Ioan Petru Culianu: Jocul de smarald
Romanul lui I.P. Culianu* apare intr-un moment in care genul metafictiunii istorice pare sa fascineze nemasurat publicul cititor. Nu trebuie decat sa mentionez Codul lui Da Vinci pentru a-mi justifica afirmatia. Cu mici exceptii, lectorul specializat, criticul a refuzat cu intransigenta acest roman, lucru de care, insa, cititorul n-a prea tinut seama - lucru normal de altfel... Se pare ca vechiul principiu, pe care se sprijina ontologic chiar kitsch-ul, “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” este cel ce guverneaza in continuare alegerile publicului larg. Sincer sa fiu, oricat de aberante ar fi teoriile de la care porneste un roman, oricat de superficiala “spoiala” teoretica, daca simpla naratiune atrage acesti cititori, facandu-i sa lase din mana “novele” de Sandra Brown ori Sidney Sheldon, nu pot decat sa ma bucur. Fac apel aici si la teoria secundarului enuntata de Virgil Nemoianu, dar si la infruntarea Steinhardt-Bloom pe care-o analizeaza Robert Lazu in Adevarul. In aceeasi categorie a metafictiunii istorice as include - poate un pic fortat - si romanele fantasy, de genul Trilogiei inelului. Motivatia este simpla: aceste romane fac apel la un trecut extrem de indepartat, pe care insa il asaza, in mod ipotetic, in anterioritatea istoriei. Un trecut indepartat, cand... Sunt fictiuni ce fac apel la mituri, spre deosebire (dar in complementaritate cu, as spune) de falsele romane istorice despre care discutam. Un astfel de roman istoric, cum este Pendulul lui Foucault, ori Numele trandafirului, va umple golurile lasate de sursele istorice (ce vizeaza universalul) cu elemente ale individualului. Este, practic, un demers echivalent reconstituirii unui habitat - cum fac cei de la Discovery cu filmele lor despre dinozauri sau cu reconstituirea mortii lui Tutankamon -, demers ce va fascina intotdeauna. Insolitarea survine in urma reconstructiei unui univers disparut, dar prin prisma unui actant familiar cititorului.
Florenta lui Savonarola
Povestea lui I.P. Culianu nu aduce mai nimic in plus fata de reteta traditionala: un narator contemporan gaseste jurnalul unui personaj aflat in Florenta in momentul decaderii Academiei neoplatoniciene. Orasul este devastat de actiunile purificatoare ale dominicanului (domeni canes) Savonarola, familia de Medici, dupa perioada de glorie din timpul lui Cosimo sau Lorenzo Magnificul, trece printr-o acuta perioada de criza. Autorul jurnalului, devenit narator, un etern student, specializat in astrologie, vine sa-si intalneasca un vechi prieten de la Universitatea din Padova, care insa este ucis in mod misterios. Urmeaza o serie de crime, in timpul carora insa este decelat un pattern: fiecare victima este ucisa in zile corespunzand planetei ce-i guverneaza astrologic soarta. Aceste crime, cu caracter ritualic, vin sa pregateasca terenul pentru distrugerea panzei lui Botticelli, La primavera. Pictura detine amfibologic secretul bunului mers al lucrurilor: atat panza in sine ar fi invelit Graalul, dar si scena infatisata este o figura universi a genurilor, prevazand domnia lui Venus asupra unei noi ere. Se dovedeste ca sinistrul criminal nu este altul decat Pico della Mirandola, ce tocmai intorsese capul filosofiei, devenind adeptul fanatic al lui Savonarola.
Codul lui Botticelli
De ce cred ca un astfel de roman nu va avea niciodata soarta pe care a avut-o Codul lui Da Vinci, ori, coborand in profunzime, a Numelui trandafirului? Simplu: Culianu nu respecta reteta ce ar impune autorului sa construiasca in primul rand un palier de maxima audienta. Povestea sa este, in primul rand, accesibila doar unui numar restrans de persoane specializate - intamplator licenta mea are ca obiect tocmai Florenta acelei perioade, astfel incat am putut sa inteleg, sper, destul incat sa scriu despre aceasta carte. In al doilea rand, actiunea este pusa in umbra de teoretizari: sunt aici zeci de pagini neintrerupte de analize astrologice, de pseudo-tratate alchimice, de filosofie neo-platonica. Acolo unde cuvintele unui personaj ar fi trebuit fie sa-l caracterizeze, fie sa-l insereze in corpul actiunii, autorul ii pune in gura pasaje enorme din propriile tratate. Am recunoscut cu usurinta fragmente integrale din Eros si magie, din Gnozele dualiste s.a.m.d. Sunt totusi in cartea lui Culianu locuri in care scriitorul se desprinde din chingile impuse lui de teoretician, sunt descrieri superbe, cum ar fi cea a dezastrelor produse de compagnaci: “Ramasitele innegrite ale unui scaun sculptat zaceau langa mine, laolalta cu biete nimicuri, franjuri, ciucuri, panglici si dantele pe jumatate distruse, incaltari desperecheate si un catel cizelat cu delicatete din lemn si aurit. Alaturi se vedeau imprastiate tomuri rupte, carti de joc, evantaie, cioburi de oglinda, cutiute pentru farduri, cordele multicolore, o peruca blonda, jerpelita. Valvataile rosii-portocalii faceau lemnele sa trosneasca; stralucirea lor puternica imi impungea ochii, iar pojarul flacarilor imi parjolea pielea. Pe furis, am privit imprejur la fetele oamenilor care ma impresurau: unele aratau fascinatie, altele - schimonosite de palpairea flacarilor - pareau niste masti salbatice” (p. 15). Avem in roman si cateva personaje bine definite si atractive caracterologic: unul, amuzant de-a dreptul, este chiar celebrul Marsilio Ficino. Departe de a fi inzestrat cu “ingegnio”, devine in unele situatii chiar prostanac, insa la modul firesc (o sa am probleme in a mai citi cu extrema admiratie comentariile ficiniene de acum inainte), las (obsedat de iminenta sa asasinare, care insa nu fusese niciodata planuita), punand bete in roate investigatiei. Un alt personaj reusit, foarte asemanator calugarului detectiv din Numele trandafirului, este doctorul d’Altavilla, un Sherlock Holmes veritabil (ca sa nu zic o Vitoria Lipan...). Pozitivismul, logica sunt atuuri intregite de o statura impresionanta si de o excelenta manuire a spadei. Aici, Culianu reuseste sa se apropie de romanul popular, creand un personaj care sa starneasca admiratia si sa fie superior cititorului. Naratorul este un adevarat purtator de empatie: cititorul este singurul care-i cunoaste adevaratele calitati, care stie cat ascunde acesta. In plus, ni se ofera si amanunte biografice extrem de simpatice: “Ca lovite de trasnet, unele obiecte, situatii sau actiuni din natura si arta au fost investite cu misteriosul numar matematic, de aur, si cu proportiile frumosului. Foarte probabil ca cele mai expuse unei astfel de lovituri sunt fetele si femeile tinere, astfel incat mintea mea era capabila sa admire in ele adevarul etern pe care trupurile lor il impartaseau temporar. La Padova, aceasta delectabila pogorare depasise de mult stadiul contemplarii si mi-am dat seama ca explorarea dimensiunilor camuflate (si - din prostie - nepermise) ale frumosului constituie una din actiunile cele mai datatoare de satisfactii. Si totusi, descoperind ca nu-mi provoca placere femininul fragmentat in toate femeile, ci mai curand cel concentrat intr-una singura, n-am suportat adevarul dureros ca ea isi impartea favorurile intre mai multi admiratori”. Cred ca este una dintre cele mai elegante transpuneri in cuvinte a revelatiei ca iubesti o tarfa. Romanul lui I.P. Culianu balanseaza gratios intre superficialitatea unui Dan Brown, cea datatoare de public cititor, si calculul profesionist al lui Umberto Eco. Intr-o parte, stilul kitsch imbracand o idee de doi bani, dar cu priza la masa inculta si dornica de senzational, pe de alta parte, scriitura unui naratolog, a unui etern turist prin padurea narativa. Culianu alege calea de mijloc: ramane un umanist chiar si acolo unde, ca in Florenta lui Savonarola, aceasta conditie starneste doar ura si dispret. Nimic mai rau in aceste vremuri decat sa fii intelectual...
* Ioan Petru Culianu, Jocul de smarald, Polirom, 360 pag.
|
Bogdan Stanescu 2/20/2007 |
Contact: |
|
|