Ilie Toroutiu - un roman din Bucovina
Sunt, în imensa lume în care traim, oameni despre
care se spune ca s-au nascut sub o stea
norocoasa, ajungând sa se desfete cu toate
bunatatile lumii, si care-si traiesc viata firesc; unii cunosc zbuciumul
sufletesc al cautarilor, al autodaruirii întru împacarea cu sine si
cu lumea; altora bunastarea le adoarme spiritul
si ajung sa confunde rosturile lor în lume,
pentru ei fericirea fiind mai multul material.
Sunt si oameni care, indiferent de darurile cu
care au fost înzestrati de bunul Dumnezeu,
considera mereu ca au fost nedreptatiti si-si plâng
soarta în vazul lumii, obosindu-ne cu
lamentarile si degetele lor acuzatoare
aratând mereu catre oricine altcineva decât
propria persoana, considerându-se perpetuu
nefericiti.
Se nasc însa, nu foarte des, e-adevarat,
semeni ai nostri care refuza sa
traiasca în trecutul lor nefericit, oameni
care, desi nascuti parca sub
împotrivirea sortii, se înversuneaza
sa lupte cu rautatea oamenilor, cu vitregia
vremurilor, cu propriile limite, astfel încât
framântarea aceasta devine o a doua lor
natura iar rezultatele acestei confruntari
continue, indiferent care ar fi ele, sunt suficiente
motive pentru a continua.
Din aceasta din urma categorie face parte
Ilie E. Toroutiu, erudit carturar
bucovinean, una dintre cele mai generoase si mai
pilduitoare personalitati ale istoriei
noastre din prima jumatate a secolului trecut,
figura marcanta a vietii culturale
românesti interbelice despre care, din
nefericire, doar putina lume mai stie
câte ceva în spatiul lui natal, în Bucovina
în care s-a format si pe care a pastrat-o în
lada de zestre a sufletului sau.
La cumpana dintre ultimele veacuri ale mileniului
al carui ochi nu demult s-a închis, Bucovina
cunoaste din plin efectele politicii promovate de
Casa de Habsburg în vederea solutionarii tot
mai evidentei crize interne a imensului imperiu
bicefal. Înfrângerile suferite de armatele imperiale
în confruntarile cu cele italo-franceze din 1859
si cu cele prusace din 1866, incapacitatea de a
zadarnici formarea si consolidarea
tânarului stat national român, excluderea
din Confederatia germana, acceptarea
compromisului cu maghiarii, pierderea hegemoniei în
lumea germana ca urmare a formarii
Imperiului german în jurul Prusiei lui Wilhelm I
si a artizanului unificarii, cancelarul Otto
von Bismarck, au avut în viata imperiului
consecintele unor adevarate catastrofe,
zdruncinând serios mentalitatea de ,, mari germani" a
austriecilor(1) si demonstrând slabiciunile
interne ale unui stat care se
încapatâna sa traiasca
dintr-un trecut devenit desuet. Ca un facut,
familia imperiala trece printr-o perioada de
nenorociri ce, desi poate au stârnit si
compasiunea supusilor, parea sa
demonstreze ca si Divinitatea si-a
întors ochii de la membrii ei: asasinarea, în Mexic, a
lui Maximilian de Habsburg-fratele împaratului
(1867), drama din castelul de vânatoare de la
Mayerling care are ca erou principal pe Rudolf, unicul
fiu al lui Francisc Iosif,(1889) asasinatul de pe
malul lacului Geneva caruia-i cade victima
Sissy, frumoasa împarateasa a Austriei
(1898).
Era firesc ca, pe un fundal politic atât de
framântat, cu o evolutie agravata de
complicarea relatiilor internationale, de
sporirea animozitatilor dintre cei doi
vecini cu politici expansioniste- austrieci si
rusi- popoarele ce fusesera înglobate
si supuse prin forta bruta a armelor,
în virtutea dreptului celui mai puternic,
sa-si manifeste dorinta de eliberare,
de a-si lua soarta în propriile mâini. Ca urmare,
vom întâlni firesti manevre politice care sa
atenueze, eventual, elanul popoarelor supuse, sa
le faca sa înteleaga
preocuparile austriecilor pentru mai buna lor
viata si, astfel, sa poata
guverna în continuare peste natiunile condamnate,
fara vina si fara
judecata, la subjugare: acordarea, prin legea din
1907, a dreptului de vot universal, egal, direct
si secret tuturor supusilor, admiterea, în
Bucovina, în 1910, a patru limbi oficiale- româna,
germana, ucraineana si polona, etc. Erau, din
nefericire, masuri care nu mai puteau schimba
raul facut în anii anteriori, rau
constient realizat, si care convenea de
minune stapânului de departe: diminuarea
elementului etnic românesc în aceasta provincie
în care era singurul autohton, deznationalizarea
sistematica a românilor care, din majoritari
absoluti la data anexarii ajung, în preajma
primului razboi mondial, în situatia de
minoritari (34,24 %)(2) coplesiti de
alogeni, pedepsirea exemplara a celor ce
îndrazneau a ridica ochii din
tarâna, cautând o dreptate ce se
dovedea iluzorie.
Plecând de la o asemenea stare de lucruri, elita
Bucovinei, alcatuita din oameni
înzestrati cu,, o anumita superioritate
naturala, pregatire generala si
profesionala, autoritate, prestigiu,
cunoastere"(3), preoti,
învatatori si profesori,
juristi si medici, îsi va canaliza
activitatea întru apararea intereselor
natiunii din care faceau parte, fie si
cu sacrificarea linistii si
bunastarii familiilor ori cu pretul
unor umilinte degradante. Exemplele familiilor
Hurmuzachi, Porumbescu ori Morariu sunt edificatoare
în acest sens, forta morala, curajul si
încapatânarea ce veneau dintr-un
optimism incorigibil, din încrederea în victoria
finala a fortei dreptului asupra dreptului
fortei transformându-i în adevarati
stâlpnici ai nationalismului românesc. Truda lor
n-a fost zadarnica; ea a insuflat
constiintelor individuale la formarea
carora au contribuit sentimentul
apartenentei la un neam ce trebuia
sa-si rupa lanturile robiei fie
si cu pretul înlantuirii unora
dintre fiii sai. Asa au aparut pe
pamântul acesta binecuvântat si încercat de
Dumnezeu multi luptatori anonimi pentru
libertatea românilor bucovineni, pentru triumful
dreptatii împotriva unei injustitii a
istoriei.
Metodele folosite sunt dintre cele mai variate: de
la întretinerea unei bogate corespondente cu
fruntasii politici din Principate si
Transilvania la difuzarea clandestina a unor
brosuri ce dadeau în vileag
tranzactiile ce au dus la rapirea Bucovinei,
de la schimburile de carti si manuale
scolare si primirea de burse din partea
statului român pâna la organizarea unor
societati culturale cu scop bine precizat în
apararea culturii si sufletului românesc; de
la creatii literare aparent ,,nevinovate" la
participarea la bataliile razboiului de
independenta, de la organizarea unor mari
serbari populare cu caracter panromânesc la
dezertari si angajarea pe frontul primului
razboi mondial alaturi de armata
româna.
Într-o astfel de atmosfera, într-o casa de
tarani a caror singura avere era o
liota de copii, se nastea,la 17 iunie
1888(4), pruncul botezat de preotul E. Bacinschi,
parohul de la biserica Sfintii Apostoli Petru
si Pavel din Solca, cu numele sfântului ce urma
sa fie sarbatorit în miezul verii:
Ilie. În saraca familie avea sa
deschida ochii cel ce urma sa devina
unul dintre cei mai devotati luptatori
pentru apararea idealurilor si
demnitatii românesti din acest chinuit
colt de Ţara. Saracia-i va
marca puternic copilaria si atunci când avea
sa înceapa a scrie, într-unul din Chipuri
avea sa realizeze, concomitent, un zguduitor
tablou al acestei stari materiale si un
omagiu adus sacrificiului matern: ,, Tu, maica
flamânda a celor cinci crâmpeie din trupul
tau, tu n-ai nevoie de hrana. Tu vei privi
cum îmbuca de lacom plapânzii tai
muguri si vei fi satula."(5) Nu este
exclus ca aceste imagini sa fie întiparirea
definitiva în memorie a unor frânturi din
copilaria necajita a lui Ilie, copilul
trecând, cu siguranta, prin asemenea momente
în casa nevoiasilor sai parinti,
taranii Toader si Ecaterina Torout
din Solca.
Anevoioasa si plina de
maracini i se deschidea calea vietii
acestui prunc ce avea sa înceapa a
întelege viata si rostul lumii la
rascruce de veacuri. Parea ca,
îngrozite de saracia lucie din casa
Toroutenilor, nici ursitoarele nu s-au îndurat a
adasta pe lânga leaganul copilului spre
a-l darui cu bunatatile si
frumusetile lumii. Doar una, înduiosata
pesemne de trupul firav, s-a îndurat de soarta lui,
legându-i de firul de ata rosie pus de
mama la mânuta, spre a fi de spaima
celor cu ochi rai, daruri ce aveau sa
iasa la lumina peste nu prea multa
vreme: inteligenta, rabdare,
perseverenta, dreapta judecata,
imensa capacitate de munca si, mai
ales, o infinita bunatate si modestie,
o uriasa putere de întelegere a
aproapelui, o rara loialitate fata de
oameni si idei.
Dupa clasele primare urmate la scoala din
Solca, Ilie Toroutiu va fi, între anii 1902-1910,
elev la KK Obergymnasium din Suceava. (6) N-a fost un
elev eminent, desi mintea lui
scaparatoare l-ar fi
îndreptatit la o asemenea pozitie. Din
nefericire viata de gimnazist nu a fost deloc
usoara pentru adolescentul de la Solca, mai
tot timpul necesar pregatirii lectiilor
fiind dedicat meditatiilor particulare din care
se întretinea, putând chiar sa trimita
uneori bani si sarmanilor lui
parinti.(7)
Cu siguranta ca în aceasta
perioada se naste interesul lui pentru
folclor, având în vedere ca, printre alti
profesori celebri ai liceului sucevean, îl are la
religie pe preotul academician Simeon Florea Marian
care ,, ca cercetator profund al vietii
taranimii noastre, ne obliga, în
fiecare vacanta, sa adunam de la
vetrele parintilor comori ale
traditiilor, obiceiurilor, cântecelor,
vrajilor si descântecelor care
învaluiesc viata taranului din
leagan pâna la moarte."(8)În felul acesta
adolescentii vor contribui nu numai la salvarea
duhului milenar al stramosilor, a
întelepciunii si memoriei colective, ci
si la stavilirea politicii de omogenizare
etnica promovata de autoritatile
austriece. Printre colegii de clasa i-a avut pe
Dionisie Para, Al. Zavulovici, Erast Hostiuc, Nicolae
Turturean si Theodor Turturean, acestia din
urma de loc din Patrautii
Sucevei.(9) Probabil ca prin intermediul lor îl
va cunoaste pe Alexandru (Leca), baiatul
parintelui Constantin Morariu, cu care era de
aceeasi vârsta dar de care îl
desparteau patru ani de studii.(10)
De Leca Morariu îl va lega o frumoasa prietenie
si deseori copilandrul slabut, cu ochi
patrunzatori, venit de sub padurile
Solcii, îsi întovarasea prietenul
la Patrauti, acolo unde erau
îndeaproape cercetati de preotul cu chip asemenea
sfintilor de pe peretii ctitoriei lui
Voda Ştefan, parinte atât al fiilor(
trei feciori- Victor, Aurel si Alexandru si
doua fete- Victoria si Elvira) cât si
al poporenilor sai. Blajin, sfios, cu buna
cuviinta învatata în casa
parinteasca, gimnazistul Toroutiu va
suferi o profunda înrâurire a spiritului
Morarenilor asupra personalitatii sale,
nestemata spiritului sau slefuindu-se în
contact cu cel ce reprezenta spiritul viu al
,,Arboroasei".,, Înzestrat din fire cu o minte
agera, cu un suflet curat si cu o
mistuitoare dragoste de neam, tara si
lege, acest barbat harnic si vrednic
slujitor al altarului a izbutit sa dezvolte în
laborioasa sa viata o larga si
prodigioasa activitate în care se rezuma o
buna parte din contributia morala
si intelectuala pe care vrednica
noastra preotime a înteles sa o
duca la mareata opera de
fortificare sufleteasca a neamului si de
redesteptare a lui prin trezirea si
întarirea constiintei
nationale."(11) Martirul de la
Cernauti, devenit apoi un adevarat
sfânt la bisericuta voievodala de la
Patrauti, Constantin Morariu a iubit
pamântul tarii lui ca nimeni altul.
,,Erudit fara pedanterie si
fara nici o pretentie, vorbitor
fara pompa zadarnica, om de
conducere fara dorinta de a iesi
el pe planul întâi, crestin fara
fanatism si Român fara ura
fata de alte neamuri"(12), parintele
Morariu si-a crescut copiii în spiritul iubirii
neconditionate fata de neamul lor, al
sacrificiului continuu în vederea ridicarii
spiritualitatii acestuia, al
respectarii unor valori perene ale umanismului:
modestia, curajul, dragostea si omenia, respectul
pentru familie, întelepciunea si, mai ales,
setea de cultura, singura capabila sa
schimbe din temelii soarta românilor.
În acest mediu se va forma adolescentul si apoi
tânarul solcan, oaspete frecvent al casei
arboroseanului, acolo unde îl asteptau sfaturile
întelepte ale preotului, grija materna a
cucoanei Elena si prietenia copiilor familiei.
Aici îsi va fi completat studiile de istorie a
neamului, lecturând cartile din biblioteca
locuintei parohiale, stiuta fiind
ambitia parintelui de a-si procura
neaparat cartile premiate de Academia
Româna; aici va fi prezentat rezultatele primelor
investigatii folclorice; tot aici, ascultând
muzica de calitate( toti copiii Morariu
cântând la diverse instrumente), îsi va fi format
propria cultura muzicala, din repertoriul
prietenilor lui nelipsind ,,Hora
detrunchiatilor", ,,Tricolorul" ori ,,Pe-al
nostru steag" ale lui Ciprian Porumbescu, întrega
familie venerând pe acest prieten si frate de
suferinta al lui Constantin Morariu. Devenit
un obisnuit al casei, firavul Ilie a
câstigat treptat pretuirea tuturor
locatarilor ei, impresionati de curiozitatea, de
ambitiile, de vointa uriasa de
autodepasire ale tânarului fiu de
taran. A devenit unul de-ai lor; sufletul
lui s-a încarcat de uriase energii în
aceasta casa în care parintele a
crescut ,,adevarate podoabe ale tineretului
românesc din Bucovina".(13) Şi tot aici se va
înfiripa prima, marea, unica iubire a sa, aceea pentru
mezina familiei, Elvira, fiica cea mica a
parintelui Costache, alintata de toata
lumea Lutcu.
Student, din 1910, la Cernauti, se va face
repede remarcat prin seriozitate si munca
asidua, calitati care l-au determinat
pe savantul romanist Mathias Friedwagner sa-l ia
cu sine, la plecarea din capitala Bucovinei, ca
asistent de limba româna pe lânga catedra de
limbi romanice de la Universitatea din Frakfurt am
Main, acolo continuându-si si studiile.(14)
Revenit în Bucovina, cel mai probabil în vederea
satisfacerii stagiului militar, este mobilizat la
sfârsitul lunii iulie 1914 (15), odata cu
Leca Morariu, si va fi trimis, asemenea altor mii
de tineri români, sa lupte pentru un imperiu
si un împarat care nu erau ai lui, sa
apere niste frontiere prost întocmite,
sa-si verse sângele pentru o cauza ce-i
era straina. Dupa o serie de
peregrinari cu unitatea sa pe drumurile
Galitiei, în toamna lui 1914 reuseste
sa obtina un concediu si
(împreuna cu cumnatii sai, Aurel
Morariu si Vasile Grecu)(16) se refugiaza în
Bucuresti, acolo unde îsi va stabili
definitiv domiciliul.
Înca din anii liceului va scrie o serie de
foiletoane pe care le publica în ,, Patria" de la
Cernauti( 1909-1910) si tot din
aceasta perioada revista ,,Ion Creanga"
din Bârlad (1908-1910)îi va publica folclor cules din
satele Bucovinei, întreprindere pentru care îi era
dator, cu siguranta, parintelui catihet
Marian. Bun cunoscator al limbilor germana
si greaca, traduce intens, începând din
ultimii ani de liceu si continuând în anii
studentiei, teatru, brosurele cu
continut moral religios si filosofie din
aceste limbi, si publica un dictionar
de buzunar român-german si german-român. Tot
înainte de razboi publica, la Cluj,
Cernauti si Solca, primele volume de
folclor, studii despre nivelul economic atins de
elementul românesc din Bucovina, un volum de nuvele
si primele încercari de critica
literara.
Chiar de la stabilirea sa în
Bucuresti, întâi ca profesor la Liceul ,,Cantemir
Voda", ca proprietar de librarie, apoi de
tipografie si întemeietor al Institutului de
Arte Grafice,,Bucovina" , Ilie E. Toroutiu va
dovedi, pe de o parte, o ambitie iesita
din comun pentru a-si asigura un loc al sau
într-o lume care-l privea ca pe un strain, pe de
alta parte o loialitate statornica pentru
bucata lui de Ţara si pentru oamenii
acesteia, casa lui fiind gazda primitoare pentru
bucovinenii ajunsi, pentru cine stie ce
pricini în capitala, iar editura si
tipografia lui dând posibilitatea afirmarii unor
condeie ale pribegilor din tara fagilor,
alaturi de lucrari ale unor nume cunoscute
si apreciate în peisajul literar românesc. Cu o
bogata activitate publicistica, polemist de
temut în perioada interbelica, va continua
sa traduca si va realiza importante
lucrari de literatura comparata,
aplecându-se mai ales asupra influentelor germane
în literatura si filosofia româna. Cel mai
mare merit al lui Toroutiu în cultura româna
ramâne însa publicarea, în treisprezece
volume, a colectiei ,, Studii si documente
literare", circa 8000 de pagini care cuprind
corespondenta membrilor,,Junimii" si pe cea
a ,, Samanatorului",
însotite de cuprinzatoare si judicioase
note si comentarii ale autorului, menite sa
scoata la lumina adevarul despre oameni
si fapte care au fost, despre o epoca de
asezare a statului si culturii române pe noi
coordonate, despre cei care, prin truda si cu
sudoarea lor, au arat pe ogorul sfintei limbi române.
Premiat, pentru aceasta realizare, de Societatea
Scriitorilor Români, primit, ca membru corespondent,
în Olimpul culturii române, membru activ si
responsabil în Societatea germanistilor români,
facând o adevarata activitate de
mecenat în literatura româna, Ilie E.
Toroutiu va conduce între anii 1939-1944,o
perioada extrem de grea, care va marca dureros
existenta fiintei românesti, celebra
revista ,, Convorbiri Literare", careia-i va
închina si timpul si sufletul si
resursele sale financiare. Nu este o
experienta noua, având în vedere
ca între 1927-1929 a editat propria revista,
,, Floarea Soarelui", iar revistei conduse de cumnatul
si prietenul sau, Leca Morariu, i-a asigurat
în repetate rânduri tiparirea pe speze proprii.
N-a fost usor sa supravietuiasca
în anii razboiului; credite obtinute tot mai
greu, cheltuieli tot mai mari, bombardamente care au
decimat bunurile adunate într-o viata de om
harnic si perseverent au deteriorat starea de
sanatate a carturarului dar mai ales a
sotiei sale. Nu s-a plâns niciodata,
nimanui, de greutati; dimpotriva,
corespondenta cu cumnatii sai (17),
pribegi retrasi iar din Bucovina si
aciuati pe unde a vrut Dumnezeu, denota un
caracter puternic, o vointa
îndaratnica de a o lua de la început,
asemenea lui Sisif, de a face noi investitii, de
a-si repune pe picioare, pentru el si pentru
muncitorii pe care i-a pretuit toata
viata, tipografia ce era a doua sa casa.
Îndaratnicia aceasta tipica omului
ridicat prin munca este relevata si în
putinele scrisori trimise dupa instaurarea
regimului comunist. Într-una dintre ele, trimisa
profesorului Ştefan Cuciureanu, vechiul sau
colaborator de la ,,Convorbiri Literare",
academicianul bucovinean spune: ,, Am avut mult de
suferit de pe urma stigmatului ca am întemeiat
printr-o munca de rob timp de treizeci de ani o
institutie de cultura, pe care acum au
desfiintat-o cu desavârsire. Acolo-i o
magazie de nu stiu ce. N-a mai ramas nimic.
Nu-i baiu: nu-i moartea cailor dupa voia cânilor,
dar loviturile magarilor m-au durut." (18) Au
fost multe lovituri: nationalizarea tipografiei,
confiscarea multor documente literare, târârea
carturarului într-un proces de sabotaj, impunerea
chiriasilor în casa lui de pe strada Argentina,
cartelarea produselor de stricta necesitate,
lipsa oricarui sprijin material la o vârsta
care nu-i mai permitea sa o ia de la capat,
toate aceste nedreptati facute de cei
hotarâti sa pescuiasca în apele
tulburi ale începutului noului regim au grabit
sfârsitul fizic al unei familii model de
daruire, abnegatie si munca
comuna întru sporirea culturii românesti.
Şi daca nimic din rautatile
lumii pe care de atâtea ori i-a fost dat s-o vada
schimbându-se nu l-a doborât, gasind de fiecare
data forta de a merge înainte, boala si
apoi moartea celei ce i-a fost tovarasa
de viata aproape 34 de ani i-a rapus
vointa, flacara vietii lui stingându-se
odata cu disparitia Elvirei, singurul mod
prin care putea sa se fereasca de
singuratate, dovada vie a unei iubiri de-o
viata. A fost o dragoste de vechi basm
românesc, sincera si cu buna
cuviinta caracteristica oamenilor
întelepti, încheiata tot ca în basmele
românesti cu ,, si au trait
fericiti pâna la adânci
batrâneti." desi ei abia
pasisera pragul acestei vârste atunci
când, discreti cum au trait toata
viata, s-au retras în eternitate.
Activitatea sa culturala va începe sa
atraga atentia abia în cel de-al treilea
deceniu al secolului trecut, dupa reintrarea
vietii pe un fagas relativ normal
si în conditiile în care, muncind pe brânci,
nepermitându-si o clipa de ragaz,
vesnic în cautare de utilaje, credite
si comenzi, Ilie E.Toroutiu devenise o
figura cunoscuta în peisajul cultural
bucurestean.
Despre activitatea sa în primii ani ai vietii
sale din capitala se cunosc destul de putine
lucruri, deocamdata. Profesor de germana la
,, Cantemir Voda", nu se va multumi doar cu
statutul de simplu salariat si, cum o
demonstreaza corespondenta viitorilor
sai cumnati existenta în Fondul
,,Octavia si Leca Morariu", foarte curând
dupa instalarea în capitala este intens
preocupat de posibilitatea achizitionarii
unei tipografii. Probabil ca timpul liber este
mult comprimat în aceasta perioada si,
muncind ca un rob spre a-si achita datoriile
contractate la banci, nu mai apuca sa
scrie. Abia pe la 1920 publica textul unei
conferinte sustinute la Cercul ,,Libertatea"
din Bucuresti- Un iscusit traducator al
poeziei românesti în limba evreeasca (19),
în care vorbeste despre activitatea lui Salomon
Segall, ceea ce atrage atentia lui Gala
Galaction. Acesta, într-un articol publicat în 1920
revista ,,Luptatorul", face aprecieri atât asupra
importantei demersului lui Salomon Segall,
caruia îi apreciaza efortul de a face
cunoscute frumusetile literaturii române printre
vorbitorii de idis, cât si la adresa
conferentiarului. Despre acesta, pe care-l
considera,, un inimos carturar
bucovinean"(20), autorul ,,Bisericutei din
razoare" considera ca ,,are o
însusire pretioasa fata de
alti intelectuali români.Fiind bucovinean, a avut
prilejul sa învete, pe lânga
ruteneste si nemteste, si
idiomul specific în care se înteleg evreii între
dânsii." (21)
Cât despre includerea numelui sau în lucrari
bibliografice de anvergura, ceea ce ar fi
stabilit locul meritat într-o ierarhie culturala
româneasca, se pare ca prima mentionare
de acest fel a activitatii literare a
feciorului lui Toader Torout din Solca este cea a
lui Constantin Loghin facuta în volumul
Scriitori bucovineni.Antologie aparuta la
Bucuresti în 1924 în seria Publicatiunile
Casei Şcoalelor a tipografiei Reforma
Sociala. Considerând ca face ,,o opera
de dreptate si de recunostinta
fata de înaintasi"(22), plecând de la
faptul ca ,,nici în Bucovina nu se mai
gasesc operele acestor scriitori, deoarece ele
sunt de mult epuizate si numai cu greu accesibile
specialistilor"(23), literatul, de asemenea
bucovinean, înregistreaza în câteva sute de
pagini, pe scriitorii din nord de tara.
Dupa ce la pagina 15 numele lui
I.E.Toroutiu este mentionat printre
culegatorii de folclor alaturi de cele ale
lui I.G.Sbiera,E. Niculita-Voronca, D.Dan
si L.Morariu, paginile 299-310 îi sunt consacrate
în totalitate. Cele câteva rânduri despre
lucrarile autorului (,,Are traduceri ,
studii statistice-economice asupra starilor
sociale din Bucovina, cântece si povesti
poporale precum si un volum de încercari
literare") (24) sunt urmate de textul ,,Strajerul
cetatii", atât de elocventa dovada
a apartenentei scriitorului mentionat la
acea categorie de oameni constienti de
rostul lor în viata comunitatii.
Doi ani mai târziu, acelasi C. Loghin scoate la
Cernauti, la Tipografia Mitropolit
Silvestru, doua lucrari: Istoria literaturii
române în Bucovina. 1775-1918 si Istoria
literaturii române(dela început pâna în zilele
noastre). Cum este firesc, în prima dintre ele autorul
trateaza, cu fireasca pretuire, pe
creatorii de literatura din aceasta
provincie, scrierile lor fiind considerate ,,ecoul
durerilor si bucuriilor
noastre."(25)Prezenta lui I.E.Toroutiu în
capitolul ,,Ceilalti scriitori" este
fireasca, la acea data el având publicate
putine lucrari. Spre deosebire totusi
de antologia din 1924, aici sunt prezentate câteva
date biografice, se fac referiri la perioada
scolaritatii(,, Ca mai tuturor
baietilor nostri fii de
tarani, viata de liceu i-a fost un
calvar de neajunsuri si suferinte")(26) sau
la primele lucrari ale autorului prezentat.
Fara sa mentioneze colaborarea la
,,Patria" sau ,,Ion Creanga", C.Loghin
prezinta ca prime lucrari culegerile de
folclor, precizând ca Frunza verde.
reprezinta ,,o parte dintr-o vasta lucrare
Bucovina>pe care ne-a fagaduit-o dar nu ne-a
dat-o pâna acum"(27). Se face referire pentru
prima data la biblioteca de popularizare
,,Bucovina" editata de Toroutiu la
Bucuresti, Loghin considerând ca astfel se
continua traditia cultivata de
Societatea pentru Cultura si Literatura
Româna în Bucovina, scoala româneasca
din Bucovina si ziarul ,,Desteptarea" al
carui suflet a fost parintele C. Morariu.
Din opera autorului analizat Loghin face o
succinta analiza a volumului de nuvele
si schite Chipuri, aparut la Cluj în
1912. Apreciind ca ,,.izbuteste mai bine în
redarea unor crâmpeie din viata
saracacioasa de
student"(28)si ca ,,Uneori nu poate fi
impersonal si abstract, ci izbucneste în
patetice declamatii patriotice"(29), literatul
din capitala Bucovinei concluzioneaza ca
,,.fara mari pretentii, acest volum
aduce ceva caracteristic din Bucovina-elementul duios
si patriotic." (30)
În 1938 acelasi harnic cernautean C.
Loghin îsi vedea publicata la aceeasi
editura Antologia scrisului bucovinean pâna
la Unire, lucrare în care, în vol.II-Proza-paginile
239-256 îi sunt consacrate celui nascut la 17
iunie 1888 la Solca ,,din parinti
tarani foarte sarmani"(31). Având în
vedere ca în 1938 I.E.Toroutiu devenise deja
cunoscut în lumea istoriei si criticii literare
(publicase primele sapte volume din Studii
si documente literare, fusese premiat de
Societatea Scriitorilor din România, devenise membru
corespondent al Academiei Române) noua antologie
cuprinde mai multe date despre anii de formare,
activitatea publicistica, traducerile din
germana si greaca, folclorul cules de
carturarul bucovinean, un ,, merit nepieritor
pentru literatura româna dobândindu-si
publicând vasta colectie a documentelor literare>"(32). Sunt enumerate
lucrarile publicate de I.E.Toroutiu
pâna în momentul respectiv (44 de titluri,
ultimele fiind Studii si documente literare vol.
VII si Pagini de istorie si critica
literara, aparute în 1936). Este
publicata nuvela Mama, un înduiosator
portret nascut, macar în parte, din
experienta copilariei sale necajite. Nu
este o capodopera literara dar este o
farâma de suflet românesc arzând pe rugul
jertfelniciei întru nemurirea nu a unui om ci a unui
neam. De altfel, în Cuvântul introductiv, fostul
presedinte al Societatii pentru cultura
si literatura româna în Bucovina, Grigore
Nandris preciza: ,,Nu ne-a calauzit
intentia de a dezgropa opere de arta, ci
gândul pios de a recunoaste stradaniile
înaintasilor si de a contribui la
înfatisarea adevarata a unei
epoci, când slova româneasca avea putere
magica, iar cultul ei era o religie. Talentele
reale alaturi de stihuitori si prozatori de
ocazie au facut sa rasune cuvântul
românesc cu ecoul credintei mântuitoare în
sufletul generatiilor, care au simtit aici,
mai mult decât în oricare alta parte pericolul
înstrainarii." (33)
Daca în antologiile bucovinene lui Ilie
E.Toroutiu îi sunt consacrate mai multe
pagini(13, respectiv 18), în Istoria literaturii
române(dela început pâna în zilele noastre)
editata în acelasi an bucovineanul
lipseste cu desavârsire si
situatia aceasta se repeta si în
editiile imediat urmatoare (1926,1927,
1929), abia în editia a V a,din 1933, fiind
mentionat în capitolul ,,Alti critici
si istorici literari" la sfârsitul
enumeratiei: ,, I.E.Toroutiu (Studii si
documente literare, 2 vol)s.a" (34) Aceasta
lapidara mentiune se va repeta în
editia a VI a(1937), a VII a(1938),aVIIIa(1940).
a XIII a, cu singurele modificari ca au
aparut mai multe volume din Studii.. Abia în
editia a XIV a C. Loghin, referindu-se la Titu
Maiorescu, va da mai multe referinte despre
procuratorul arhivei maioresciene. În cap. IV,
consacrat veacului XX, în subcapitolul 3-,,Critica
si istoria literara"-, dupa ce
acorda un spatiu larg lui M.
Dragomirescu(1868-1942) si discipolilor
sai-P.Cerna, C.Pavelescu, C.Moldovanu,
E.Gârleanu, I.Minulescu, Al.T.Stamatiad,
M.Sorbul-adepti ai curentului estetic
initiat de critic, urmeaza aproximativ
doua pagini consacrate altor critici si
istorici literari. Sunt mentionati aici
foarte lapidar Gh.Adamescu, S.Puscariu,
P.V.Hanes, Gh.Pascu, D.Caracostea,
P.Constantinescu, Perpessicius, P.Zarifopol,
G.Calinescu, Ş.Cioculescu, V.Streinu si
ultimul, prezentat într-un spatiu ceva mai larg,
I.E.Toroutiu,cu un portret chiar(dintre criticii
prezenti în volum doar prezentarea lui
M.Dragomirescu mai este însotita de
portret): ,,I.E.Toroutiu(n.1888), care în vasta
sa colectie de literare>(pâna acum au aparut 12 volume) ne
ofera un imens material de documentare
literara.[.] Însotite de multe note si
comentarii foarte constiincios lucrate, aceste
studii constituie un material foarte pretios
pentru întelegerea oamenilor, pentru aprofundarea
mediului de inspiratie si pentru
cunoasterea conditiilor de
creatie"(35).
În mare masura, notita informativa
din Antologia scriitorilor bucovineni din 1924 a lui
C. Loghin este preluata de Gh. Adamescu mai întâi
în a sa Contributiune la bibliografia
româneasca. Daca profesorul C. Loghin nu-l
înscrie, pâna în 1933, în Istoria literaturii
române", poate dintr-o prea mare modestie ori
exagerata teama de ridicol(considerând poate
nesemnificativa contributia bucovineanului
la întemeinicirea sfintei limbi române), o va face Gh.
Adamescu,(istoric literar, bibliograf român, membru al
Academiei Române din 1921) în noua Istoria literaturii
române editate în 1928, în care enumera 30 dintre
lucrarile autorului(fara
Modernism.iesit de sub teascurile tipografiei în
1926)(36).Cum singura lucrare de referinta
mentionata de academicianul Gh.Adamescu este
antologia lui C.Loghin consideram ca abia
acum modestul I.E.Toroutiu începe sa se
impuna în peisajul cultural al României Mari.
Abia dupa aparitia primului volum din Studii
si documente literare numele lui Toroutiu va
fi mai des vehiculat de filologii români ce-i vor
recunoaste meritele acestui harnic si
tacut muncitor în gradina cuvintelor.
Astfel, în toamna lui 1931, Perpessicius semnala în
,,Cuvântul" de joi, 26 noiembrie(articolul va fi
preluat de revista cernauteana a lui L.
Morariu, ,,Fat Frumos" nr.6, nov.-dec.1931)
aparitia unui ,,început de fapta
editoriala dela care istoriografia
româneasca are numai bine de asteptat" (37)
apreciat, analogic, drept ,,un Hurmuzache al celor
literare, de extensiunea si importanta celui
istoric."(38). Fapta celor doi bucovineni(primul volum
a fost realizat în colaborare cu Gh. Cardas) este
foarte bine primita de oamenii de litere români,
acelasi Perpessicius considerând ca ,,opera
oricarui autor se lumineaza prin
cunoasterea conditiilor de laborator în care
a fost distilata"(39),volumele din Studii.care
urmau sa mai apara având tocmai aceasta
utilitate primordiala,de a spori valoarea,,când
poemul sau nuvela se vad înflorind ca
nufarul din namol."(40).Cât despre calitatea
muncii celor doi, Perpessicius remarca faptul
ca ,,volumul întruneste toate
conditiile unei lucrari moderne, mai exact
occidentale. Profunziune de note explicative si
indice sistematic, usor maniabil,
completeaza meritele acestei lucrari
si-i dau toate atributele unui veritabil
instrument de cultura"(41), semnalând ,,cu
toata deferenta râvna si utilitatea
colectiei."(42).
Ultimul numar din 1931 al revistei ,,Fat
Frumos", mai sus mentionat, sesizând
importanta faptei culturale a celor doi autori,
consacra 44 din cele 100 de pagini ale revistei
lui I.E.Toroutiu, prezent ca autor (pagini din
monografia Goethe, rectificari de istorie
literara,critica literara) sau,,erou"al
criticii literare (Perpessicius despre Studii.,
G.Tudor despre Heine si heinismul în literatura
româneasca). Într-o nota a redactiei se
apreciaza:,, substantialele si
documentatele pagini din viitoarea monografie
goetheana a colaboratorului nostru, d.
I.E.Toroutiu, publicate în nr. trecut din revista
,,Fat Frumos" au trezit pretutindeni un frumos
ecou, care sunt si ramân pentru autor
singura satisfactie pentru o munca
asidua în domeniul literaturii comparate.
Profesorul de limba si literatura
germana de la Universitatea Bucuresti, d.l
Simion Mândrescu, si-a inaugurat în 11 noiembrie
cursurile din acest an aducând mari elogii d.lui
I.E.Toroutiu pentru studiile care leaga în
mod atât de fericit manifestarile literaturii
noastre cu cea germana."(43). Rare sunt, de
altfel, numerele revistei cernautene în care
sa nu apara informatii despre literatul
solcan, fie ca este vorba despre semnalarea unor
noi volume, a recenziilor acestora, a polemicii în
care Toroutiu excela, fie ca sunt prezentate
actele de binefacere ori activitatea
desfasurata în diverse
societati culturale.
În acelasi sfârsit de an 1931 Gallia Tudor,
în cadrul unei sedinte a ,,Prietenilor
istoriei literare" face elogioase aprecieri la adresa
monografiei Heine si heinismul în literatura
româneasca, studiu la care Toroutiu lucra,
dupa propriile marturisiri, din 1911.
Parerile Galliei Tudor sunt puse sub semnul
aprecierilor venite de la Universitatea din Bologna,
de unde profesorul Carlo Tagliavini, care primise
cartile lui Toroutiu( monografiile
Heine si Sudermann), transmite: ,, .mi se pare
ca lucrarile domnului Toroutiu sunt
între cele mai bune cercetari de literatura
comparata."(44). Recenzoarea, demonstrând o
atenta lectura a operei prezentate, precum
si o cunoastere în profunzime a scrierilor
lui Heine si despre Heine, remarca excelenta
documentare si impartialitatea lui
Toroutiu în prezentarea aceluia care, în
conceptia criticului bucovinean, ,,marcheaza
tipul cel mai reprezentativ al poporului evreu, cu
toate calitatile indiscutabile si
defectele rasei sale."(45).Aprecierile privesc atât
calitatile de critic literar ale lui
I.E.Toroutiu(,,profunzime de gândire si
justeta"(46)), claritatea si
conciziunea exprimarii (,,cele mai profunde idei
si conceptii, autorul le exprima
printr-un numar foarte restrâns de cuvinte dar
alese astfel încât sa redea perfect atât gândirea
cât si intentia îmbinându-se ambele într-o
armonie desavârsita."(47)) cât si
preocuparile pentru estetica ale unui editor
ce se respecta, care face din carte o bijuterie
artistica si nu un simplu act de
mercantilism:,,Preocupat continuu de ideea frumosului,
în afara de conditiunile tehnice admirabile
ale formei în care îmbraca continutul
valorosului sau studiu critic,
însoteste unele capitole precum si
unele pasagii prin frumoase ilustratii, cari
si ele întregesc parca ideile expuse de
autor pe de o parte, iar pe de alta exprima
sensibilitatea fina, duioasa a lirismului
heinean."(48)Extinsa parere a Galliei Tudor vine
sa confirme ceea ce Al. Crita afirma
în 1930: ,, Dupa pretioasele monografii
C.Sylva(1924), Kant(1925) si H. Sudermann(1930)
în româneste, harnicul nostru compatriot, d-l
prof.I.E.Toroutiu ne da acum o ampla
monografie de acelasi gen despre Heine.
Merituosul popularizator de literatura
germana (caci d-l Toroutiu ne-a
dat si traduceri din Hebbel, Grillparzer si
Anzengruber) staruie într-un mare capitol asupra
traducatorilor si traducerilor din Heine în
româneste. E aici, alaturi de justa
apreciere, o uimitoare bogatie de
informatie bibliografica, informatie
care dovedeste migala si munca de
pasionat cercetator literar. Original
si-evident- dupa cele mai recente izvoare
informat, e capitolul despre viata si despre
ecoul general al operei lui Heine -,,heinismul" cum îi
zice d-l Toroutiu. Deci: o importanta
contributie stiintifica, de care
nici un istoric literar nu se poate dispensa. Ca
sa ilustram lucrul cu o dovada: ni se
reaminteste pâna si un contact al lui
G. Alexandrescu cu Heine- fapt atât de putin
stiut în istoria literara
contemporana." (49)
,,Fat Frumos", minunata revista de
cultura româneasca din nordul nostru de
tara, al carei suflet a fost Leca
Morariu, publica în nr.1-2/1932 darea de
seama facuta la ,, Asociatia
publicistilor români" în aprilie 1932 de
catre Scarlat Preajba. Este un omagiu adus
atât operei(vol. I din Studii.) cât mai ales
autorilor, I.E.Toroutiu si Gh. Cardas,
în mod deosebit celui dintâi. Recunoscând ca a
fost initial atras de continutul operei ca
atare, raportorul marturiseste ca l-a
atras mai mult apoi Toroutiu prin notele care
împlinesc opera publicata, prin aceea ca
,,si-a luat sarcina grea si obositoare,
sa desfunde lazile încuiate, sa
scoata hârtiile prafuite, sa le
smulga din uitare si sa le
daruiasca luminii viitorimii. Apoi, mai mult
înca, sa le documenteze, sa le
întareasca valoarea lor prin note si
adnotari explicative care le maresc
însasi fiinta si rostul
existentei lor. Din hârtii moarte si uitate,
d-l Toroutiu a facut fiinte vii,
traitoare, caci le-a dat
viata."(50)Sunt aduse la
cunostinta publicului cititor scrierile
autorului, prima fiind încadrata la
1909-fara precizarea vreunui titlu-,
celelalte fiind grupate pe domenii (piese de teatru,
filozofie, scrieri religioase, încercari,
cercetari si critici literare, cântece
si povesti populare din Bucovina, scrieri
sociologice, dictionare, monografii). Se face
apoi o minutioasa prezentare a vol.I din
Studii.(numarul de pagini al fiecarui
capitol, numarul scrisorilor publicate,
numarul scrisorilor pe autori,etc), fiind
elogiata munca ce a dus la prezentarea ,,
materialului lucrat cu migala, catalogat,
sistematizat, adnotat, material colosal
harazit pierzarii, uitarei sau
nesocotirei."(51). ,,Nu stii ce sa admiri
mai mult: migaleala lucrului, perseverenta
cercetarilor dupa o metoda
stiintifica, rabdarea,
bogatia de cunostinte în toate
domeniile, preciziunea materialului informativ,
sistematizarea operei, cum numai cei ce au urmat
scoala germana sunt în stare la o asemenea
munca. Toate acestea se gasesc în notele
aditionate de Toroutiu." (52)
Modest, asa cum îl surprinde si autorul
raportului-,,aparenta modesta ascunde o
energie deosebita"(53), ,,sub privirea lui
blajina se ascund scaparari de
iluminari care, când ies, dovedesc ca
dincolo sunt framântari, sunt iscodiri de
care numai spiritele superioare sunt animate."(54)-
I.E.Toroutiu raspunde elogiilor scurt, în
doua idei: pe de o parte îsi asuma
obligatia de a continua munca începuta, nu
fara teama de,,a nu putea restitui cu
onestitate avansul acordat"(55) pe de alta parte
îsi exprima recunostinta pentru
colaborarea cu Gh. Cardas, cu care se simte
obligat sa împarta aprecierile.
Cum era si de asteptat, nu toti
literatii vremii au acceptat usor
ascensiunea carturarului, cel mai fervent opozant
fiind G. Calinescu. Orgolios, acesta, deranjat de
preocuparile pentru studiul vietii si
operei lui Eminescu de catre o serie de
intelectuali interbelici, izbucneste uneori în
atacuri violente, folosind un limbaj vulgar, la adresa
altor cunoscatori ai fenomenului eminescian: Leca
Morariu si I.E.Toroutiu. Se pare ca
articolul acid din ,,România Literara" nr.16 din
4 iunie 1932, intitulat Eminescologi ,s-a vrut un
raspuns la criticile polemistului
necrutator care a fost cel din urma
mentionat, critici atât la adresa ,, Vietii
si operei lui Eminescu" cât si a
pozitiilor adoptate de Calinescu
fata de aparitia altor lucrari
despre poetul-nepereche. O asemenea lucrare apare de
sub rotativele tipografiei ,,Bucovina" a lui
Toroutiu în 1932; este vorba de
Nationalismul lui Eminescu a lui D.
Murarasu. În ;România Literara" nr.13
din 14 mai 1932 editorul Toroutiu face o
calda si argumentata recenzie acestei
lucrari apreciind ,,imensitatea muncii depuse de
cercetator"(56), ,,munca trudnica"(57) din
care a ales tot ce era mai elocvent, precum si
metodele folosite:,, În ce priveste metoda,
renuntând la estetismul nebulos si
dispretuitor de date precise si la
istorismul care se îngradeste cu date
fara sa tina seama de
frumusetea scrierilor, d-l Murarasu,
asa cum îi dicta însusi bunul simt, a
înteles ca are sa se ocupe de o
opera din care o parte este poezie
determinata de anume împrejurari iar
alta parte e proza politica
remarcabila care, daca si astazi
se citeste cu placere, e numai fiindca
afara de idee se gaseste în ea suflu
liric si expresie."(58)Este fireasca
atitudinea lui I.E.Toroutiu daca nu
uitam ca apararea intereselor
nationale a fost temelia activitatii
tuturor intelectualilor români, dintr-o lume în care
prezenta mormintelor descalecatorilor
de tara era îndemn la activitate
nationala perpetua. Necunoscând acest
sentiment, suparat ca romanul lui
,,Viata lui Eminescu" a fost aspru criticat (
Lovinescu spunea, dupa prima lectura ca
e ,,obositor si neinteresant"(59)) pentru
ca-l demitiza pe erou iar critica
nefavorabila facuta studiului lui
D.Murarasu a stârnit o reactie
vehementa a lui Toroutiu, G. Calinescu
izbucneste în articolul mentionat:,, se
chiama un publicist care,
fara sa se fi ilustrat în nici un
domeniu al culturii,(ba uneori fiind cu totul
refractar ei), se asaza ca musita
pe suprafata problemelor eminesciene si o
umple cu o cangrena verzuie si
fetida.[.] Eminescologul este ori cu
desavârsire incult ori de o
incomprehensibilitate fioroasa,de un fanatism
si un moralism superlativ, care mârâie la orice
presupusa atingere a gloriei eminesciene." (60)
Dupa ce este lovit cu artileria grea a cuvintelor
Leca Morariu(despre care afirma ca
,,manifesta simptome acute de
eminescologie"(61),,,compileaza stiri în
vederea unei biografii" (62) si este,,om greoi la
întelegere, fara nici o comunitate
sufleteasca cu artele"(63)) este rândul lui
Toroutiu sa cunoasca tirul
dispretului: ,,În sfârsit abuzez de
bunavointa cititorului si-i prezint pe
cel mai proaspat eminescolog, pe d-l
I.E.Toroutiu. Cu acesta din urma chestiunea
este mai simpla.El n-are în privinta lui
Eminescu nici o informatie deocamdata, dar
este un tipograf impulsiv, cu pretentii de
cultura, care, dupa ce ia bani pentru
cartile pe care le tipareste cu
aer de editor, le apara apoi violent în
revistele ce ies de sub teascurile sale, cum e cazul
cu revista ."(64)
Paralel cu articolele polemice (antrenante sarje
anti-Calinescu, anti-Arghezi,anti-Cioranescu
ori anti-Sân-Giorgiu) în care-si apara
cu argumente solide ideile, I.E.Toroutiu îsi
va continua activitatea de harnic si generos
colectionar. Teama exprimata la începutul
anului 1932 ramâne doar o figura de stil,
dovedindu-se a fi neîntemeiata. Anii care au
urmat au confirmat perseverenta carturarului
pasionat de vremurile de înaltare din alt
veac care ,, luând forme concrete, traduse prin fapte,
au însemnat întâiele asezari ale României
moderne."(65) În 1932 apar volumele II si III iar
în 1933 volumul IV din Studii.. Dupa parcurgerea
primelor trei volume ale colectiei, Camil
Petrescu considera ca aceasta opera
,,înseamna o mare bucurie"(66), ca
documentele prezentate ,,complectate cu un imens bagaj
de note,[din] aceste 1000 de pagini se citesc cu
interesul si agrementul unui roman, atât de
bogate sunt în lucruri si întâmplari dintr-o
întreaga epoca."(67). Impresionat de
calitatea materialului lecturat, romancierul
apreciaza ca ,,aceste volume din Studii
si documente literare sunt de altfel
caracteristice pentru o mentalitate, aceea de
carturar român"(68). Plecând de la premisa
ca ,,intelectualitatea este un anumit colorit
sufletesc, care impregneaza toate actele si
gândurile cuiva"(69),Camil Petrescu arata
ca, din nefericire, exista multi
profesori universitari care nu sunt intelectuali
autentici, manifestându-si tacit regretul ca
Ilie Toroutiu nu a lucrat în mediul universitar.
Toroutiu este însa un carturar,
activitatea acestuia fiind ,,îmbibata de pasiune
în regiunea unde se hotaraste soarta
cartilor. Tot ce priveste faptul scris,
literar, este obiect de considerare si cult
perseverent."(70) Cunoscator al vietii
si operei lui Toroutiu, autorul Sufletelor
tari sesizeaza influenta familiei Morariu
asupra aceluia ce avea sa fie, în mica tipografie
situata în fundul unei curti
bucurestene de dupa primul razboi
mondial,,,asimilat caselor, masinilor,
corecturilor, tuturor cernelurilor."(71)
Aparitia volumului III al colectiei
cumnatului sau, prilejuieste lui Leca
Morariu posibilitatea ca, prin recenzia
facuta, sa aprecieze ,,uimitoarea
putere de munca si generoasa
munificenta a d-lui I.E.Toroutiu"(72),
,,vigurosul entuziasm al d-lui Toroutiu pentru o
cât mai autentica prezentare a
realitatii istorice"(73), constatând ca
,,înalta culturalitate bucovineana e din nou la
datorie."(74)
În contextul aparitiei primelor volume ale
colectiei, criticul Pompiliu Constantinescu
aprecia ,, benedictina rabdare"(75) a autorului
precum si intransigenta cu care acesta
si-a aparat punctele de vedere,
intransigenta pe care o vede ca un semn de
îndaratnicie. Şi totusi,
acelasi cunoscut critic interbelic
concluzioneaza, referitor la Studii.: ,,Meritul
d-lui Toroutiu nu e mai putin de elogiat, cu
toata aceasta predispozitie de
îndaratnic si ortodox colectionar:
materialul pus la îndemâna istoriei literare e atât de
pretios, în unele laturi, încât din el se poate
alcatui o întreaga monografie asupra
."(76) În scrierile lui P.Constantinescu
personalitatea lui Toroutiu va reveni, fiind
mentionat fie ca editor(77), fie ca autor al unor
lucrari, de atentie mai speciala
bucurându-se Pagini de istorie si critica
literara, criticul remarcând obiectiile
facute monografiei lui G.Calinescu.(78)
Ca urmare a publicarii primelor volume din
pretioasa colectie, la 7 aprilie 1934
Toroutiu este ales membru activ al
Societatii Scriitorilor din România,
societate care, în acelasi an îl premiaza cu
premiul anual de critica ,,Ştefan I.
Costacopol" în valoare de 6000 lei ( într-o scrisoare
pe care o trimite acestei societati,
multumind pentru distinctia acordata,
premiatul roaga sa se aprobe
înfiintarea unui nou premiu literar, indivizibil,
care sa se acorde pentru o lucrare
aparuta în 1934 în care sa
precumpaneasca specificul national, în
valoare de 12000 lei, donatia lui fiind
înscrisa în lista de premii)(79) .Cu aceasta
ocazie, ,,Fat Frumos" nr.1-2/1935
reaminteste cititorilor cele mai importante
lucrari ale ,,eruditului si temeinicului
cercetator": ,, Oameni si carti"
în care, în 1914, se dovedea ,,mult
promitator scormonitor de istorie
literara"(80)apoi, cronologic, monografiile
consacrate Carmen Sylvei,lui H.Heine sau H.Sudermann
în care,,se afirma matur."(81)
Ca nu este vorba de cuvinte de lauda
gratuite asa cum s-ar putea crede la o
lectura superficiala, o dovedeste
I.Brucar într-un articol publicat în ,,România
Literara" nr.70 din 17 iunie 1933(Toroutiu
împlinea atunci 45 de ani) intitulat Filosofia în
.Pornind de la
premisa ca amanuntele din viata unor
personalitati, cu tot caracterul
temporalitatii lor, pot conduce la revelarea
unor adevaruri ce pot scapa altfel celor mai
atente cercetari, cu ajutorul unor scrisori din
Studii.autorul descopera influente ale
filosofiei engleze(Buckle,Latus, Draper) sau
germane(Schopenhauer, Kant, Jasche) în cultura
româna.,,Iata deci si ceva despre
viziunea statica a documentelor literare> studii pe care unii le pot
crede utile numai pentru valoarea bibliografica
si istorica a lor. Nu, scrisorile pe care
d.I.E.Toroutiu le-a intitulat documente literare> si pe care d-sa le-a
însotit de sute de note deosebit de
pretioase pentru informare, precizia si
bogatia lor de amanunt au si un
cuprins vast de idei ce se pot laolalta
relationa si care pot constitui, cum am
vazut, elemente de valoare pentru o
cunoastere statica a lor." (82)
Anul 1936 aduce literaturii române volumul Pagini de
istorie si critica literara pe care
I.E.Toroutiu îl scoate în propria tipografie.
Cele 272 de pagini reiau articole aparute în
presa treizecista, dovada a
perseverentei incurabilului polemist. Rod al unor
sistematice si verificate studii si
cercetari facute de-a lungul timpului,
temeinic argumentate cu documente pentru
colectionarea carora a dat dovada de
pasiune patimasa, Paginile. ne
înfatiseaza doua categorii de
cercetatori; pe de o parte cei aplecati
asupra studiului minutios, care-si
verifica repetat orice informatie,
care-si demonstreaza cu argumente de
netagaduit orice informatie, care se
bucura pentru stabilirea fiecarei date sau
fiecarui nume ce pot face lumina în
hatisurile vietii si operei
celor pe care-i studiaza; pe de alta parte,
onestul bucovinean scoate la iveala pe cei care
,,utilizeaza osteneala altor cercetatori
fara ca sa citeze"(83), care
mistifica ori plagiaza în modul cel mai
evident. Facând Critica criticii
românesti, o recenzie a Paginilor., Petru Iroaie
dovedeste o calda simpatie pentru acest ,,
om al preciziei, izvoditorul de documente si
studii literare [care] confrunta editiile cu
manuscrisul oridecâteori s-ar isca vreo umbra de
neîncredere."(84). Sesizeaza nemultumirea
literatului fata de ,,napadirea
literaturii de imoralitatea"(85) determinata de
spiritul mercantilist precum si superficialitatea
unor intelectuali care ,, bagatelizeaza istoria
literara"(86). Se simte, de asemenea,
amaraciunea recenzorului izvorâta din
modul superficial de abordare a cercetarii al
unor literati români:,,atâta
inconstienta si
incorectitudine."(87). P.Iroaie aduce la
cunostinta cititorului care nu a intrat în
posesia volumului cazurile de falsificare a
adevarului istoric, de plagiat grosolan:
,,Încolo, d.Calinescu plagiaza curent,
împaunându-se cu osteneala si
întelepciune straina.Astfel
G.BogdanDuica, I.E.Toroutiu,
D.Murarasu, Cezar Papacostea, Leca
Morariu,O.Densusianu, Ilarie Chendi, Sulica,
R.Manoliu, V.Gherasim, T.Vianu- toti platesc
tribut nemarturisit sultanului
tatarasc G.Calinescu care îi bate
cu ciubucul pe spate."(88) Sunt sesizate si
erorile de transcriere din manuscrisele aflate la
Academia Româna, dovedindu-se superficialitate
si suficienta. În acest sens nu
scapa eruditului recenzor murdaria
aparuta în transcrierea ,,Ursitoarelor"
când,, pentru a-si sustine teza sa
sexuala asupra poeziei eminesciene"(89),
Calinescu transcrie ,,tremur curii" în loc de
,,tremur sânii". Apreciind ca ,,d. I.E.
Toroutiu restabileste sau stabileste
pentru întâia data o serie de percepte pentru
studiile literare" (90), P.Iroaie considera
ca ,,Literatura româna si
straina, îndeosebi cea germana, îi
ofera un abundent material comparativ din
confruntarea caruia reies trasaturile
caracteristice ale fenomenelor literare."(91)
Acelasi critic ,,pledeaza pentru seriozitate
si documentare în studii"(92) deoarece ,,
cercetarea critica nu e de domeniul fanteziei, ci
e stiinta."(93)Considerând ca ,,
criticul n-are voie sa iscodeasca dupa
cum îl taie mintea, ci datoria sa este sa
studieze documentar literatura si istoria
literara"(94), P.Iroaie apreciaza ca
,,întrunind aceste calitati, cartea d-lui
Toroutiu e una din cele mai frumoase si mai
juste opere de critica literara ce s-a scris
la noi."(95) Ramâne ca cititorul, atât cel
contemporan cu Pagini.si Critica criticii
literare, cât si cel care, privind de la
distanta de aproape trei sferturi de veac,
cu obiectivitatea pe care ti-o da
neimplicarea în vreuna dintre taberele care-si
arunca reciproc valuri de dispret, sa
observe ca ,, exactitatea, controlul si
obiectivitatea care se desfasoara din
prima pâna la ultima pagina, detaliul
si ansamblul fenomenului literar din cartea
aceasta-îl situeaza pe d.I.E.Toroutiu
printre putinii(Şi cât de putinii!)
veritabili critici români."(96)
Pe aceeasi lungime de unda se situeaza
si Nicolae Iorga care publica un articol
apreciativ la adresa acelorasi Pagini. în revista
,,Cuget liber", articol reprodus de ,,Gazeta
Bucovinenilor" din Bucuresti, în ian.1937. Marele
istoric precizeaza ca a citit si a
apreciat, în cercetarea operei lui Eminescu, atât
lucrarea lui D.Murarasu cât si studiul
lui G.Calinescu. Îsi manifesta
totusi protestul fata de,,rolul de
premergator modest al cântaretului
,,Luceafarului" fata de înflorirea
contemporana a autorilor de mucegai>."(97) În legatura cu Pagini. Iorga,
la ale carui cursuri de vara de la
Valeni Toroutiu era o prezenta
obisnuita, considera ca
,,Dl.I.E.Toroutiu, scriitorul bucovinean
totdeauna atât de bine informat si de precis în
constatarile sale, si-a dat osteneala de a
verifica, raportându-le la izvoare cunoscute si
necunoscute, asertiunile celor doi istorici
literari, si rezultatele, unele uimitor de
noua, le da în eleganta carticica
în care
sunt si alte multe lucruri bune."(98) Trecând
rapid peste ,,îngâmfatele insolente ale lui
Arghezi"(99) fata de care avea o veche
antipatie, ,,fostul calugar
Teodorescu-Arghezi"(100) fiind considerat unul dintre
vinovatii de criza morala a tarii
,,vadita prin literatura modernista
bolnavicioasa si
pornografica"(101), Iorga se opreste în mod
special asupra paginilor celor patru volume ale
romanului lui Calinescu consacrat lui Eminescu.
Marele om de cultura se arata revoltat de
acea parte a lucrarii care ,,reduce cea mai
delicata si mai duioasa manifestare a
iubirii la simple porniri animalice"(102) , Eminescu
putând fi perceput drept ,, un psihopat
erotic"(103).În notele cu care-si
completeaza analiza, Iorga catalogheaza
drept ,,scabros"(104) gestul lui Calinescu de a
transcrie cu totul incorect versul din ,,Ursitoarele"
corectat de migalosul Toroutiu, facând
o scurta referire la romanul ,,Cartea
nuntii" al lui G.Calinescu ,,a carui
grosolanie explica interpretarea
freudista a poeziei eminesciene"(105), pentru a
concluziona transant:,, Cu dreptate d.
Toroutiu condamna exploatarea a ceea ce
numeste < subsolul organic al vietii lui
Eminescu>. Ştrengarii de student nu-si
pot afla locul într-o înfatisare
menita sa arate ce a dat acest spirit
extraordinar, nu unui cerc de prieteni buni de glume
groase ci întregului neam care e mândru ca l-a
nascut."(106)
Poate cititorul sa nu-i dea dreptate? Şi
asta nu pentru ca personalitatea lui Iorga
intimideaza ci pentru ca, daca între
limbajul folosit de mujicul cu mintea
încetosata de alcool care-si
suduie nevasta si cel al unui academician cu
pretentii nu exista nici o deosebire, cum
a-i putea întelege ce e arta si unde este
limita dintre sublim si ridicol, dintre bine
si rau, dintre frumos si urât? Cum
poti sa convingi sufletul tânar al
cititorului sa-si doreasca sa se
înalte prin lectura daca textul oferit
de elita culturii este atât de murdar?
În acelasi numar al revistei redactorul
,,Gazetei Bucovinenilor" care sustine, în cadrul
bilantului anului literar bucovinean, rubrica de
critica literara, elogiaza aceeasi
lucrare si pe autorul ei: ,,Simtul critic
este una dintre laturile cele mai importante ale
sufletului bucovinean. Silit sa îndure asprimea
diferitelor regimuri politice straine,
sa-si înabuse cele mai legitime
manifestari ale sale, sufletul bucovineanului a
capatat o dârzenie si o forta
în riposta pe care nu o are în aceeasi
masura românul de pe alte meleaguri ale
tarii. D.Prof.Ilie Toroutiu este
reprezentativ în aceasta privinta a
spiritului critic bucovinean.[.] Energia si
simplitatea stilului, logica de fier a argumentelor,
spiritul larg, metodic si impartial sunt
trasaturi fundamentale ale scrisului
d-sale.[.] Sbuciumul sufletului bucovinean este deci
sbuciumul întregului suflet românesc care se
cauta pe sine, care se doreste crescut
si care, în sfârsit, se vrea realizat pe
de-a-ntregul în tiparele sfinte ale culturii
românesti."(107)
Zbuciumul acesta perpetuu, dorinta de
autodepasire si preocuparea pentru
autoperfectionare continua se întrevede
si din cuvintele lui C.Vicol publicate în 7 iunie
1936 în aceeasi revista cu ocazia alegerii a
doi bucovineni(V.Grecu si I.E.Toroutiu) ca
membri corespondenti ai Academiei Române. Fost
colaborator la ,,Floarea Soarelui", revista
scoasa de I.E.Toroutiu între 1927-1929,
cunoscându-l deci îndeaproape, C.Vicol realizeaza
unul dintre putinele portrete care arata
adevarata complexitate a acestui carturar:
,, Desi conservator în idei-nu se împaca cu
modernismul-D-sa este totusi extrem de înaintat
în actiune. Este adevaratul om asa cum
visez eu ca ar trebui sa fie orice român
pentru ca România sa fie raiul pe pamânt.
D-sa nu s-a multumit cu catedra. Şi bine a
facut. Pe lânga profesor e literat si
tipograf. Nu stiu daca multi bucovineni
sunt informati ca d.I.Toroutiu este un
perfect lucrator tipograf, astfel încât în orice
împrejurare d-sa este în stare sa faca
fata oricarei situatiuni.
Dispretuind asigurarea unui salariu fix la stat
si dând astfel singur exemplu în fapt ca
lefegiul e o adevarata nenorocire pentru
tara noastra, d-sa cunoscând meseria
tipografiei, a stiut sa o faca cu
arta, maiestrie si dragoste si
astazi, dupa multe nopti albe de veghe
si sbucium, are prin propriile sale merite, la
Bucuresti, unul dintre cele mai importante
institute de tipografie." Cunoscându-i aceste
merite,C. Vicol concluzioneaza: ,,Academia
Româna, prin alegerea d-lor Vasile Grecu si
Ilie Toroutiu, a onorat deopotriva literele
si munca, iar pentru tineretul bucovinean de
astazi doua nume care sa le fie stele
calauzitoare. Rasplata muncii si
meritelor vine greu si târziu, dar atunci când
vine ea e desavârsita nu numai pentru
cel încoronat, ci si pentru tot neamul lui."(108)
,,Gazeta bucovinenilor" va mai gazdui, pe
parcursul anului 1937, articole consacrate
proaspatului academician, articole motivate, cu
siguranta, de aparitia cu regularitate
a noilor volume din Studii si documente literare.
Un asemenea demers, sub semnatura lui Octav Rusu,
reaminteste bucovinenilor stabiliti în
capitala(dar nu numai lor) ca ,,D-l prof.
I.E.Toroutiu, promotorul cultural al Bucovinei în
capitala tarii, face deosebita cinste
provinciei noastre. Şi aceasta nu numai prin
editura ,,Bucovina" a carei activitate d-sa
stie atât de bine sa o îndrepte, atât pentru
promovarea adevaratelor valori bucovinene, cât
si pentru tot ce e specific, pentru tot ce poate
reprezenta însemnatatea în desfasurarea
vietii de trecut si viitor al
Ţarii fagilor. Ci chiar prin activitatea
vasta, de scriitor a d-lui I.E.Toroutiu
personal."(109)
În nr.63 din 1 octombrie al aceluiasi an, Mircea
Streinul, un bucovinean tânar, care a gasit
în Toroutiu un real protector( ca si
atâtia alti copii ai Ţarii de Sus)
scrie despre acesta:,,.un om despre care nu stii
cum sa scrii caci ti-ar fi greu sa
prinzi atâta munte de stiinta, bun
simt si cumsecadenie în cadrul strâmt
al unui articolas. I.E.Toroutiu s-a precizat
pe linia larga a unui Hurmuzachi. Studii si
documente literare sunt un monument al
stiintei românesti. Şi,
totodata, o fapta de interes national,
caci daca nu aparea bucovineanul
I.E.Toroutiu, cine stie câte marturii
ale trecutului literar nu se pierdeau în noaptea
uitarii.[.] Într-adevar regret ca nu
sunt Horatiu ca sa-i scriu o oda
acestui Mecena al literaturii românesti care este
profesorul I.E.Toroutiu."(110)
,,Glasul Bucovinei", o revista în paginile
careia sufletul bucovinenilor a gasit o
frumoasa posibilitate de a-si manifesta
bogatia si generozitatea, publica în
iulie 1938 un consistent articol consacrat
aniversarii semicentenarului criticului
bucovinean, viata si activitatea lui fiind
prezentate pe larg, începând din momentul
nasterii ,, ca fiu de tarani din cei
mai saraci"(111), trecând apoi prin anii de
scoala în care parea devorat de
,,patima cetitului"(112), prin anii grei ai
începutului de viata noua în capitala
României, pâna la culmile carierei sale de
slujitor al cuvântului românesc. Cititorii gazetei au
avut posibilitatea sa cunoasca bogata
activitate a profesorului ca traducator,
publicist, istoric si critic literar, folclorist,
autor de studii sociologice, gazeta
cernauteana aducând un adevarat
omagiu lui,, I.E.Toroutiu-profesor, tipograf,
critic si istoric literar, academician, patron
si mecenate, filantrop, spirit de înalta
cultura, dar si de rara
initiativa si energie practica,
stralucit reprezentant al idealismului real pe
care îl preconiza înca de student, crainic al
culturalitatii si vredniciei
bucovinene,[.]E o culme stralucita la care
s-a ridicat omul acesta prin vrednicia proprie, prin
energie si talent, adevarat self-made man în
întelesul cel mai propriu, cel mai curat al
cuvântului."(113)
În acelasi an lui Tudose Dracea îi apare, în
Editura,,Gazeta Bucovinei", volumul Lirism si
cultura, sub moto-ul preluat din Sofocle -,,M-am
nascut pentru a împartasi iubirea,
nu ura." Ilie Toroutiu se bucura de caldele
aprecieri ale autorului care-i consacra sase
pagini dense. Utilizând numeroase fragmente citate din
lucrarile celui prezentat, fostul redactor de la
,,Floarea Soarelui" sesizeaza trei coordonate
majore ale operei carturarului de la Solca,
coordonate ce formeaza fundamentul scrierilor
sale. Este vorba, în primul rând, de valorificarea
etnicului, atât de evident manifestat fie prin
lucrarile de tinerete-culegerile de folclor,
studiile sociologice sau chiar traducerile
brosurelelor cu continut moral-religios-,
fie prin activitatea de sprijinire a românilor
bucovineni în dorinta lor de afirmare, indiferent
de domeniul în care ar fi facut-o. Puternic
ancorat în spatiul mioritic al Ţarii de
Sus, chiar daca valurile zbuciumatei sale
vieti l-au aruncat departe de ai sai, Ilie
Toroutiu îsi va deschide sufletul, casa,
editura si buzunarul pentru a sprijini românismul
în general si pe bucovineni în mod deosebit.,,Pe
acest fundament etern al etnicului el[criticul]
sa ridice templul gândului sau, contribuind
prin aceasta, cu o farâma mai mult, la
procesul de desavârsire a logosului
national"(114) explica rostul acestei
coordonate T.Dracea, plecând de la motivatia lui
Toroutiu cuprinsa în Pagini.:,, pâna va
dainui vreo notiune de popor care se
respecta si tinde tot spre o mai înalta
cultura si desavârsita
civilizatie, va rasuna acea sfânta
treime de atribute caracteristice unui adevarat
si trainic progres: etnicul-eticul-esteticul,
acestea doua din urma numai în functie
de cea dintâi."(115) În spiritul acesta, al
respectului fata de poporul caruia îi
apartine, sunt analizate de T.Dracea si
Studii si documente literare:,, Consecvent
gândului maret de a concentra într-un ciclu
de volume corespondenta inedita a
personalitatilor care au avut un rol
hotarâtor în procesul de închegare a culturii
si civilizatiei noastre, d. Toroutiu a
reusit sa construiasca pâna acum a
11-a propilee din templul închinat zeilor
pamânteni ai literaturii române."(116)
Cea de-a doua coordonata, cea a
cautarii permanente a adevarului, este
exemplificata în special de Paginile. consacrate
operei eminescologice a lui G.Calinescu.
,,Lucrata paralel cu aparitia anuala a
fiecarui volum, aceasta critica
minutioasa si plina de fermentul
adevarului este o podoaba a genului.
Folosind un material documentar pretios prin
bogatia si autenticitatea lui, mânuit
cu o rabdurie disciplina, d.Toroutiu
rastoarna rând pe rând
inexactitatile si exagerarile
operei d-lui Calinescu, cu linistea
chirurgului care vrea cu orice pret sa
vindece pe deantregul rana de puroi."(117).Vrând
sa-si convinga cititorii ca
Toroutiu a urmarit, mai presus de orice,
restabilirea adevarului, T.Dracea citeaza în
continuare fragmente din lucrarea acestuia,
demonstrând consecventa cu care erau aparate
etica si morala, în vremi de ,, apriga
subiectivitate si fragila
constiinta etica"(118):,, Nu cu
lipsa de durere în suflet suntem siliti
sa restabilim adevarul. În clipa însa
în care ne-am devotat restabilirii lui, am
înteles ca durerea nu trebuie sa
biruie, ci, dimpotriva, sa fie totdeauna
sacrificata în fata cultului pentru
adevar."(119)
Paginile consacrate de T. Dracea criticii bucovinene,
admirabil reprezentate de cel ce debuta în acest
domeniu cu Oameni si carti,
demonstreaza cu prisosinta ca
activitatea criticului, critica literara în sine
,,nu este o camasa de forta,
nici streang, nici bici, este arta valorilor, a
nuantelor, a adâncurilor umane. Intuitia
critica este un amestec original de spontana
poezie si lucida reflectie, de lirism
fierbinte si sobra analiza, de
admiratie generoasa si rece
cugetare."(120) Sunt cuvinte care contureaza , în
linii ferme, cu tuse clare, personalitatea unui
critic ce a stiut nu doar sa aseze
opere literare la locul ce li se cuvenea în ierarhia
valorilor ci sa defineasca si climatul
social în care s-au plasmuit acestea, cuvinte ce
au darul de a surprinde si cea de-a treia
coordonata a creatiei lui Toroutiu-
esteticul. Oarecum conservator, cu un profil moral
cladit într-un mediu social-politic dur, cu o
scara de valori temeinic construita în lumea
satului românesc din Bucovina, Toroutiu se va
manifesta ca adversar al modernismului ce-si
facea loc în lumea româneasca de dupa
razboi, nemultumit de patrunderea în
literatura a curentelor noi ce nu puteau duce, în
opinia sa, decât la anarhie si haos.
Plecat din nord de tara, ca si
Toroutiu, publicând uneori articole consacrate
unor personalitati ale culturii, ori
antologii consacrate literaturii din aceasta
provincie, Gheorghe Cardas va mentiona, pe
scurt, e-adevarat, numele fostului sau
colaborator la editarea volumului I al colectiei
Studii si documente literare. Volumul
mentionat este amintit la pagina 372 a ,Istoriei
literaturii române (dela origine pâna în zilele
noastre) publicata de Cardas în 1938, într-o
nota de subsol. În pagina urmatoare sunt
mentionate cele patru monografii ale lui
Toroutiu (consacrate Carmen Sylvei, lui Immanuel
Kant, H.Heihe si H.Sudermann) si nu se
vorbeste deloc despre celelalte volume din Studii
si documente literare. Abia spre sfârsitul
lucrarii numele savantului de la Solca este
pomenit într-o însiruire de vreo 60 de nume
(printre care si al autorului):,, De asemenea, în
domeniul criticii si istoriei literare ne-au dat
pretioase studii de sinteza, sau
lucrari de amanunt, urmatorii."(121).
Aceasta atitudine demonstreaza o racire
accentuata a relatiilor dintre cei doi
fosti colaboratori, desi Tipografia
,,Bucovina" publicase ,,Tratatul de bibliografie"
realizat de anticarul bucurestean în chiar anul
de debut al Studiilor..
Din fericire, asemenea atitudini sunt rare si cu
totul subiective. Personalitatea lui Toroutiu era
bine cunoscuta în viata culturala
româneasca si, ca urmare, numelui sau
i-a fost rezervat un loc important în curajoasa
întreprindere a lui Lucian Predescu, o enciclopedie
româneasca moderna publicata în editura
Cugetarea-Georgescu Delafras în 1940. Desi la
prima vedere s-ar parea ca cele 60 de
rânduri consacrate lui ,,Toroutiu, Ilie E.,
publicist, n.17 iunie 1888 Solca(Bucovina) din
parinti tarani"(122) nu
reprezinta mare lucru, trebuie sa
remarcam doua aspecte pe care le
consideram importante; pe de o parte,
spatiul consacrat celui care ,, din pricina unor
împrejurari traieste la Bucuresti
ca proprietar de tipografie"(123) este comparabil cu
cel afectat altor personalitati cunoscute
(Enescu-59 de rânduri, C.Porumbescu-61 de rânduri,
D.Cantemir-77 rânduri, Carol al II lea-71 rânduri).
Sigur ca sunt personalitati carora
li s-au consacrat spatii mult mai ample dar rolul
lor în istoria ori în viata culturala a
românilor explica aceasta
diferenta ( Ştefan cel Mare-138
rânduri, M.Kogalniceanu-137 rânduri,
Eminescu-trei coloane continând aproximativ 95
rânduri, operei lui N.Iorga fiindu-i rezervate
cca.12,5 coloane, adica de vreo 100de ori mai
mult decât modestului literat bucovinean).Pe de
alta parte nu trebuie sa se uite ca,
autor unic al unei asemenea lucrari, întâmpinând
cu siguranta dificultati
considerabile în cunoasterea si sintetizarea
imensului volum de informatii, L.Predescu da
dovada de excelenta cunoastere a
informatiilor biobibliografice despre
personalitatile prezentate, opera lui
Toroutiu fiind prezentata cu ajutorul
informatiilor din lucrarile lui C.Loghin
precum si a celor din presa vremii.
Între anii 1939-1944 I.E.Toroutiu conduce
prestigioasa revista ,,Convorbiri Literare", în
momentul investirii în calitate de director el fiind,
cu siguranta, optiunea cea mai
viabila. Se miza pe încapatânarea
cu care raspundea întotdeauna provocarilor,
pe imensa lui putere de munca, pe probitatea,
onestitatea si harnicia de care daduse
dovada , pe inteligenta sa vie, pe faptul
ca, drept si exigent cu sine, avea sa
fie drept si exigent si cu colaboratorii
sai si sa mentina viu
prestigiul revistei lui I. Negruzzi. Se miza, de
asemenea, în acele vremi când existenta
fiintei nationale românesti era în
pericol, pe întelepciunea data de vârsta
si formatia sa intelectuala si,
sa nu uitam, pe spiritul sau
întreprinzator, pe posibilitatile lui
financiare de a sustine un asemenea demers în
asemenea vremuri tulburi. ,, Fara mintea
si elanul lui- avea sa scrie în 1943 Vasile
Posteuca în jurnalul sau înca inedit-
Convorbirile ar fi ramas cultural>, asa cum au vietuit de la moartea
lui Maiorescu încoace. El le-a dat viata
noua, deschizând portile pentru toti
scriitorii tineri si batrâni si plasând
revista în fruntea publicatiilor literare vii. A
fost chiar acuzat ca a transformat Convorbirile
în < Kindergarten>, dar în cazul lui acuza e si
un merit. Vechea publicatie a Junimii
dirijeaza si azi, gratie lui,
literatura româneasca."(124)
Din nefericire, nori negri au întunecat cerul din
privirile românilor. Adusa din rasarit
cu ciubote de bolsevic si
împroscata peste tot cu gurile de foc ale
armelor grele, ideologia comunista va
rasturna scara de valori a societatii
românesti, punând lanturi mintii,
aruncând noroi peste sufletele mari, promovând
nonvaloarea, minciuna si prefacatoria
la rang de politica de stat. Intuind efectele
acestei schimbari, multi intelectuali
parasesc România. Educat la scoala
luptei nationale în Bucovina, credincios
poporului care l-a zamislit, convins ca nu
era vorba decât de o furtuna trecatoare,
Toroutiu ramâne. Ramâne si
sufera. Tradat, furat, mintit, umilit,
carturarul bucovinean va trai ultimii ani
platind tribut credintei sale de-o
viata.
Marginalizat, urmarit de securitate, târât
într-un proces de sabotaj, numele sau va fi
trecut sub tacere multa vreme de noii
responsabili ai culturii românesti. Tradat
de unii dintre cei pe care i-a ajutat si
promovat, uitat de noii literati ajunsi
peste noapte în gratiile autoritatilor,
Toroutiu si firava sa sotie vor suporta
consecintele verticalitatii:
desconsiderare, saracie, boala si,
izbavitoare, moartea înainte de vreme.
Ignorat în ultimii ani de viata, nici
dupa moarte nu se vor gasi cuvinte de
aducere aminte, multa vreme, pentru un om care
n-a avut alta vina decât ca a crezut cu
putere în geniul poporului sau si în
întelepciunea taranului bucovinean,
întelepciune ce i-a curs, ca o seva, prin
vene.
În 1965 apare, la Munchen, Bibliographie zur
Landeskunde der Bukowina - Literatur bis zum Jahre
1965. - 1966. a recentului Doctor Honoris Causa al
Universitatii ,,Ştefan cel Mare" din
Suceava, Erich Beck. Numele lui Ilie E. Toroutiu
este mentionat în cinci rânduri, atât cu
titlurile lucrarilor proprii aparute (sau
concepute) pâna la plecarea lui la Bucuresti
(2773, Românii si clasa dirigenta din
Bucovina, Cernauti, ,,Glasul Bucovinei",
1911; 2774, Românii si clasa de mijloc din
Bucovina, Cernauti, ,,Glasul Bucovinei",
1912; 4082, Frunza verde.Cântece poporale din
Bucovina, Solca,Selbstverl, 1914; 5667, Poporatia
si clasele sociale din Bucovina,Bucuresti,
Selbstverl, 1916) cât si cu informatii
preluate din Studii si documente literare(6712,
Dimitrie Petrino. Scrisori si note. În:
I.E.Toroutiu, Studii si documente literare,
Bd.1, Bucuresti, Fundatia Regala,
1931). Este o dovada de cunoastere în
profunzime si de apreciere a contributiei
literatului bucovinean la dezvoltarea culturii române,
din pacate necunoscuta alor sai
gratie cenzurii ideologice. Desi semnalat de
reputatul bibliograf german, numele carturarului
de la Solca este trecut sub tacere de
Dictionarul enciclopedic român aparut ca
rezultat al colaborarii dintre Editura
politica si cea a Academiei Române în 1966.
Situatia se va repeta, de altfel, în 1972, când
apare Micul dictionar enciclopedic în Editura
enciclopedica româna, si în care numele
literatului Toroutiu nu a avut loc printre
informatiile despre Topolovatu Mare,
Toporu si Topraisar.
În cursul anului 1968 Ion Hangiu publica, în
Editura pentru literatura, volumul Presa
literara româneasca. În repetate rânduri-de
11 ori-, pentru prezentarea diferitelor reviste
(,,Convorbiri Literare",,,Almanahul
Societatii Academice Literare Juna>",,,Tribuna",..Însemnari
Literare",..Viata
Româneasca",,,Samanatorul",etc.),
autorul face referire la colectia Studii si
documente literare, uneori preluând(partial sau
integral) documente din aceasta lucrare.
I.E.Toroutiu este mentionat atât ca director
la ,,Convorbiri Literare" cât si ca editor al
revistei ,,Floarea Soarelui". În primul caz numele
sau apare mai întâi ca ultim director al
,,Convorbirilor Literare"(1939-1944) pentru ca apoi,
în prezentarea succesiva a etapelor
redactionale ale revistei, asa cum apar ele
în Studii., literatul-tipograf sa fie prezentat
ca director al revistei având în comitetul de
redactie pe Al. Ionescu,(vechiul sau
colaborator de la Libraria si apoi
Institutul de Arte Grafice ,,Bucovina"), T.Al.
Munteanu si Ştefan Cuciureanu. Nu se fac
nici un fel de aprecieri la adresa directoratului lui
Toroutiu, la mentinerea sau, eventual,
schimbarea orientarii politicii ori obiectivelor
acestei publicatii. În ceea ce priveste
revista ,,Floarea Soarelui", aceasta este
prezentata la paginile 457-458: perioada
aparitiei, adresa redactiei,
administratiei si tipografiei,
mentionându-se apoi numele unui mare numar
de colaboratori. I. Hangiu remarca frumoasa
prezentare artistica, iar pentru a lamuri
cititorii în legatura cu obiectivele
urmarite de colectivul de redactie
citeaza argumentul aparut în nr.1 al
revistei din 1 ianuarie 1927:,,[.] Floarea Soarelui,
modesta ca si faptura ei, prin
rafinaria parfumului de fabrica, se apropie
de caminul românesc, de familia româneasca,
de sufletul românesc, în dorinta de a se
învrednici sa fie primita cu fata
senina, cu gând curat, cu inima calda; un
vechiu si credincios prieten care,
înspaimântat de goana herostatilor dupa
idiosincrasia modernista, îsi cauta
refugiu în atmosfera curata si
patriarhala de la tara sau a bunului
cetatean de la oras, chemând pe oricine
simte si gândeste la fel, sa ajute la
recladirea templului pentru cultul frumosului
si închinarea adevarului."(125)
Anii urmatori aduc o oarecare destindere a
regimului comunist, o încercare de integrare în lumea
normala, guvernata de principii liberale. În
acest context, în 1972, la Editura Minerva, Pompiliu
Marcea publica volumul Convorbiri Literare
si spiritul critic, lucrare care face o
radiografie a celebrei reviste ce continua, dupa
parerea autorului, traditia ,,Daciei
literare", a ,,României Literare" ori a ,,Revistei
Române", cu un titlu ce elimina din start orice
implicatie politica. Analizând traiectoria
revistei iesene, adoptata, pentru o mare
perioada de capitala, P. Marcea
identifica momentele care, în opinia sa,
demonstreaza ,,o orientare nefericita a
revistei" (126) , aceea profascista. Primul
dintre aceste momente pare a fi aparitia
articolului Hitlerismul al lui Al. Cantacuzino care,,
exalta unele particularitati ale
politicii lui Hitler"(127). Venirea unor noi
colaboratori în ianuarie 1935 ( Radu Gyr si
Nicolae Rosu)este perceputa ca un nou pas în
orientarea prolegionara a revistei, acestia,
în viziunea lui P.Marcea ,, încercând sa imprime
revistei o orientare fatis
fascista."(128) Anul 1937, cu binecunoscutele-i
evenimente politice ( pactul electoral, alegerile din
toamna pierdute de partidul aflat la guvernare,
ascensiunea miscarii legionare) face ca unii
membri ai conducerii sa se lase ,,tentati de
insinuantele propuneri de colaborare ale unui nou
grup"(129) (acestia fiind scriitorii legionari,
în primul rând N.Rosu si R.Gyr, carora
li se vor alatura ,,insistent"(130)A.Cotrus,
P.Iroaie,I.E.Toroutiu, V.Horia, V.
Posteuca). În sfârsit, ultima bariera
în calea noii orientari este
înlaturata, conform autorului studiului, în
1939, când la conducerea revistei e numit
I.E.Toroutiu. Desi recunoaste ca
noul director reuseste sa
obtina colaborarea unor valorosi oameni
de cultura (L.Rebreanu, I.Agârbiceanu, G.Murnu,
Al.Elian, A.Z.N.Pop, O.Papadima, Tr. Savulescu,
D.Simionescu, E.Giurgiuca, P.P.Panaitescu,C.Noica,
C.Radulescu-Motru,etc.)(131) ,P. Marcea
considera ca el va impune revistei ,, o
orientare nociva, fascista"(132) .
Foloseste ca argument articolul Suflete
închiriate publicat de Toroutiu, în care sunt
atacati G.Calinescu cu a sa Istoria
literaturii. si editorul sau, Al. Rosetti,
I.E.Toroutiu afisând ,, o pozitie
nationalista extrema".(133)
Este de la sine înteles de ce , în anii care
urmeaza, numele eminentului carturar
bucovinean va fi rar întâlnit, stigmatele acestea de
,,fascist",,,extremist",..antisemit", care l-au
facut sa piarda tot dupa
instaurarea comunismului de sorginte iudeo-rusa,
urmarindu-l multa vreme si dupa
moarte. Cine ar fi cutezat sa treaca de
bariera cenzurii comuniste a anilor ,,revolutiei
culturale" inaugurate de regimul ceausist
dupa modelul chino-coreean? Cine sa-si
fi asumat raspunderea prezentarii
adevarului despre un harnic, pasionat, modest
si plin de omenie patron de tipografie
interbelica? Cum sa se vorbeasca în
termeni laudativi despre un reprezentant al ,,clasei
exploatatoare" care a refuzat sa se transforme în
slujitor al unor mincinoase seceri si ciocane?
Lungul brat al ideologiei fals-proletare l-a
urmarit mult dupa disparitia sa,
obligându-i pe cei care l-au cunoscut si i-au
pretuit opera la o vinovata tacere.
Poate ca , într-adevar, directiunea lui
Toroutiu a orientat ,,Convorbirile Literare"
catre idealuri nationaliste. Poate ca
tonul folosit a fost necrutator iar
confruntarile de idei au depasit uneori
limitele unei simple polemici. A nu se uita însa
vremurile acelea grele pentru Ţara (asa
scria Toroutiu), când era greu sa faci o
ierarhie a pericolelor, si a nu se uita ca
directorul acesta a sustinut financiar
aparitia revistei despre care, înca în 1933,
C. Meissner ( în Amintiri de la ) spunea
ca ,, nu trebuie sa moara pentru
ca a strâns la ea atâtia nemuritori." (134)
Aceeasi editura publica, în 1973,
Istoriografia literara româneasca a lui
Marin Bucur. Lucrarea, sigur conceputa înainte de
aparitia volumului lui Pompiliu Marcea,
consacra doua pagini lui I.E.Toroutiu
sub expresivul titlu ,, Un Hurmuzachi al istoriei
literare"(135) , deloc original având în vedere
ca acest supranume i-a fost aplicat înca în
anii treizeci, mai întâi de catre Perpessicius
si apoi preluat si de alti
contemporani. Desi M.Bucur nu e deloc impresionat
de preocuparile de istorie literara ale lui
Toroutiu ( pe care-l considera ,, un amator
ca istoric literar"(136) ), apreciaza ca ,
prin activitatea sa de editor ,, este un Hurmuzachi
onest dar tenace al istoriei literare."(137)
Comparatia, asa cum a fost facuta
de Perpessicius, nu este deloc fortata,
daca avem în vedere ca în cele
douasprezece volume ale Studiilor. neobositul
colectionar a publicat mii de documente si,
dupa cum afirma în corespondenta din ultimii
ani, mai avea material pentru cel putin înca
atâtea.(138) Pretuirea lui M. Bucur se
îndreapta spre omul I.E.Toroutiu, atât
direct-,,onest",,,tenace",,,pasionat rar de piesele de
istorie literara"- cât si prin aprecieri la
adresa capodoperei sale-,, cladire de pietate
si de munca",,,lunga întreprindere
editoriala cu dichisul profesionist de
rigoare",,,biblioteca de manuscrise
portabila",,,arhiva a istoriei literare
publicate sistematic si într-o perspectiva
grandioasa".(139)
Pe lânga prezentarea laudativa a
voluminoasei lucrari pentru care
I.E.Toroutiu va deveni membru corespondent al
Academiei Române, M. Bucur mai enumera si
alte lucrari ale aceluiasi autor
(monografiile Kant si Heine, studiile ce urmau
sa compuna monografia Goethe, Pagini de
istorie si critica literara,
Modernismul.,etc.). Dupa cum usor se
observa, M. Bucur omite, cu buna
stiinta desigur, culegerile de folclor,
cea mai mare parte a traducerilor si chiar
studiile economico-sociologice, lucrari de
tinerete, care, ca valoare, sunt departe de
studiile de istorie si critica literara
prezentate într-o lucrare de valoarea si
orientarea celei publicate de prestigioasa
editura Minerva. Ca M. Bucur este bine
informat în legatura cu activitatea lui
Toroutiu rezulta si din repetatele
trimiteri la activitatea si opera sa:
colectia de documente eminesciene, editor al unor
lucrari de popularizare a literaturii
straine, secretar de redactie la Revista
germanistilor români (acolo unde, printre
altii va colabora si cumnatul si fostul
sau profesor, V.Morariu), colaborator la
,,Buletinul Mihai Eminescu", etc. Şi pentru
ca a facut referire la preocuparile
pentru studierea vietii si operei lui
Eminescu, subiect atât de drag si lui
Toroutiu si cumnatilor sai dar
si lui G.Calinescu, fata de care
bucovinenii au avut în permanenta o
atitudine ostila, M. Bucur atinge si acest
aspect exprimând o idee ce suna a încercare de
mediere: ,,Documentaristii dinaintea lui [a lui
Calinescu, nn] sînt eminenti si
G.Calinescu nu le este superior ca a adunat
mai multe acte din arhive. Din acest punct de vedere
numai I.E.Toroutiu luat ca exemplu si i-ar
fi superior. Dar G.Calinescu nu este
documentarist. El le topeste, le amesteca,
le prinde într-un ansamblu viu si le transmite un
foc de viata. Documentele sunt fragmentele
unei existente."(140)
Opera de capatâi a savantului bucovinean a
fost de mare folos lui Zigu Ornea care, în monografia
Junimea si Junimismul aparuta în 1975
în Editura Eminescu , îl citeaza de nu mai
putin de 41 de ori în notele si comentariile
lucrarii, autorul folosind practic întregul volum
de scrisori ale junimistilor publicat în
Studii.fara a face însa vreo referire
la adresa generosului colectionar bucovinean.
În 1978, în Editura Didactica si
Pedagogica, este publicata o noua
lucrare a lui Ion Hangiu, intitulata Reviste
si curente în evolutia literaturii române,
lucrare care preia multe dintre informatiile
cuprinse în Presa literara româneasca
aparuta în 1968. Din pacate, în
capitolul consacrat,,Convorbirilor
literare"(p.64-89)se vorbeste putin despre
,,orientarile spre traditionalism"(141)
si ,,schimbarile din timpul directiilor
lui S. Mehedinti si Al.
Tzigara-Samurcas"(142) dar absolut deloc despre
perioada 1939-1944, desi în lucrarea
anterioara, pentru prezentarea revistei, folosise
multe informatii din Studii.. Singura precizare
care mentioneaza existenta revistei
pâna în 1944 este aceea ca între 1885-1944,
cu întreruperi în timpul primului razboi mondial,
a aparut la Bucuresti, fara a se
aminti de masiva sustinere financiara a
directorului ei din anii celui de-al doilea
razboi.
Nici în capitolul ,,Reviste si curente în
deceniile ľ ale secolului XX" situatia nu
difera. Nu se vorbeste deloc despre
,,Floarea Soarelui". S-ar putea crede ca, având o
existenta de scurta durata,
I.Hangiu a considerat ca nu merita nici
macar o notita. Sunt însa prezente
publicatii cu o existenta la fel de sau
chiar si mai efemere: ,,Ritmul vremii",
aparuta între 1925-1926, ,,Capricorn",
prezenta în presa româneasca doar în
perioada noiembrie-decembrie 1930, etc. Sa nu fie
vorba, oare, de numele patronilor acestor reviste
(M.Dragomirescu, respectiv G.Calinescu) si
de atitudinea lor obedienta fata de
regimul comunist? Greu de crezut altceva. Se pare
ca numele lui Toroutiu, pus la index, nu era
pe placul politrucilor comunisti din aparatul de
cenzura, la fel ca si cele ale altor
bucovineni culti dar verticali trecuti sub
tacere:
T.Braileanu,V.Posteuca,T.Chelariu, s.a.
O scurta notita despre
I.E.Toroutiu se întâlneste în Dictionar
de literatura româna aparut sub
coordonarea universitarului, bucovinean de origine,
D.Pacurariu. cele câteva cuvinte despre
preocuparile lui Toroutiu (,,istoric
literar, pasionat al documentelor literare"(143))
precum si doar cele patru titluri ale sale
(Studii si documente literare, Modernismul.,
monografia Heine si Pagini de istorie si
critica literara) nu pot realiza decât un
vag contur de portret al unui om în furtuna,
asa cum a fost I.E.Toroutiu. Având în vedere
momentul aparitiei lucrarii este explicabil
spatiul acordat academicianului bucovinean ale
carui simpatii politice l-au aruncat ca pe un
bagaj oarecare din caruta proletara.
Un cald portret al editorului Toroutiu este
facut de Haralambie Ţugui abia în nr.3/1987
al seriei noi a ,,Convorbirilor literare", în preajma
centenarului nasterii sale. Rememorând un episod
al experientei personale din relatia cu
proprietarul Institutului de Arte Grafice ,,Bucovina",
H.Ţugui ne dezvaluie ,,un barbat înalt,
cu figura luminoasa si vorba
calda, deosebit de binevoitoare, de autentic
taran al mirificelor meleaguri
bucovinene."(144) Fin psiholog, sensibil la frumos
si optimist incorigibil, directorul
,,Convorbirilor." îi citeste manuscrisul
volumului Prohod pentru o zi si se arata
impresionat de talentul tânarului poet,
concluzionând:,, prea trist [titlul, n.n.] pentru
vigoarea si tineretea matale."(145) Generos,
cum a dovedit-o în sute, ori poate mii de cazuri în
viata lui, de o rara noblete
sufleteasca ce nu vroia sa
raneasca în vreun fel pe cei pe care-i
sprijinea, îi comunica obligatia de a achita
doar un sfert din devizul editarii, motivând:
,,cum aveti dreptul voi, viitorii educatori ai
ostasimii tarii."(146) Vizitele
ulterioare, prilejuite de exigentele
tiparirii volumului, au prilejuit tânarului
scriitor posibilitatea de a cunoaste mai bine pe
editorul sau si sa-l
pretuiasca pentru calitatile
sale:,, om de omenie." pe care ,,îl dureau nespus
încercarile si durerile
tarii."(147) ( evenimentele evocate au avut
loc în vara si toamna anului 1940). Amintind
câteva date biografice (preluate din Dictionarul.
coordonat de D.Pacurariu) si vrând sa
demonstreze formatia de orientare
nationalista a literatului evocat,
H.Ţugui aminteste de Strajerul
cetatii încheiat cu energica chemare ,,
Treziti-va din agonie si viitorul va
fi al vostru!"(148)
De frumoase aprecieri se bucura si
activitatea lui Toroutiu la ,,Convorbiri
literare", H.Ţugui apreciind colaborarile de
înalta tinuta obtinute de
directorul Toroutiu, remarcând ,, tinuta
revistei aleasa si sobra, majoritatea
articolelor remarcându-se prin spiritul eruditiei
si evidentierii valorilor literaturii
nationale si universale."(149) , precum
si faptul ca lui Toroutiu i se
datoreaza traduceri ale lui Eminescu în limbile
engleza, slovaca, ceha, rusa,
evreiasca si germana.
Anul 1988 pare sa aduca un oarecare
,,dezghet" în ceea ce priveste atitudinea
fata de bucovineanul nostru care a ars ca o
flacara întru întemeinicirea limbii si
culturii române. Sub egida Inspectoratului Şcolar
Judetean si a filialei Suceava a
Societatii Filologilor din RSRomânia a fost
organizata o sesiune de referate si
comunicari stiintifice în zilele de
10-11 iunie 1988, consacrate aniversarii
centenarului celor doi bucovineni pasionati de
cultura româna: Leca Morariu si Ilie
E.Toroutiu, sub titlul Permanente
spirituale bucovinene în cultura româna.. La
Liceul ,,Ştefan cel Mare" s-au spus frumoase
cuvinte despre cel mai mic dintre feciorii
parintelui Costache Morariu, despre activitatea
lui ca profesor universitar, ca editor de
revista, ca muzician, ca slujitor al cuvântului
românesc. A fost o palida mângâiere pentru
profesoara Octavia Lupu-Morariu dupa ani de
suferinta tacuta si
demna.
La Solca, la Liceul ,,Tomsa Voda",
,,acasa" la I.E.Toroutiu, au prezentat
comunicari profesorul Gheorghe Giurca,
muzeograf Brândusa Steiciuc, prof. Eugen
Dimitriu, prof. Maria Luiza Ungureanu, prof.Eugenia
Hojbota-Torouti, urmasa academicianului
aniversat, prof.Ioan Holetec si Iacob
Buicliu din Solca.
Auditoriului gazduit de liceul solcan i-a fost
prezentat un concitadin cvasinecunoscut, portretul
unui fiu al superbei depresiuni de pe valea
Solcai care merita cu mult mai mult decât
putinele rânduri cantonate în lucrarile
prezentate cu acea ocazie ori, mai ales, uitarea celor
din rândul carora s-a ridicat.
Profesorul Gheorghe Giurca* a prezentat
monumentala colectie Studii si documente
literare, considerând-o o opera de pionierat în
cultura româna, apreciind ca ,,
aparitia ei este nu numai dovada daruirii
si a exceptionalei puteri de munca a
autorului colectiei, ci, cel putin în
egala masura, a înaltului sau
patriotism si a desavârsitei
cunoasteri a fenomenului literar românesc."(150)
Utilizând fragmente preluate din paginile introductive
ale mai multor volume din Studii., conferentiarul
reuseste sa lamureasca
cititorul în legatura cu valoarea acestei
biblioteci portabile care ,,pusa la îndemâna
cercetatorilor[.] va ajuta la elucidarea unor
probleme , verificari de prezumtii , în
lucrarile viitoare."(151) Prezentând, pe scurt,
continutul colectiei, vorbind despre
reactiile criticii literaturii treizeciste
fata de aceasta ctitorie a literaturii
române, Gheorghe Giurca nu uita sa
vorbeasca despre calitatile autorului
sau, caracterizat de Perpessicius drept
,,Hurmuzache al celor literare": modestia, rigoarea
stiintifica, vointa
fantastica ce extinde capacitatea de efort la
limite de neatins pentru majoritatea contemporanilor
sai, toate acestea altoite pe o ,,dragoste
profunda fata de popor, fata
de literatura nationala"(152).
Eugen Dimitriu** ne introduce în viata
sentimentala a lui Ite cu ajutorul scrisorilor
tânarului solcan. Corespondenta cu mezina
familiei ,,sfântului de la Patrauti" ne
dezvaluie un tânar iremediabil
îndragostit de fata gingasa si
culta care l-a cucerit cu calitatile ei
remarcabile, calitati pentru care a fost
intens curtata si de cel ce avea sa
devina ,,eroul de la Ciresoaia", Ion
Gramada. Proiectele acestuia de intrare în
celebra familie cazând(153), tânarul firav,
tacut, maturizat de încapatânarea
cu care s-a înversunat sa-si
depaseasca nativa conditie se va
logodi cu cea alintata de toata lumea
Lutcu. Dragostea calda, grija
parinteasca, respectul pentru
preocuparile intelectuale ale sotiei,
afectiunea si pretuirea aratate
tot timpul întregii familii Morariu, razbat din
textele scrisorilor prezentate de sensibilul
cercetator sucevean.(154)
*Gheorghe Giurca(n.11.04.1940, Adâncata,
Suceava)-profesor si publicist sucevean(Zori
Noi,Crai Nou,Nord Press, Monitorul de
Suceava,Curierul de Bucovina, Bucovina
Literara,Ţara fagilor,Codrul
Cosminului,Limba si literatura,Tribuna
învatamântului,Revista de
pedagogie,Anuarul Societatii de
Ştiinte Filologice,Glasul Bucovinei,Plai
românesc,Basarabia,etc), preocupat de istoria
culturii,istoria literaturii si istoria
învatamântului; presedinte al
filialei Suceava a Societatii de
Ştiinte Filologice din România(din 1976),
fondator al revistei de cultura si istorie
literara ,,Ţara fagilor",editata de
filiala Suceava a Societatii pentru cultura
si Literatura Româna în Bucovina( al
carei redactor sef este din 1997) si al
revistei ,,Preocupari didactice"(redenumita,
mai nou, ,,Şcoala"); autor, printre altele, al
volumelor: George Tofan:o viata
închinata scolii(Editura Ţara fagilor,
Suceava, 1995), Împotriva lui Cronos(Editura
Ţara fagilor, Suceava,2000) si Istoria
învatamântului din
Suceava(Suceava,2004).
**Eugen Dimitriu(n. )-,,ultimul gentleman din
Florenta nordului"(C. Severin, Prefata la
volumul ,,Lovinestii").
Traducator, muzeograf, cercetator, publicist
sucevean cu preocupari de istorie literara
si istoria culturii. Cu o rabdare
benedictina a strâns si identificat
scrisori, documente, fotografii de patrimoniu despre
mai mult de 500 de personalitati din zona
Falticenilor, fiind, în prezent, o
adevarata enciclopedie a acestei zone,
memorie culturala vie a ulitelor târgului în
care pe nedrept s-a spus ca ,,nu se întâmpla
nimic". A jucat un rol important în realizarea ,,
Galeriei oamenilor de seama" din Falticeni,
precum si în organizarea casei-muzeu si a
Fondului ,,Simeon Florea Marian" din Suceava. A
colaborat, cu discretie si generozitate, la
presa suceveana sau centrala, de
popularizare ori de stricta specialitate, cu
materiale despre corespondenta lui S.F.Marian cu
diverse personalitati ale vremii sale,
despre celebre familii de carturari ori
artisti din nord de tara, a
îmbogatit zestre Bibliotecii
Bucovinei,,I.G.Sbiera", etc. Este autorul, printre
altele, al volumelor: Simeon Florea Marian si
corespondentii sai (Editura Minerva,
Bucuresti, 1991), Lovinestii (Editura Spiru
Haret, Iasi, 2001) si Cazabanii (Suceava,
2004
Tot Eugen Dimitriu, în colaborare cu profesorul Petru
Froicu, va publica, în vol.III/1988 al revistei ,,
Limba si literatura", o scrisoare a lui
I.E.Toroutiu adresata cumnatului sau
Leca Morariu redactata la 2 ianuarie
1949.Scrisoarea,demonstrând ,,un exemplu de colaborare
rodnica în care, alaturi de afectiunea
prieteneasca si de rudenie, stralucesc
eruditia si probitatea
stiintifica"(155) , este trimisa
mai ales pentru a expune pozitia
colectionarului de documente fata de
data de nastere a lui Eminescu, Toroutiu
fiind în posesia unor documente care fixeaza
acest eveniment la 20 decembrie 1849 ( este vorba de
Albumul Junimii pe care chiar Eminescu îsi
însemnase data nasterii si psaltirea veche a
familiei pe care caminarul Eminovici înregistrase
aceeasi data). Pe lânga aceasta
problema, cei doi cercetatori sesizeaza
faptul ca desi vorbeste despre
conditiile precare de viata, ca urmare
a razboiului, secetei si refugiului,
Toroutiu nu se plânge, asa cum n-a
facut-o niciodata.,,Nu l-a stapânit
niciodata egoismul, goana dupa bani. Se
stie ca a manifestat întotdeauna grija
pentru cei din jur, îndeosebi pentru muncitorii
Tipografiei ,,Bucovina"(156) remarca cei doi
autori, aducând ca argumente fragmente din scrisoarea
pe care au lecturat-o în apartamentul Octaviei Lupu-
Morariu.
Tot prin intermediul scrisorilor, profesoara Maria
Luiza Ungureanu a prezentat frumoasa relatie care
l-a legat pe Toroutiu de Artur Gorovei, în ciuda
diferentei mari de vârsta (Gorovei fiind
nascut în 1864). Având în comun pasiunea pentru
colectionarea corespondentei
personalitatilor culturale, dragostea pentru
folclor, respectul pentru adevar, cei doi au
devenit prieteni ,,dar prieteni cum nu sunt multi
în lumea româneasca"(157) .Cald si primitor,
Ilie Toroutiu îsi va deschide inima si
casa pentru acest blajin folclorist, asemenea lui
Constantin Morariu care, altadata, i-a
oferit caldura sufleteasca si
exemplu de ospitalitate bucovineana.,,
Fara îndoiala si fara
întrebare, ori de câte ori veti veni la
Bucuresti, e bine sa stiti ca
modesta noastra casa este casa mea.
Traim în simplitatea oamenilor muncitori.Nu
veti avea la noi confortul boieresc, în schimb
va vom înconjura cu dragostea si
caldura inimii noastre."(158) Cercetatoarea
bucuresteana a relevat faptul ca
schimbul de scrisori cu Artur Gorovei
înfatiseaza un pasionat
colectionar si cercetator de documente
literare care se entuziasma de fiecare data când
destinul îl punea în posesia unei noi arhive
neexplorate, dispus sa faca orice sacrificiu
material pentru a-si oferi apoi comoara, cu
generozitate, tuturor celor interesati sa se
împartaseasca din
întelepciunea ei.
Vorbind despre I.E.Toroutiu ca director al
revistei ,,Convorbiri Literare", Brândusa
Steiciuc, pe atunci muzeograf ce avea în grija
patrimoniul ,,casei câstigate cu condeiul"(159)
de catre parintele catihet Simeon Florea
Marian, sintetizeaza câteva principii generale
care l-au calauzit pe cel care-si va
sacrifica timpul, linistea, situatia
financiara pentru a insufla, în vremuri
dramatice, viata unei reviste care, altfel,
ar fi murit mai curând. Este vorba, în primul rând, de
dorinta de a continua traditia revistei
junimiste de a promova adevaratele valori
literare sine ira et studio, aspect ilustrat cu un
fragment citat din articolul publicat chiar la
începutul directoratului de catre
I.E.Toroutiu:,,.fara
prejudecati, abandonând simpatii personale
si reprimând sentimente, ne vom spune cuvântul
onest, fara cuvinte mari, fata de
critica docta plina de menajamente, coterii
si reciproce îndatoriri, care umfla baloane
de eroi spirituali din personalitati
meschine si ridicole."(160) Se remarca apoi
deschiderea noii conduceri catre colaborarea cu
toti cei care pot contribui, cu buna
credinta, la completarea si
înfaptuirea programului asumat, textul citat în
acest sens lasând a se întrevedea însa
si vorba taioasa a polemistului care a
desfiintat glorii si gloriole:,,Un program.
Cine-l gaseste prea îngust, sa ne ajute
a-l creste; cui i se pare exagerat de
încapator, sa recunoasca
însufletirea noului început de drum; cine-i simte
antagonismul, sa-l combata sau sa-l
evite, ignorându-ne.Ceea ce se va bizui pe o
leala reciprocitate."(161) În al treilea rând, ne
este prezentat un director model în presa
literara, un publicist harnic, prezent în
paginile aproape fiecarui numar cu
interventii calitative care dau profunzime
sporita cantitatii: studii de istorie
si critica literara realizate în stilul
devenit cunoscut prin Studii., minimonografii
consacrate unor oameni de cultura, traduceri din
literatura universala, etc. În fine, un alt
principiu evidentiat de cercetatoare este
acela al multiplicarii ariei de cuprindere a
revistei, pe lânga literatura, critica,
arta, folclor ori studii de estetica
aparând treptat articole de arhitectura,
antropografie, matematica, medicina,
morala, muzeografie, numismatica, pedagogie,
etc., Toroutiu asigurându-si colaborarea
unor prestigioase personalitati : N.Iorga,
O.Onicescu, C.Radulescu-Motru, S.Mehedinti,
C.Noica, I.Agârbiceanu, O.Papadima, etc.
Tot în 1988, în numarul 26/23 iunie , ,,România
Literara" publica, pe trei coloane, un articol
consacrat centenarului I.E.Toroutiu sub
semnatura lui Al. Sandulescu. Dupa o
scurta notita biografica,
incluzând si perioada de studii universitare din
Germania precum si prezenta sa în rândul
nemuritorilor Academiei Române, îi sunt
mentionate cele mai importante lucrari (13
la numar), apreciind ca opera capitala
sunt cele treisprezece volume de Studii si
documente literare, colectia fiind
considerata ,, un excelent instrument de
lucru."(162) . Apreciind ca, practic, nici un
istoric literar care a pregatit monografia unui
curent, a unei reviste sau a unui scriitor de la
,,Junimea" sau ,,Samanatorul" nu a
putut sa nu consulte colectia documentelor
daruite de Toroutiu, Al.Sandulescu
concluzioneaza:,, I.E.Toroutiu are meritul
pe care sa nu încetam a-l elogia de a fi
scos la lumina zilei asemenea comori, ce au valoare
nepretuita în sine si care au sporit în
chip nespus patrimoniul nostru national.
Sociologul si folcloristul amator dinaintea
primului razboi mondial, germanistul si
lingvistul (ocazional), chiar si eminescologul
sunt astazi ca si uitati. Ceea ce
supravietuieste este monumentala
colectie Studii si documente literare care-l
tine viu în memoria posteritatii pe
autorul ei centenar."(163)
În anii care au urmat, ani marcati de
evenimentele din 1989, care au deschis noi orizonturi
cercetarii stiintifice odata cu
disparitia celebrelor fonduri secrete din toate
arhivele si bibliotecile tarii si
ca urmare a asigurarii libertatii de
expresie, au început sa iasa la lumina
noi informatii despre carturarul de la
Solca.
Astfel, beneficiind de bunavointa Octaviei
Lupu-Morariu, în viata pâna în 1992,
traind între amintirile dragi sufletului ei,
profesorii si neobositii cercetatori
Eugen Dimitriu si Petru Froicu au publicat, în
,,România literara" nr.27/9-15 septembrie 1992, o
scrisoare inedita din arhiva familiei Morariu,
care facea lumina în legatura cu
moartea familiei carturarului, multa vreme
învaluita în mister si variate
supozitii. Este vorba de scrisoarea prin care Gh.
Stratulat, un apropiat al familiei Toroutiu, o
trimite familiei Leca Morariu la finele anului 1953,
prin care da amanunte în legatura
cu ultimele zile ale celor doi soti. Cuvinte
calde de pretuire prefateaza
continutul scrisorii; cuvinte care ni-l
înfatiseaza pe Ilie oaspete
obisnuit în casa preotului si scriitorului
patriot de la Patrauti,
îndragostit de Elvira, care marturisesc
dragostea statornica si grija pentru cea
care-l va ajuta enorm în munca istovitoare la Studii..
Sunt cuvinte care omagiaza harnicia si
priceperea cu care tânarul bucovinean si-a
organizat propria tipografie, cuvinte care vorbesc
despre bunatatea unui om ce a refuzat sa se
îmbogateasca fara scrupule,
cuvinte care ne înfatiseaza
atmosfera de mare familie ocrotita de patronul pe
care salariatii l-au iubit, l-au ajutat
sa-si refaca cladirile afectate de
bombardamente, l-au ajutat sa
supravietuiasca în anii de dupa
nationalizare si, în numar mare, l-au
condus pe ultimul sau drum.(164)
O alta scrisoare de data aceasta avându-l ca
expeditor pe I.E.Toroutiu, este publicata în
nr. 2/1995 al ,,Analelor Bucovinei" de catre Luca
Bejenaru sub titlul ,,O scrisoare care acuza".
Este vorba despre scrisoarea pe care Toroutiu i-o
trimite fostului sau colaborator de la
,,Convorbiri.", profesorul universitar Ştefan
Cuciureanu în august 1951. Scrisoarea, redactata
în binecunoscutul stil al sfatosului gospodar
bucovinean, este dovada vie a unui caracter puternic,
a unei verticalitati care n-a putut fi
anulata nici de suferintele fizice,
pricinuite de saracie si boli, nici de
presiunile psihice la care a fost supusa familia
carturarului în anii de început ai regimului
comunist. Nici tradarea fostilor
colaboratori, nici lipsurile materiale de tot felul,
nici durerea pricinuita de anularea muncii lui de
o viata, nici moartea unor
personalitati cunoscute, nici ,,turcirea"
sau ,,înrosirea" altora spre a-si asigura
ascensiunea, nici cele sase luni de proces pentru
sabotaj, însotite de repetate perchezitii,
nici amenintarea cu închisoarea pe 12 ani, nici
obligatia de a preda partidului ,,totul,
totul"(165) , nimic n-a înfrânt cerbicia cu care
si-a aparat principiile care i-au
calauzit drumul printr-o viata ce
l-a supus la multiple încercari. Scrisoarea
aflata în arhiva fratelui mai mic al
destinatarului o dovedeste. În ciuda tuturor
acestor încercari, optimistul Toroutiu
continua sa lucreze la Exegeza Eminescu,
pentru care avea vreo 1200 de pagini (166), la
continuarea Studiilor., cu care ajunsese la volumul
19, având însa material ,, mult si
interesant" pentru înca 13-17 volume, demonstrând
ca ,, nu-i moartea cailor dupa voia
cânilor."(167) Îndurerat de schimbarile ce au
înrait oamenii, transformându-i în acerbi
dusmani în lupta pentru autorealizare cu orice
pret, Toroutiu deplânge soarta
tarii în care ,, abia dupa retragerea
lavei rosii se va vedea pustiul, seceta de
oameni."(168)
Între timp, în 1993, la Suceava a fost publicat un
Dictionar de literatura Bucovina având ca
autori pe doi harnici slujitori ai Bibliotecii
,,I.G.Sbiera", Emil Satco* si Ioan Pînzar**. Cei
doi autori creioneaza un portret destul de
cuprinzator lui Toroutiu, prezentând atât
cele mai semnificative momente ale carierei sale (
student la Cernauti, asistent universitar la
Frankfurt, profesor la ,,Cantemir Voda" în
Bucuresti, editor si proprietar al
Institutului de Arte grafica ,,Bucovina",membru al
Academiei, director al ,,Convorbirilor.") precum
si titlurile operelor sale semnificative ( în
total 15 titluri). Cei doi autori se opresc, cum era
de asteptat, asupra colectiei de Studii..
Dorind sa vina în ajutorul cititorilor, ei
inventariaza continutul celor 12 volume
si, cu rigurozitatea unui ghid ce tine
sa dezvaluie toate secretele spatiului
în care te orienteaza, deschid poarta
cunoasterii catre marii clasici ai
literaturii române.
De mai mica amploare, fireasca pentru
specificul lucrarilor respective, sunt
informatiile furnizate de academicianul Gabriel
Ştrempel în a sa Bibliografie româneasca
moderna,aparuta în Editura Academiei
Române în 1996 sau de Dorina N. Rusu într-un
dictionar intitulat Membrii Academiei Române,
aparut în aceeasi editura în 1999. În
prima lucrare mentionata, directorul
prestigioasei institutii de cultura care
este Academia Româna mentioneaza, la
paginile 600-601, majoritatea lucrarilor lui
Toroutiu, Dorina Rusu, în cele 18 rânduri
consacrate academicianului bucovinean, mentionând
datele la care Toroutiu a fost primit (26 mai
1936) si apoi a fost repus în drepturi (3 iulie
1990) ca membru corespondent al Academiei precum
si sapte dintre lucrarile acestuia.
Preocuparile legate de folclor ale fiului satului
de atunci Solca, chiar daca apartin unui
începator ce nu a respectat poate întru totul
rigorile stiintifice ale domeniului, au
facut ca numelui sau sa-i fie închinate
câteva pagini în Dictionarul etnologilor români
al lui Iordan Datcu, aparut în 2001 la Editura
Saeculum I.Q. În lucrarea mentionata,
autorul semnaleaza trei volume de folclor
tiparite de tânarul solcan: A fost
odata. Povesti si cântece poporale
(Cluj, 1911), Frunza verde. Cântece poporale din
Bucovina ( Solca, 1914) si Povesti poporale
(Bucuresti, 1914). Despre primul dintre ele
I.Datcu afirma ca ,, a tiparit-o pentru
a satisface setea de lectura a
flacailor si oamenilor maturi din
Solca"(169) , afirmatie ce pleaca de la ,,
Câteva cuvinte" puse de Toroutiu în deschiderea
volumului.
*Emil Satco (n.11.01.1941, Vârfu
Câmpului,jud.Botosani)-profesor, scriitor, fost
director adjunct la Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera"
din Suceava, publicist cu o larga arie de
colaborari în presa scrisa si
vorbita din Bucovina începând din anul 1964. Este
pasionat de cercetarea si valorificarea
patrimoniului spiritual al Bucovinei, în mod deosebit
de istoria literara, arta plastica,
muzica si teatru; pentru contributiile
sale meritorii la cunoasterea a ceea ce are
Bucovina mai valoros, a fost distins cu premii ale
Fundatiei Culturale a Bucovinei- 1995, 1998
si 2000, Premiul de excelenta al
Societatii Scriitorilor Bucovineni-1999
si Premiul pentru istorie si critica
literara-2000. Pe lânga articolele publicate
în Zori noi, Steaua, Crai nou, Glasul Bucovinei,
Ţara Fagilor,
Arcasul(Cernauti),Plai
românesc(Cernauti)Revista
bibliotecilor,Tribuna(Cluj),Analele Bucovinei,Anuarul
Muzeului National al
Bucovinei,Ethos,Iconar,Exod,Bucovina literara,
etc., este autorul urmatoarelor volume: Muzica în
Bucovina(Biblioteca judeteana, Suceava,
1981), Arta în Bucovina,vol.I si II(Biblioteca
judeteana, Suceava, 1984,respectiv
1991),Artisti plastici din Bucovina(Suceava,
1991),Bucovina.Contributii cultural
stiintifice(Suceava,2000),Antologia
poetilor români din Bucovina(Junimea, Iasi,
2003), în prezent aflându-se sub tipar Enciclopedia
Bucovinei:Dictionar enciclopedic:Bucovina
1775-1940. În colaborare cu Ioan Pînzar a mai publicat
o serie de lucrari: Prefectura.Repere istorice
(Junimea, Iasi,1995),Dictionar de
literatura:Bucovina (Biblioteca
Bucovinei,,I.G.Sbiera",Suceava,1993) si
Personalitati
bucovinene.Dictionar.vol.VIII (Biblioteca
Bucovinei,,I.G.Sbiera",Suceava, 1997).
** Ioan Pînzar (n.ian.1941,Costâna,jud.Suceava)-
profesor,bibliotecar,eseist,colaborator constant al
lui Emil Satco în preocuparile de istorie a
culturii bucovinene. Este o preocupare fireasca,
am putea spune, având în vedere ca la scoala
din satul natal a avut privilegiul sa învete
istoria cu Vasile Ignatescu, scolit la
Cernauti, devenit erudit dascal de
tara ce a avut mult de suferit din cauza
unui defect fizic. Orfan ce nu si-a cunoscut
tatal, mort pe frontul celui de-al doilea
razboi mondial, Ioan Pînzar se va ridica în lume
cu greu, prin munca fizica grea, în ciuda
inteligentei vii pe care a mostenit-o de la
parintii sai, tarani
întelepti, crescuti într-un
adevarat cult al muncii. Frânturi din drumul
vietii sale se întâlnesc în Confesiuni
(Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera", Suceava, 2002). A
mai publicat: Gânduri (Biblioteca Bucovinei
,,I.G.Sbiera", Suceava,2001), Incendiul:
exercitiu literar kafkian (Suceava,2003) si
Anchetatorul nr.2 (Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera",
Suceava,2003).
Cu rigoarea ce caracterizeaza cercetatorul
responsabil, I.Datcu inventariaza continutul
volumului (7 povesti, 160 de texte lirice culese
din satele Bucovinei, o scrisoare versificata a
unui român din America), fara a uita sa
precizeze publicarea lor anterioara în revista
,, Ion Creanga" de la Bârlad. Despre celelalte
doua volume nu ni se dau nici un fel de
informatii, autorul facând însa
referire la proiectul de suflet al ucenicului lui M.
Friedwagner, acela de a publica un corpus al
folclorului românesc pe regiuni, afirmatie
sustinuta cu informatiile din Memoriile
lui Iulian Vesper, un sensibil poet bucovinean ce s-a
bucurat de bunatatea si generozitatea lui
Toroutiu:,, Îl gaseam înca preocupat de
planul ce si-l faurise cu ani în urma:
publicarea unui imens corpus al folclorului românesc
pe regiuni. Dintre numerosii colaboratori ce
si-i apropiase în vederea transpunerii în
viata a vastului proiect, ma aflam
si eu."(170) Bibliografia de referinta
indicata cuprinde atât lucrari si
articole mai vechi contemporane lui Toroutiu
(C.Loghin Istoria literaturii române din
Bucovina,1926; articolul omagial Lui
I.E.Toroutiu la 50 de ani din revista ,,Glasul
Bucovinei"), cât si aprecieri mai noi, cum ar fi
cele ale lui Al. Sandulescu ori E.Satco si
I.Pînzar. În cele câteva rânduri consacrate datelor
biografice, pe lânga informatii exacte (data
si locul nasterii, studii, cariera) se
strecoara, din pacate, si eronata
supozitie ( preluata din Memoriile lui I.
Vesper) a suicidului carturarului.
Anul 2002 îmbogateste literatura
româna cu noi lucrari în care se
vorbeste despre I.E.Toroutiu. O asemenea
lucrare este cea coordonata de M.Zaciu,
M.Papahagi si A.Sasu, Dictionarul
scriitorilor români. Aparuta în Editura
Albatros, lucrarea demonstreaza o mult mai
temeinica documentare decât alte lucrari de
gen. Paginile consacrate lui Toroutiu (585-587)
se deschid cu bogate referinte critice, altele
decât cele ce se transcrisesera de la un
dictionar la altul pâna atunci, fiind
mentionate lucrarile lui Perpessicius, P.
Constantinescu, M.Bucur, Z.Ornea, V.Chifor si Al.
Sandulescu. Datele personale si cele legate
de perioada de formarea profesionala si
cariera sunt mai complete decât în alte
lucrari cu acelasi specific,
I.E.Toroutiu fiind prezentat si prin
colaborarile la diverse publicatii din
perioada interbelica. Autorii remarca
soliditatea formatiei profesionale a fostului
student cernautean precum si
seriozitatea care-i caracterizeaza opera:,, Cu
armatura temeinica a formatiei sale
filologice de tip german, Toroutiu s-a consacrat
la început elaborarii unor studii de economie
statistica, dictionare, continuând cu
lucrari de istorie literara, cu
precizari, rectificari despre scriitori
diversi si inegali ca valoare, lamuriri
istoriografice oneste, uneori fastidioase."(171)
Dictionarul. face si o precizare extrem de
importanta care fixeaza în memoria
cititorului una dintre marile coordonate ale
activitatii profesorului-tipograf: ,,.face
un util mecenat editorial."(172) Cât despre
opera, o lista cuprinzând cele mai
importante titluri însoteste datele
biografice, autorii considerând ca ,,desi a
publicat o multime de contributii
istorico-literare, adevarata sa opera în
cultura româna este Studii si documente
literare."(173)
Cele peste 8000 de pagini sunt prezentate ca un
rezultat firesc al activitatii unui
,,colectionar împatimit care a despuiat
arhive personale din tara si
strainatate si le-a sustras
vicisitudinilor timpului."(174) . Autorii dovedesc
ca au parcurs cu atentie cele 13 tomuri ale
colectiei , apreciind ca opera
torouteana are darul de a reconstitui ,, o
atmosfera cu ajutorul documentelor alaturate
de un spirit de omogenitate sufleteasca."(175) .
Se simte, din cuvintele autorilor, admiratia
pentru omul care ,, prin vocatie benedictina
si scrupul istorist, [.]recompune o harta
psihologica a spiritualitatii
românesti moderne într-un impunator
edificiu."(176)
Tot în 2002 editura Floare Albastra publica
Exegeza eminesciana editie îngrijita
si prefatata de Nicolae Georgescu, ,, o
cercetare supla, spectaculoasa,
incitanta, scrisa alert, usor de
receptat"(177) , având la baza 10 studii
publicate în ,,Convorbiri.". În prefata
volumului, dupa ce mentioneaza
cuvenitele date biobibliografice ( inclusiv
supozitia sinuciderii), N.Georgescu remarca
talentul de ,,polemist necrutator si
imbatabil"(178) care a fost Toroutiu, specificând
ca polemicile sale erau larg comentate în presa
vremii, multa lume fiind incomodata de
criticile sale si doar foarte putini
acceptând dialogul cu el. Impresionat de opera si
de soarta criticului , N.Georgescu considera
ca ,,merita , poate, o mentiune în Istoria
literaturii române de la origini pâna în prezent
de G.Calinescu, ori în alte studii de
sinteza care au devenit, prin dogmatismul
comunist, singurele repertorii de nume orientative, un
fel de barcute rupte dintr-o ipotetica
arca a lui Noe."(179) Prezentând apoi aspecte
din lucrarea prefatata, accesibile
specialistilor în domeniu, N.Georgescu (care
mai prezentase contributia lui Toroutiu la
prezentarea operei lui Eminescu si într-o
alta lucrare) considera ca critica lui
Toroutiu este o adevarata provocare
care, daca ar fi fost apreciata corect la
timpul realizarii ei, ar fi putut demara
discutarea avizata, filologica a textului
poeziilor antume ale lui Eminescu.
Eminescologul D. Vatamaniuc, în ,,Bucovina
literara" nr.1/2003, recenzând practic Exegeza
eminesciana, apreciaza
constiinciozitatea si rigurozitatea cu care
carturarul bucovinean a studiat opera lui
Eminescu. Format în spiritul german al Almei Mater de
la Cernauti, Toroutiu ,, nu face
distinctie între editorii de editii critice
si editorii de alte editii, inclusiv de
popularizare. Se bucura toate de acelasi
tratament pentru credibilitatea
stiintifica."(180) D.Vatamaniuc
sesizeaza ascutitul spirit critic al lui
Toroutiu, spirit de care nu scapau nici
prietenii, nici adversarii sai(aici este vorba de
,,sanctionarea" lui Perpessicius). Cunoscând
faptul ca personalitatea marcanta a
autorului Exegezei." a fost, cu totul pe nedrept,
uitata de regimul comunist, si ca, din
acest motiv, cititorii stiu prea putin
despre el, D.Vatamaniuc precizeaza, în notele de
subsol, atât segmentul temporal în care sufletul lui
Toroutiu s-a facut vazut pe pamânt
în trupu-i firav, cât si câteva dintre operele
sale, în final exprimându-si regretul ca
proiectul continuarii Studiilor., cu volumele
14-25( asa cum rezulta si din
scrisorile publicate de editor la sfârsitul
volumului), nu a putut fi realizat ,, din cauza
ostilitatilor organelor administratiei
comuniste fata de munca intelectuala
si al sfârsitului tragic al lui
I.E.Toroutiu si a sotiei sale."(181)
Sfârsitul anului 2003 da tot mai puternic la
o parte valul de uitare asezat peste numele
si opera înteleptului si generosului
solcan. În organizarea primariei orasului
Solca, asezarea aruncata de o mâna
divina între paduri nesfârsite a
comemorat 50 de ani de la trecerea celui ce debutase
cu povesti si cântece de dor în lumea
fara dor. Au fost prezenti si au
cuvântat, aducându-l pe Ilie acasa, printre ai
lui, reprezentanti ai autoritatilor
locale, cercetatori, nepoata de frate a
carturarului, profesoara Eugenia
Hojbota-Torouti, oameni iubitori de
cultura care au aprins o lumânare si o
farâma de suflet pentru un om între oameni.
Cu aceasta ocazie, neobositul cercetator
câmpulungean Ion Filipciuc a lansat noua editie a
scrierilor folclorice ale lui Toroutiu, sub
titlul Frunza verde. Cântece si basme
poporale din Bucovina. Înmanunchind 248 de
cântece, 61 de strigaturi, 6 balade, 4 texte
suspecte (folclor orasenesc, cules de la
lautari din Câmpulung si Bucuresti),13
cântece din America si 7 basme, îngrijitorul
editiei a vrut ca, într-o zi deosebita
pentru comunitatea din Solca, sa restituie lumii
care l-a dat culturii române pe I.E.Toroutiu.
Cartea se vrea a fi o frântura din
preocuparile si, de ce nu, din sufletul
celui care, desi departe, a pastrat
lânga inima lui uriasa si frunzele
verzi ale padurilor si livezilor, si
susurul pâraielor, si linistea divina a
locurilor, si framântarile oamenilor
pamântului: dorul, jalea, dragostea,
suferinta ce razbat din cântece, basme
si strigaturi. Dorind sa aduca
aminte cine este acest carturar urgisit, Ion
Filipciuc îl însoteste pe Ilie Toroutiu
pe parcursul vietii, de la leaganul
sarman din casa lui Toader Torout, trecând
prin bancile lui k.k. Obergymnasium din Suceava,
prin amfiteatrele de la Cernauti si
Frankfurt am Main, pâna la profesorul,
proprietarul de tipografie si editorul
bucurestean. Momente deosebite, frumoase ori
triste, din viata autorului, carti
editate ori ramase la stadiul de proiect,
sufletul lui Toroutiu dezvaluit în cuvinte
calde, molcome, care amesteca, precum
povestile, realul cu imaginarul, realizarile
cu proiectele nefinalizate, efemerul cu eternitatea,
viata si moartea, reconstituind o
existenta pentru care se simte o reala
admiratie.
Asemenea înaintasului pe care-l
pretuieste pentru truda si
suferinta întru izbânda cuvântului românesc,
I.Filipciuc completeaza opera lui Toroutiu (
alcatuita, de fapt, din lucrarile
tiparite de acesta în 1911 si 1914) cu nota
asupra editiei, cu note si comentarii care
reprezinta o consistenta bibliografie a
lucrarilor despre autor, precum si cu un
glosar care ,,traduce" pe întelesul tuturor
cititorilor cuvinte demult uitate din limbajul
românului bucovinean întâlnite între frunzele verzi
ale cartii, precum si câteva fotografii
ale feciorului lui Toader si al Ecaterinei
Torouti din Solca.
Lansarea volumului la Solca urmeaza unor
preocupari mai vechi ale scriitorului bucovinean,
materializate în aparitia, în ,,Mesagerul literar
si artistic" de la Bistrita,nr.10/14 iunie
2003, a sensibilei treceri în revista a
vietii si operei lui Toroutiu sub
titlul Un carturar urgisit-I.E.Toroutiu.
Primele numere din 2004 ale ,,Convorbirilor literare",
serie noua, publica noi contributii ale
omului de cultura câmpulungean la realizarea unui
portret cât mai fidel al personalitatii
complexe care a fost filologul din Solca. Numarul
din februarie 2004, sub titlul I.E.Toroutiu
si proiectele sale ne dezvaluie marile
proiecte literare ale acestuia, al caror început
fusese facut prin diverse articole ori
lucrari de amploare diferita, idei la care,
periodic, s-a mai întors ori la care a lucrat
pâna la sfârsitul vietii. Sunt astfel
identificate ca initiate dar nefinalizate
urmatoarele proiecte de anvergura: Cântecele
si basmele neamului românesc pe regiuni,
continuarea publicarii documentelor în Studii
si documente literare"( cel putin pâna
la volumul 25), monografia Goethe, exegeza
eminesciana si o posibila
tinta sociologica.(182)
În luna urmatoare, fericitul detinator
al privilegiului de a studia ,,Jurnalul" inedit al
lui Vasile Posteuca, acelasi I.Filipciuc, în
paginile aceleiasi reviste, ne
înfatiseaza un Toroutiu ,,
fericit ca poate fi drept când toata lumea
era pornita animalic spre nedreptate si
crime"(183) . Împatimitul poet din
Stanestii de Jos demonstreaza ca
pastreaza Domnului Profesor Toroutiu un
respect mai presus decât oricui altcuiva. Aceasta se
datoreaza faptului ca a primit si
simtit prietenia carturarului în momente
dificile pentru sine si pentru Ţara.
Numai unui prieten putea sa-i ceara, departe
de casa (în martie 1941 V.Posteuca, fost
responsabil cu propaganda în miscarea
legionara, se afla la Berlin, fugar dupa
rebeliunea din ianuarie) sa se intereseze de
soarta si conditiile de viata ale
copiilor sai; numai un prieten putea
sa-si împarta, la nevoie, pâinea cu
copiii fugarului; numai un prieten si un mare om
va îndrazni sa publice, în ciuda
pericolului, poeziile fugarului, dându-i acestuia, la
momentul aflarii stihurilor sale în cea mai
frumoasa revista literara, sentimentul
ca n-a fost uitat de ai sai, ca n-a
fost izgonit de tot din lumea româneasca. Şi
asta pentru ca Toroutiu ,,este un om de
curaj si omenie", ca ,,se mentine pe
aceeasi linie de caracter, dreptate si
onoare. Cu noblete si darnicie de
mecenat. Nepartinitor si totusi plin de
dragoste si întelegere pentru zbuciumul
tineretului românesc."(184) Admiratia are si
alta motivatii: ,, Toroutiu este
singurul adevarat muncitor ajuns la Academie.
Pornind de la o masina hodorogita,
ramasa din razboiul trecut, prin
munca si sudoare, carând cu roaba
tiparituri pe la ministere, a ajuns
sa-si ridice frumoasa tipografie Bucovina,
din str.Gr.Alexandrescu, Bucuresti. O tipografie
model ca înzestrare tehnica si organizare.
În care lucreaza sase sute de muncitori,
bine platiti si organizati într-o
adevarata familie. Profesorul Toroutiu
e de dimineata pâna seara târziu între
ei. Cu mânecile suflecate, brobonit de sudoare, între
un telefon si calculele de preturi si
materiale, primeste cu draga inima în
birou pe oricine.Vesnic îndatoritor si
afabil."(185)
Un alt filolog bucovinean, Liviu Papuc, care ne-a
înzestrat cu monografia Leca Morariu, studiind
documentele legate de acesta ajunge, cum era de
asteptat, în contact documente legate de
Toroutiu. Fie ca este vorba de
corespondenta cu cumnatii Morareni, fie
ca relateaza evenimente familiale ori
actiuni culturale la care Elvira si Ilie
Toroutiu au participat cândva, L.Papuc ne
ofera, cu fiecare informatie, ca într-un
puzzle, câte o noua fractiune din jocul
vietii si operei lui Toroutiu. În
numarul din mai 2002, în articolul La înca o
aniversara, cu prilejul aniversarii a 135 de
ani de la înfiintarea ,,Convorbirilor."
universitarul iesean rememoreaza un alt
moment aniversar, cel din 5 noiembrie 1931, când este
aniversat Iacob Negruzzi la 90 de ani si când
I.E.Toroutiu va elogia pe cel care a purtat pe
umerii sai ,,Convorbirile." în primii 30 de ani
de existenta. La aniversare (evocata
si în ,,Fat Frumos" nr. , p.) a participat
si nepoata lui I.Negruzzi, Ella,care, dupa
ce a facut un scurt istoric al Junimii, a
încheiat cu o fraza pe care L.Papuc o
citeaza si care se potriveste si
celui ce avea sa devina ultimul director al
revistei:,, Şi daca generatia veche s-a
dus, nu trebuie sa ne plângem- ea a îngrijit de
urmasi vrednici care au continuat si
continua opera lor."(186)
Acelasi cercetator publica în
numarul din decembrie 2003 un articol consacrat
comemorarii a unei jumatati de
veac de la moartea familiei Toroutiu. Cu
amaraciune constata autorul ca ,,
În pofida unei meritorii activitati de
aproape jumatate de secol, care a culminat cu
editarea celor 13 volume de Studii si documente
literare (1931-1946) si cu pozitia de director al
revistei "Convorbiri literare" (1939-1944), memoria sa
mai este pastrata doar de
profesionistii istoriei literare (ceea ce, de
altfel, este specific românului veritabil - care
prefera sa-si ignore sau sa-si îngroape
valorile decât, Doamne fereste, sa fie
vreunul mai cu mot decât propria
persoana.)"(187)
În numarul din ianuarie 2004 literatul
iesean vorbeste Din nou despre
Toroutiu. În prima parte a articolului este
semnalata aparitia noii editii a
volumului Frunza verde, sub îngrijirea lui
I.Filipciuc, întreprindere care este apreciata
la justa ei valoare, cea de-a doua parte a
articolului fiind consacrata, în contextul
rememorarii unei existente dedicate
culturii, prezentarii unor aspecte legate de
mediul în care s-a format, acela al familiei preotului
Morariu, ,,adevarata scoala pentru
tineri precum Ion Gramada, Vasile Grecu,
I.E.Toroutiu, Vasile Litu"(188) care erau
antrenati, alaturi de copiii familiei, în
diverse actiuni si manifestari
culturale si nationale devenite obligatorii
în familia preotului nationalist.Asa s-a
întâmplat în 1906, când Morarenii au participat
la Expozitia jubiliara de la Bucuresti,
în 1908 când, alaturi de alti 600 de
bucovineni, s-au aflat în vizita la Iasi,
ori în 1909, când în capitala Moldovei a avut loc un
congres studentesc.
,, Convorbirile." din februarie 2004 ne
dezvaluie, cu ajutorul aceluiasi coborâtor
din stirpea familiei Morariu, frumoasa poveste de
dragoste dintre Elvira si Ite (asa era
alintat Toroutiu în noua sa familie), în
conditiile în care tânarul solcan a avut de
suportat curtea asidua si proiectele
matrimoniale ale celui care, trecut dincolo de
frontiera care,peste nu multa vreme, avea sa
cada pe front la Ciresoaia-Ion
Gramada.(189)
O alta fateta a lui I.E.Toroutiu
ne este prezentata în martie 2004, când
,,Convorbirile." publica, de acelasi autor,
articolul De-ale familiei Toroutiu. Este
prezentata preocuparea acestuia pentru
întarirea clasei de mijloc în Bucovina, singura
capabila sa asigure progresul provinciei
natale în care, înca student fiind, remarcase
absenta cvasitotala a românilor în
aceasta categorie sociala.(190)
Toroutiu va fi un adevarat tribun al
bucovinenilor în speta, revista sa publicând
materiale de popularizare a ideii. Energic si
insistent, cu sprijinul unor personalitati
influente (I.I.Nistor, I.Toma,etc.), Toroutiu va
trece de la teorie la practica, activând pentru
înfiintarea unor scoli si cluburi ale
meseriasilor pe care le va sprijini moral si
financiar.
Iata, în linii mari, rezultatul excursului nostru
prin bibliografia care înmagazineaza, ca într-un
urias sipet, gânduri despre un om aflat în
furtuna vremurilor ce au clatinat corabia
culturii românesti în prima jumatate a
secolului trecut. Şi daca acest excurs n-a
reusit sa contureze decât palid
trasaturile de caracter si
realizarile personalitatii asupra
caruia ne-am concentrat cautarile, avem
totusi multumirea sufleteasca sa
constatam ca Ilie E.Toroutiu revine tot
mai des acasa, printre ai sai, printre cei
carora le-a închinat credinta si lupta
sa cu viata, odata cu privirile tot mai
iscoditoare si tot mai des întoarse catre
fiinta lui modesta.
|
Oltea Preluca 2/23/2007 |
Contact: |
|
|
