Vânturile-valurile...(6) - Nicăpetre, vorbire despre artă si artisti
Toată lumea ...si cu mine acusi, toată lumea!... mai nimerit ar fi să zicem multă lume, dar nici asa nu-i potrivit, tinând cont de domeniul în care ne aflăm, sculptura, am fi mai la obiect să ne pronuntăm; sculptorul Constantin Baraschi era un artist cunoscut nu numai de cei cu preocupări în domeniu dar si de altă lume, lume cu preocupări nu numai de servici si cosnită, dar care mai citeste o carte de literatură, mai merge la un concert la Ateneu, mai calcă pragul unei săli de expozitie, mai vorbeste si de altceva decât de politică si fotbal când se adună laolaltă la vreo onomastică sau cu vreo altă ocazie.
La Brăilita fiind, acum vreo cincizeci de ani,... auzi dom’le acum cincizeci de ani!, nu aveam încotro si mă uitam în revista de pe masa de lucru a lui Nenea Misa Ogonioc care desigur că avea si varianta românească Flacăra, cum Scînteia avea pe sora moscovită Iscra, Scînteia tineretului pe Comsomolskaia Pravda, Literaturnaia Gazeta avea surioara ei româncută în Gazeta Literară si... astfel peste tot. Ce manevră de desfiintare a natiunii române, ce rusine a istoriei am putut trăi! Mai târziu, dar nu prea, vede lumina tiparului si varianta românească a lui Iscusstvo, Arta. După modelul sovietic, vrei nu vrei, iau fiintă Uniunile de Creatie. Drept sediul al Uniunii Urtistilor Plastici este hotărât de sus să fie Casa Cerchez de pe Calea Victoriei iar presedinte al breslei cine altcineva mai oportunist decât Sculptorul Constantin Baraschi. Un sculptor fără operă mare la ora aceea, dar tare potrivit să fie presedintele UAPului, pentru orientarea artelor dictată de la Moscova, figurativă, absolut figurativă. Coborîti voi artistilor din turnul de fildes, luati în mână paleta si ciocanul si intruchipati noua orientare politică, transpuneti în imagini realiste cuvântul partidului. Cuvântul partidului trebuie propagat peste tot, în toate felurile, zi de zi, permanent, omul, românul să nu mai vadă, să nu mai audă nimic altceva decât cuvântul partidului. Partidul e’n toate, cum trâmbita poetul vândut. Ce distrugere a fiintei umane, ce umilintă. Dar Constantin Baraschi se aliniază perfect poruncii de sus, Dej îl împodobeste cu titluri si medalii, îl instalează în pozitii de decizie, îl umple de bani, cu multi bani. Intîi si întâi multi bani pentru lucrări de sculptură, comenzi cum nu a visat în regimul trecut vreun sculptor, îl face profesor la scoala de artă, este apelat numai cu maestre, îi dă premiului de stat, îl unge artist al poporului, cea mai înaltă apreciere posibilă obtinută de un artist în viată, academician, reprezentant al artei românesti peste granită, sef de comisii unde se hotărăste soarta artei românesti-sovietice. Toate aceste pozitii ale Maestrului Baraschii aduc bani. Maestru trăieste pe picior mare, bagă banii ăn bancă în Elvetia, că banca română nu-i sigură? Constantin Baraschi este constient, astăzi am putea spune inconstient de valoarea lui si publică tratatul de sculptură ăn două volume unde ne arată ce-i sculptura. Crede el. Noi tinerii o luăm drept bună că nu aveam altă carte. Arta lui Baraschi este mult apreciată de conducerea de partid, propagată, numele de Baraschi devine cunoscut poporului, împământenit, confundat cu însăsi notiunea de sculptură. Baraschi are putere financiară, sau dacă nu el o are, partidul o are, Baraschi posedă minte si capacitate de actiune machiavelică, putere mare de organizator, ajutoarele umplu cele două ateliere si lucrează în draci sub supravegherea si îndrumarea competentă a maestrului. Lucrări semnate vizibil Baraschi apar peste tot în Bucuresti sau în tară, la colturile rosii din întreprinderi, în sălile de expozitie, cu precădere la Sala Dalles, în piete publice. Baraschi si învătăceii, studentul Petrică Bălănică deasemenea crede că asta-i arta, ăsta-i maestru, asa va fi până la sfârsitul lumii. Ce rătăcire. În ascuns regretam că nu sunt elevul lui, partidul, că nu se poate da vina pe soartă, a hotărât ca eu să ajung elevul unui alt închipuit, elevul unei alte creatii a partidului, o altă căzătură, Boris Caragea, care nici măcar îndemânare de meserias nu avea, lozinci însă cu duiumu. Maestru Baraschi ne dădea o lectie: voi credeti în arta modernă, voi tindeti către sfere înalte, păi eu am fost cel mai modern sculptor din arta românească! Ce putea debita dragul nostru maestru; cum adică am fost cel mai modern sculptor din arta românească, acum nu mai este, acum este cel mai sovietic sculptor din arta românească? Lăsati exhibitionismele astea, căutările astea sterile, căutati mai bine să faceti măcar un dest ca maaaaarele Thorvalzen si cariera voastră va fi împlinită, ne veti putea urma cu succes! (Thorvalzan este, sau mai bine zis a fost un sculptor german neoclasic, un bun meserias si atât, care si el zace prăfuit prin cine mai stie ce depozite de muzee). Dar maestrul nostru în viată fiind si în atentia partidului scoate pe usa atelierului una după alta capodoperele timpului. Monumentul lui Bălcescu, Busturi pentru ilustrii savanti sovietici si artisti sovietici pentru Parcul Stalin din Bucuresti, astazi Herastrău din nou, monumentul ostasului sovietic din Piata Victoriei, o statuie a lui Lenin care neaprobată, auzi întâmplare, neaprobată, devine Caragiale si după ani de v-ati ascunselea o pune Dinu Săraru în fata Teatrului National de unde se pare că iarăsi va dispărea, că busturile din Parcul Stalin au dispărut de mult, ca si relieful acela pe care toată lumea care a fost la Cineme Patria si-l aminteste, nu se poate să nu si-l amintească, sus pe plafon drept deasupra ecranului. De ce o fi dispărut că nu era nimic politic în acel relief doar niste săteni si lelici ce-si săltau zăvelcile într-o horă încinsă pe bătătură, subiest la modă oricând si si patriotic pe deasupra. Nebănuite sunt căile... pecereului. Că a dispărut Lenin si Stalin la Smolnîi de Constantin Baraschi marmură cioplită de Vagner din nisa dceea frumoasă din holul Ateneului asta nu mai trebuie explicat dece! Invătat cu succesul sculptorul Baraschi chiar din timpul vietii lui suferă o mare înfrângere profesională de unde se pare că i va trage si sfârsitul fizic prin 1966; proiectul pentru Monumentul lui Emiescu. Scurtând poveste spun doar că pe tăcute în România acelor ani sictirul către Uniunea Sovietică crestea, firesc era ca si în domeniul artei să se simtă opozitia, votul nu mai este în unanimitate pentru stilul realist proletcultist, lumea s-a plictisit cumplit de astfel de lozinci. Fâlfâie prin aer altceva decât până acum. Eminescu lui Baraschi, era conceput si executat conform indicătiilor de sus care nici ele nu mai sunt chiar atât de rosii. Baraschi nu poate pricepe ce i se întâmplă, nu poate să priceapă că arta lui nu mai serveste poporului. I se pune pe inimă, cum se zice, inima nu rezistă si iată sala mare de sedinte a UAPeului pavoazătă în catifele negre. Astfel chiar în timpul vietii Baraschi si sculptura sa se estompeaează. Bat alte vânturi, se ridică alte valuri... Pentru cei ce nu stiu ce înseamnă a estompa si de unde vine vorba îmi permit aici să spun că estompa este o sculă întrebuintată în atelierul unui artist plastic, de pictori în special, un soi de gumă de sters, un somoiog cu care se ascund detaliile sau se corectează greselile în timpul lucrului pe desen.
Nicăpetre martie 2007 Toronto
|
Nicăpetre 3/14/2007 |
Contact: |
|
|
