Noi si Europa : Foaie verde maghiran, ma facui european
E dat acestui trist norod Si oul sterp, ca de mâncare. Dar viul ou, la vârf cu plod, Facut e sa-l privim la soare.
Ion Barbu, Oul dogmatic
Iata ca, dupa ce vreo 70 de ani am mâncat oua seci, ni s-a oferit un ou viu; in care, daca-l privim la soare, putem intrevedea plodul; poate al sperantei. Depinde de noi; daca il vom lasa sa doarma in moliciunea albusului nins, invelit in trei straturi de atlas, va ramâne acolo. Caci semnarea acordurilor de aderare inseamna doar un inceput; o rama ce margineste o pânza goala, pe care noi trebuie s-o pictam.
Opiniile cetatenilor, cum era de asteptat, sunt variate, acoperind in intregime spatiul intre entuziasmul exuberant si galagios si pesimismul bolnav si pizmas: evident, adevarul e undeva la mijloc. Ceea ce ma intristeaza un pic este ca aceste opinii sunt motivate umoral si nu bazate pe unele certitudini partiale izvorâte de realitati. Caci ceea ce urmarim, sau ar trebui sa urmarim, este cresterea nivelului de trai, nu anumite doctrine ideologice, foarte atractive in teorie, dar care au esuat in practica. De aceea, alegerea modelului european, cu toate deficientele lui, este, pentru moment, destul de convenabila. Comparati salariul mediu de la noi cu cel al tarilor europene si nu mai e nevoie de argumentari.
Sa fim realisti, aderarea nu inseamna coborârea raiului pe pamânt; ea va face multe victime in rândul celor inadaptabili sau neputinciosi, mai ales in perioada incipienta. Sa nu uitam ca aceasta perioada de adaptare ar fi fost acum depasita daca eram primiti in UE o data cu primul val. Dar emanatii Revolutiei, care s-au cocotat in scaunele puterii calcând pe cadavrele celor jertfiti, s-au opus in cor, sub bagheta unui dirijor priceput, tuturor lucrurilor care ar fi putut genera un embrion de progres. De la doctrine fanteziste (comunism cu fata umana, economie de piata centralizata) la incalificabilele atrocitati comise in Piata Universitatii, la negarea dreptului sacru al proprietatii, materializata si prin interventia presedintelui in activitatea justitiei, toate armele care, ca si lumina, ne veneau dintr-un un anumit punct cardinal, au fost utilizate. Ca rezultat, am ajuns pe ultimul loc in Europa; pentru asta, multumim din inima partidului; iar in perioadele mai apropiate, ar trebui sa multumim din inima partidelor.
Dar iata ca, in ciuda impotrivirii rinocerilor rosii, sectorul particular aduce la buget o contributie mai mare decât cel de stat, inflatia s-a stabilizat la un nivel incredibil de jos, iar cresterea economica are cea mai ridicata rata dintre toate tarile europene; ceea ce, judecând de la nivelul de la care am pornit, nu poate fi catalogata in totalitate ca o surpriza. Caci mai jos decât acum nu se poate. E adevarat (si pacat in acelasi timp) ca aceasta crestere nu se materializeaza si in buzunarul cetateanului. Dupa cum e adevarat ca (si asta ne da explicatia problemei de mai sus) guvernantii, clasa politica e prea putin interesata de bunastarea cetateanului, ci de bunastarea proprie.
Oamenii sunt din ce in ce mai doritori de dreptate sociala; de aceea vad in aderare o speranta de organizare si asanare a unei societati profund corupte. Acest lucru reliefeaza una din caracteristicile românului, implementata mai ales in anii totalitarismului; nevoia de un tatic, care sa gândeasca in locul lui, sa dea solutii si sa-i bata la popou pe cei care nu sunt cuminti. Or, UE nu va face asta; cel mult ne va spune ce e de facut si ne va controla daca ne-am facut temele. Lupta cu noi insine trebuie s-o ducem noi. Efectele pozitive ale aderarii, timide, e drept, au inceput sa fie vizibile. Deja inainte de semnarea documentelor de aderare, pe câteva dosare ale unor inalti fosti demnitari a aparut celebrul NUP. Dar, in acelasi timp, au venit in tara mai multi investitori straini decât in ultimii 15 ani. Iar inlesnirile dobândite pentru calatorii in spatiul european constituie si o mica reparatie a demnitatii de român, pe care noi insine am stirbit-o.
Asa ca, de acum lupta se duce la noi, cu noi, impotriva acelora dintre noi care nu pot sau nu vor sa recunoasca necesitatile istorice si nationale ale momentului. Sa ascultam cele spuse de eroul lui Voltaire, Candide: „Sa ne cultivam gradina“. Sunt cam multe buruieni in ea. Iar gradinarii nostri nu sunt nici pregatiti, nici prea muncitori. Dar speram ca tinerii si alte categorii de români care vor profita de oportunitatile create vor calatori, vor vedea ca se poate si altfel si vor incerca sa fie si la noi altfel. Si ceva, ceva vor reusi.
Nota Observator:
Dl Cezar Avramescu este Prof.Dr.Docent la Universitatea din Craiova
|
Cezar Avramescu 3/15/2007 |
Contact: |
|
|