu mai are sens.
In fata mea, pe birou ard lumanarile aprinse pentru a le lumina calea de dincolo de viata celor doua fiinþe pe care le-am iubit. Flacarile lor, parca inadins palpaie ca sa-mi aminteasca un fapt pe care il stiu demult, ca flacara vietii noastre e tot atat de plapanda si ca s-ar putea stinge tot atat de neprevazut. Oftez, e singurul lucru pe care il pot face.
Privesc în gol ºi nu pot sa imi stapanesc un gand: “oare cum ar arata lumea daca ne-ar fi dat sa ne cunoastem momentul mortii?”
|
Elena Buica 3/22/2007 |
Contact: |
|
|
