Calator prin Bucurestiul de altadata
Prima atestare documentara a Bucurestiului dateaza din 1459, sase ani dupa caderea Constantinopolului, trei ani dupa asediul Belgradului si doi ani dupa urcarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei.
Deja la inceputul secolului, in Tara Romaneasca, Mircea cel Batran, care isi avea capitala la Targoviste, a recladit cetatea numita Dambovita (dupa raul pe malurile caruia se ridica) si a rebotezat-o "cetatea Bucurestiului", folosind-o drept baza militara, de unde putea ajunge repede la cetatile sale de pe Dunare, ca sa dea piept cu ostile otomane.
Vlad Tepes, de trei ori domn al Tarii Romanesti si posesor al unor intinse mosii in zona Bucurestiului, a extins cetatea, cu scopul principal de a-l ajuta pe Stefan cel Mare in lupta contra turcilor. Cetatea a atras negustori si mestesugari. Principala artera comerciala se numea Ulita Mare, fiind strada care din 1589 s-a numit Lipscani, datorita legaturii dintre ea si negustorii care aduceau marfuri de la Leipzig (Lipsca). Cele mai vechi artere ale orasului (despre care se stie ca existau in acele timpuri) sunt Podul Ulitei Mari (astazi, strada Iuliu Maniu), care ducea drept la cetate, si Podul Targului de Afara, azi - Calea Mosilor, care ducea spre nord-est, pana la Obor, un loc unde pana nu demult, mai exista un targ de animale. Prima delimitare cunoscuta a orasului dateaza din vremea domniei lui Mircea Ciobanul (1545-1554, 1556-1559), cel care a construit, de asemenea, un palat domnesc, Curtea Veche - cum avea sa fie denumit mult mai tarziu, dupa ce principii fanarioti s-au mutat la Curtea Noua din Dealul Spirii (1776).
Curtea Veche, care a inlocuit vechea cetate a lui Mircea cel Batran, se intindea pe o suprafata dreptunghiulara, marginita la sud de vechea albie a Dambovitei (la sudul strazii Franceze de astazi), la vest si la nord de actualele strazi Selari si Gabroveni, iar spre est se intindea pana spre strada Sepcari.
Sapaturile arheologice au demonstrat ca zona a fost locuita inca din timpuri stravechi: s-au descoperit aici vase geto-dacice, monede romane, fragmente de fier, zgura si minereu din secolele X-XI. Curtea includea resedinta voievodala, cancelaria, corpul de garda, grajdurile, un pavilion de distractii, gradina si biserica - singura cladire care a supravietuit, cu exceptia pivnitei boltite a palatului, scoasa la iveala de sapaturile arheologice.
Intregul complex era imprejmuit pe trei laturi de ziduri inalte si protejat de rau pe a patra latura. Noua curte domneasca atragea negustori si mestesugari, asa ca, in decursul celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea populatia Bucurestiului s-a ridicat la zece mii de oameni, iar numarul ghildelor (asociatii de negustori, pe bresle) la patruzeci. Datorita Curtii s-a intensificat si circulatia oamenilor si a marfurilor, ceea ce a dus la construirea unei retele de drumuri radiale, toate ducand la resedinta domneasca.
In acelasi timp, constructiile ridicate de negustori si mestesugari (pravalii, ateliere, cartiere de locuit) s-au inghesuit in jurul Curtii, de-a lungul unor strazi inguste, care au imprumutat numele meseriilor practicate de ei: blanari, covaci (fierari), cavafi (cizmari), sepcari, selari (cei care confectionau si vindeau sei) - toate, nume de strazi care s-au pastrat pana in ziua de azi in zona Curtii Vechi.
Curtea Veche avea o suprafata mult mai mare decat vedem noi acum; existau gradini spre strada Selari si spre Lipscani si cladiri anexe pentru slujitori.
Pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti a inceput sa vanda din spatiul Curtii Domnesti lot cu lot, bucata cu bucata, pentru a-si putea amenaja noua curte domneasca in Dealul Spirii. Asa au facut si succesorii sai pana catre 1810, cand ultimele loturi din acest spatiu s-au vandut negustorilor care-si ridicau pravalii. Multe case au fost zidite pe vechile pivnite domnesti, unii negustori intelegand valoarea unor cladiri atat de importante si cu stil
vom continua
Mitel Popa
|
Mitel Popa 3/16/2007 |
Contact: |
|
|