Striviti de istorie (Mărturii)
Rememorez acum un lung sir de ani prin care am trecut si constat că nu prea au dreptate cei care afirmă că destinul si-l face fiecare după cum doreste, că nereusitele nu trebuie puse pe seama altora, ci numai pe propria lipsă de inteligentă si de curaj. Am ajuns la convingeri dintre cele mai triste, ca să nu zic tragice; omul îsi poate controla destinul numai într-o foarte mică masură, în rest, este supus vointei altora, vremurilor, întâmplărilor, începând din copilărie si până la sfârsit.
Fac parte din generatia celor care au învătat că poporul făureste istoria, că personalitătile doar îl reprezintă, slujindu-i interesele; fac parte din generatia celor îndoctrinati cu sloganurile comuniste.
Am învătat după manualul de istorie scris de Roller unde erau slăviti eroii clasei muncitoare: Ilie Pintilie, Olga Bancic, Donca Simu, Vasile Roaită. Am cunoscut-o pe mama eroului Filimon Sârbu, invitată la o întâlnire cu elevii scolii la care predam limba română.
Mai apoi am aflat că Vasile Roaită era agentul Securitătii si trăgea sirena nu în cinstea muncitorilor grevisti de la Atelierele Grivita, ci pentru a anunta organele de represiune.
Am învătat că scriitori mari erau: Ion Păun Pincio, cizmarul Theodor Neculută, versificatorul A. Toma; că Eminescu a scris valoroase poezii sociale - despre viata grea si despre lupta de clasă; Arghezi, Ion Barbu si multi alti români de înaltă cultură erau dusmani ai clasei muncitoare. Opera cea mai importantă a lui Sadoveanu era Mitrea Cocor.
Eram elevă la Dorohoi când a murit Stalin. Era o zi friguroasă, vânt si praf, stăteam singură în curtea liceului si mă gândeam că axa planetei se va clătina în urma acestei imense pierderi. Diriginta clasei mele, Ralea Pollak, preda limba rusă; toate elevele o ascultau si o iubeau; diriginta ne punea să-i scriem mereu tovarăsului Stalin si să-i multumim pentru viata noastră bună. Învătam istoria partidului comunist al URSS, geografia URSS, iar din lipsă de manuale preluasem Metodica predării matematicii, de Pcelko, direct în limba rusă.
M-am născut într-un sat din Arges, nu l-am cunoscut pe tatăl meu fiindcă eram foarte mică atunci când Tudor Conea, de 26 de ani, a fost ucis la Odessa. Mama s-a recăsătorit, a mai născut o fetită, dar tatăl vitreg a căzut la datorie, în ultima zi a luptelor de la Iasi. Am fost dată spre crestere si educare sorei mamei mele, o învătătoare din Concesti, comuna Darabani, în nordul Moldovei; o traumă psihică majoră pentru mine. Am trăit perioada secetei din 1946, la care se referă excelenta poezie “Moartea căprioarei” de Nicolae Labis si am colindat prin păduri după rădăcini comestibile de baraboi; multi copii au murit, fiindcă au confundat baraboiul cu cucuta; zilnic băteau clopotele pentru moarte.
Am intrat la facultate pe baza diplomei de merit; o vreme am avut bursă republicană fiindcă aveam note maxime. Cei mai multi profesori universitari, asistenti, conferentiari erau necalificati. În aer plutea un val de teamă, era multă sărăcie, dar pe-atunci eram tineri, aproape copii, nu stiam multe, nu întelegeam multe. Învătam că lumea e împărtită în două “lagăre”, socialist si capitalist, - iar noi aveam norocul să trăim în cea mai bună dintre lumi, fără să ne gândim prea mult la regulile penitenciare.
Învătam istoria pedagogiei cu Otto Shechter, fost comandant al penitenciarelor din Iasi, reciclat în profesor; literatură cu tovarăsa Falcon, metodici cu Dora Gâtlan si Clara Maru, folclor cu Mitu Grossu, fost tehnician dentar. Secretarul de partid al facultătii era tovarăsul Lautermann, bibliotecar.
În acest timp, în 1956, în Ungaria a avut loc ceea ce s-a numit pe atunci “contrarevolutie”, adică o încercare curajoasă de răsturnare a regimului comunist. Autoritătile politice ale vremii au ordonat imediat cresterea combativitătii, ascutirea luptei cu dusmanii regimului; oricine putea fi un dusman, oricine putea avea idei neconforme cu dogma. A început o cumplită vânătoare de vrăjitoare, prilej pentru multe cozi de topor să scape de concurenti, de oricine nu le convenea, si să se afirme ca sustinători ai regimului. Peretii tuturor institutiilor, erau împodobiti cu portretele monstrilor politici ai vremii: Dej, Lothar Rădăceanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Emil Bodnăras etc.
În rândul tinerilor cu alt drum în viată, pe drumul politic si luminos al comunismului, îsi făcea loc un nume mare, Ion Iliescu, luptător convins împotriva devierilor de la linia partidului, conducând Uniunea Asociatiilor Studentilor din România. În 1958, luând cuvântul la închiderea unei Plenare, Ion Iliescu îndemna la cresterea combativitătii politice a asociatiilor si combătea cu tărie influentele dusmănoase.
Aveam două colege proaspăt unse în conducerea UASR, ambele din Brasov, parcă le văd umblând cu niste dosare sub brat, dându-si importantă si mobilizându-ne la sedintele asociatiei.
Cu una dintre ele eram colegă de grupă. La un seminar de socialism “stiintific”, o asistentă căuta să ne convingă cu argumente subtirele că în istorie există căderi totale, spirala evolutiei se retrage în jos. Era vorba despre legea negării negatiei. M-am ridicat si am spus că în chiar exemplul dat de dumneaei, în cel de al doilea război mondial, ciudat, dar dezvoltarea tehnicii militare, fapt negativ, presupune dezvoltarea chimiei si a fizicii, fapt pozitiv. Căutam să-mi sustin ideea că niciodată, în nici un fel de societate, nu poate cădea chiar totul, că pot fi găsiti măcar câtiva germeni ai progresului. Era o speculatie, o discutie într-un seminar. S-au mai ridicat si alti doi colegi, Iancu Săceanu si Timus Velcescu, vorbind si ei în contradictoriu cu asistenta. După scurtă vreme, Securitatea a pus ochii pe noi. Am fost chemati la discutii, criticati în sedinte aranjate, umiliti peste măsură, jigniti.
În acelasi timp, la multe alte centre universitare începuseră arestările si încarcerările. Mai înainte de teroarea din centrele universitare Bucuresti si Iasi, fuseseră bătuti, arestati si condamnati la ani grei de închisoare multi studenti de la Facultatea de Mecanică din Timisoara care organizaseră un protest pentru sustinerea revolutionarilor anticomunisti maghiari. Vestile acestea nu prea ajungeau la noi. În Viata studentească se scria chiar atunci despre entuziasmul timisorenilor la crearea asociatiilor.
Peste multi ani am aflat de la un prieten - care fusese si el exmatriculat de la Drept - cine m-a “turnat” pe mine, cine a luptat să fiu trecută pe lista neagră, cine mi-a influentat total destinul. Nimeni altcineva decât o colegă de grupă… Jalnicele, eternele cozi de topor!
Anii 1957-1961 au marcat o culme de neimaginat a terorii. Un coleg al meu a dispărut pe vecie, a fost ridicat noaptea de Securitate pentru că, în ritmul unei melodii, rostise un singur cuvânt: Horthy.
În martie 1959, a venit rândul facultătii mele la marea “epurare”. Sute de studenti erau înghesuiti în sala cea mare a Căminului 303 al Politehnicii, fostul grajd regal – azi sediu al Academiei Nationale de Educatie Fizică si Sport. Au fost chemati rând pe rând la tribună multi studenti, alături de câtiva universitari,”judecati” si condamnati ca dusmani ai poporului român. La tribună se aflau: ministrul învătământului Athanasie Joja, rectorul Jean Livescu, zbirul Florian Dănălache, ministru al transporturilor într-o vreme si presedintele UASR Ion Iliescu.
A venit rândul meu la tribună si, sub lumina reflectoarelor, am trăit cea mai cumplită spaimă din viată. Se simula un fel de proces, dar fără apărător, iar acuzatorul meu a fost chiar Otto Shechter, care a spus că am o gândire periculoasă, l-am citat pe Nicolae Iorga într-o teză (deci citesc cărti interzise) că mă apreciază Aurel Martin, critic literar si redactor la Luceafărul, care “e un dusman periculos al poporului si stă acum unde-i e locul.” Aurel Martin era asistent la istoria literaturii, un om deosebit de cult si apreciat. Tocmai selectase doi studenti care apucaseră să debuteze la Luceafărul: pe mine si pe colegul meu Marincovici George, dar nu mult după asta, fusese judecat de Tribunalul Militar si condamnat la ani grei de temnită pentru presupuse atitudini dusmănoase.
Danalache zbiera, de-a dreptul, iar cineva din sală m-a întrebat ce sunt părintii mei. Am răspuns printre lacrimi că tatăl meu a murit la Odessa, prostie mare, pentru că mi s-a adăugat alt cap de acuzare, formulat atunci, pe loc, anume că tatăl meu a luptat împotriva tovarăsilor sovietici. Au fost exmatriculati si ceilalti colegi de grupă, Săceanu si Velcescu, trimisi “la munca de jos” pentru reeducare în sânul clasei muncitoare si au lucrat pe santier la înăltarea vilelor din Floreasca.
Un prieten al meu, un consătean, Florin Constantin Pavlovici, de o inteligentă iesită din comun, student la Ziaristică, a stat 5 ani la Jilava si prin alte părti pentru că a spus că nu-i place romanul “Rădăcinile sunt amare”, de Zaharia Stancu. Alexandru Zub, azi academician, cunoscut de mine pe vremea când eram elevă la Dorohoi, alături de alti 3 colegi a fost condamnat la închisoare pentru că a organizat sărbătorirea a 500 de ani de la înăltarea pe tronul Moldovei a lui Stefan cel Mare. Stela Pogorilovschi, o colegă de la Dorohoi, studentă la Ziaristică, i-a spus unei “prietene” ceva împotriva regimului. A fost trădată si condamnată la închisoare. A fost atât de mult afectată psihic, încât nu si-a mai revenit; trăieste acum dintr-o pensie mizeră de detinut politic, în timp ce “prietena” care i-a schimbat destinul o duce azi foarte bine si apare la televizor. Florin Constantin Pavlovici, după ani de tăcere, a scris o carte de exceptie, “Tortura pe întelesul tuturor”.
Lista “dusmanilor poporului” e foarte lungă. Multi au fost ucisi fizic, multi au fost marcati pentru toată viata de nedreptatea care li s-a făcut, de mârsăvia oamenilor.
După o vreme, s-a mai revenit asupra unor hotărâri luate atunci, în focul demascărilor, s-a considerat că au fost mult prea multe exagerări si astfel, unii dintre noi am putut să ne terminăm studiile. Când mi s-au întocmit actele pentru reînmatriculare, rectorul, Jean Livescu, mi-a spus în soaptă: “Fetito, fii foarte atentă, vezi cu cine vorbesti si nu spune ce gândesti!”
Nedreptatea, minciuna si ticălosia vremurilor m-au marcat profund. Nu am avut nici o zi din viată în care să nu-mi amintesc de acele momente. Am trăit cu spaimă. Mi-am pierdut încrederea în oameni si în puterile mele; m-am mărginit la cotidianul mărunt, n-am mai avut curaj să gândesc dincolo de suprafată.
As fi vrut să cânt la vioară, dar mătusa mea n-a vrut să-mi cumpere un arcus.
As fi vrut să scriu, am debutat, dar n-am avut noroc să pot continua. Am fost profesoară la niste scoli din Bucuresti si numai aici, în clasă, alături de copii, în limita vremurilor, cred că am dat ceva din ceea ce numim suflet - ce-o mai fi si asta?!
Aveti grijă de voi. Aveti grijă de copiii vostri, vorbiti-le cu dragoste, nu-i înstrăinati. Apărati-i, povestindu-le viata voastră.
Iar dacă vor dori un arcus pentru vioara cea veche, nu ezitati, nu pierdeti momentul: cumpărati-l!
S-ar putea să cânte cândva un cântec mai frumos decât al meu…
Constanta Corbea, Bucuresti
|
Constanta Corbea 3/8/2007 |
Contact: |
|
|
