Calatoria incursiunilor literare ( X )
Calatoria la Roma si intalnirea fata in fata cu maretia straveche a citadelei aduce inspiratia sculptorului pe noi culmi de extaz. Chiar daca in prealabil agonia si-a facut loc in sufletul sau din ce in ce mai des, prin disparitia Magnificului, sau tristetea iubirii neimplinite a celei ce s-a numit Contessina, sau prin luptele si sfarsitul tragic al celui ce a rascolit arta si umanitatea, Fra Savonarola.
Aceste momente extatice sunt patrunse cu mare bucurie odata cu intrarea sub obladuirea lui Jacopo Galli, un om daruit si el pasiunii, un distins om de litere si iubitor de arte ce-si decorase casa si gradina cu sculpturi din cele mai deosebite. El ii comanda lui Michelangelo sa paseasca spre inspiratie si sa se desfasoare in munca sa creativa in incinta minunatelor sale gradini ce astfel aveau sa dea nastere unei noi maretii numite Bachus.
In acest context romanesc avea sa apara in orizontul lui Michelangelo o comanda a cardinalului de San Dionigi ce avea sa-i pecetluiasca soarta pe deplin. Tema religioasa ce avea sa se nasca in aceste clipe ale tineretii sale trebuiau sa poarte pecetea grea si complexa a atingerii Domnului. Ca o incheiere de ciclu in creatia temei inceputului de agonie a luat contur de la bun inceput in mintea sa concluzia celor 33 de ani incununati de mila si durere. Pieta aducea cu sine implinirea calatoriei lui Isus, contemplat intr-o seninatate grea, dinainte stiuta, dar aproape imposibil de conceput in concret. Portretul Mamei si Fiului, surprinsi intr-o singuratate trista si adanca, in care doar Maria emana sentimentul uman in cea mai pura contemplatie, constiinta reinvierii era un fapt in existenta viitorului, dar atunci, in acel moment, El nu mai era, Ea traia acel moment purtandu-l pe brate cu cea mai frumoasa ipostaza a tristetii si sensibilitatii umane.
Cata intelegere, imaginatie si forta de patrundere launtrica a unei stari atat de unice a putut avea Michelangelo la o varsta atat de frageda, 24 de ani. Cu siguranta el a reusit sa dea viata unui contrast cu totul inovator, frumusetea trupului omenesc purtat pe bratele unei femei, dand viata idealului crestin al nemuririi sufletului printr-un alt puternic contrast linistitor al frumusetii cu tragicul sau al sfinteniei cu durerea.
Convorbirile lui Paul Gsell alaturi de Auguste Rodin sub titlul Arta mi-au deschis orizonturile in multe alte directii. Calcand usor si cu retinere pe aceste noi meleaguri ce deschid portile artei la inceput de secol XX am remarcat aceasta puternica sursa de inspiratie ce exista la fiecare discutie, in orice tema abordata, totul se conecteaza, se explica, se intelege, se patrunde, pornind de undeva de la un semn al NATURII. Au trecut cateva secole bune de la Renastere si parca au renascut si conceptiile, viziunile si intelesurile artei. Religia este invocata mai putin si Natura savarseste actul viziunii artei in prezent. Rodin a abordat totusi lucrari cu caracter biblic, desigur intr-un mod diferit, dar original, si sunt convins ca a avut parte de constiinta primelor creatii artistice OMUL si NATURA insasi.
Ceea ce pot spune cu siguranta este ca Rodin a fost un orator desavarsit. Aceasta carte micuta reuseste sa explice despre arta anumite lucruri esentiale si greu de gasit sau, perspective ale omului fata de perceptia apropiata a artistului aflat fata in fata cu ideea, gandirea sau entitatea artistica ce ar vrea sa devina capodopera.
Un prim pas in discutiile celor doi se asterne pe poteca simtirilor. Omul creativ, si in acest caz sculptorul, trebuie sa „vada”, sa simta, sa patrunda in adancurile imaginilor reale si sa extraga acel „frumos” care sa devina parte din lucrare. Aceste simturi amplificate sau redefinite pot intr-adevar sa dea nastere unor reprezentari unice si explozive. Am inceput sa cred din ce in ce mai mult ca sansa de afirmare a unui artist se leaga in mod direct de dezvoltarea acestor simturi si capacitatea individului de a extrage din ceea ce priveste sau studiaza tot ce poate fi mai expresiv, mai definitiv si de ce nu mai exploziv.
Exista mai multe dimensiuni care trebuie luate in considerare in sculptura. As fi tentat sa alerg imediat spre lumea tridimensionala oficial definitorie dar realizezi de fapt ca lumea, arta si sculptura sunt inconjurate de o multidimensionalitate extraordinara si care trebuie acaparata, acumulata si ideatizata.
Relieful formelor este o alta piatra de marca ce este vizitata si desfasurata in lumea lui Rodin. Nu este foarte greu sa te gandesti la care ar fi impresiile ce te-ar inconjura in momentul atingerii si mangaierii unor sculpturi, si mai ales a unora care pun accent deosebit pe reliefarea simtamintelor si modelarii naturale a formelor. Este greu pe de alta parte sa concepi ca intr-o buna zi ai putea sa ai parte de o asemenea experienta caci arta de multe ori este expusa in spatele cordoanelor, sticlei sau usilor inchise, intr-un cuvant o destinatie greu de atins.
Michelangelo m-a invatat sa intrevad in imaginatie puterea formei ce capata contur in lumina diminetii si apusului de soare. Pentru mine este relieful formelor in imaginar, pentru maestrii sunt formele reliefate de mangaierea luminii. Relieful formelor se scurge in mod natural in acest capitol catre „adoratia pentru trup”. Punctul comun pe care il descopar intre cei doi maestri isi are originea in rezonanta cu scoala greceasca si pasiunea lor catre frumusetea trupului omenesc.
Miscarea in arta este un alt important aspect discutat. „Arta nu exista fara viata” spune Rodin si o mare parte din savarsire rezulta din abilitatea reprezentarii reliefurilor si a miscarii, a vietii, a trairilor ce ar putea izvori din ceea ce este reprezentat. Citind aceste randuri nu pot decat sa ma inclin si sa dau dreptate acestor idei dar trebuie sa si recunosc ca intr-o viziune de incepator impresia este redata si impusa de forma, grandoare, culoare sau imaginatie, iar miscarea ia nastere ulterior cand poate ca reusesti sa intelegi cate ceva din creatia respectiva. Si desigur ca ele survin in mod diferit depinzand de tipul de arta studiata, forma fiind poate primordiala in sculptura, culoarea in pictura si imaginatia in literatura.
Subtilitatea si rafinamentul artistilor a mers bineinteles foarte departe in exprimarea miscarii si Rodin sustine ca diverse scoli, perioade sau indivizi au surprins miscarea in mod unic si aparte, dand exemple cu precadere din sculptura in care pozitia surprinsa in cazul statuilor poate sa evoce diverse orientari si avantari ale picioarelor, torsurilor, mainilor si chipurilor.
Implicatiile si intelegerea desenului si a culorii sunt alte aspecte demne de luat in consideratie si din nou se pot invata multe din cele spuse de Rodin. „Desenul frumos” este unul din capitolele subliniate si din care reiese ca vulgul poate de multe ori sa nu inteleaga adevarurile si sentimentele exprimate intr-un desen ci mai degraba sa imbratiseze acel contur static de ansamblu care sa confere desenului titulatura de frumos. „In arta desenul este ceea ce este stilul in literatura. Nu este bun decat stilul care se uita pentru a concentra toata atentia cititorului asupra subiectului tratat, asupra emotiei exprimate”.
Se junge pana la a clasifica artistii dupa culoarea si desenul lor, definind astfel sufletul lor prin aceste mijloace artistice: Albrecht Durer si Holbein, sunt logicieni; Rafael, Corregio si Andrea del Sarto sunt elegiaci; Rubens, Velazquez si Rembrandt sunt cei care se intereseaza de existenta activa si viata curenta; Claude Lorrain si Turner sunt cei care considera natura ca o tesatura de viziuni luminoase si fugitive. Dar bineinteles ca astfel de clasificari sunt de multe ori inutile si de loc necesare, este mai important sa-i intelegem pe artisti.
Insiruirea invataturilor continua in mod superb in aceste pagini demne de arta si existenta ei, in ordine cronologica mai capata viata „Frumusetea Femeii”, „Suflete de Odinioara, Suflete de Azi”, „Gandirea in Arta”, „Misterul in Arta”, „Utilitatea Artistilor”, si aceasta pastila incarcata de esenta artistica intitulata „Testament”.
Am omis un ultim subiect de capitol pe care as vrea sa-l mentionez sub auspiciile lui Rodin si care a creat de fapt puntea de legatura in imaginea nascuta-n arta: „Fidias si Michelangelo”. Fidias reprezentantul sculpturii grecesti la cel mai inalt nivel, fata in fata cu maretul Michelangelo, o demonstratie pe viu in lut de catre Rodin. Scoala greceasca, antica fata in fata cu formarea renascentista.
Ceea ce se intampla in mintea artistului este o depasire de valori, o izbucnire in nou, intr-un fel de descumpanire a realizarii ca exista mai mult dincolo de orizontul cunoasterii si ca tot timpul originalul si nemaiintalnitul se poate naste in fata ochilor. Rodin a avut aceasta revelatie in fata sculpturilor lui Michelangelo, dupa ce a vizitat Roma cu mintea incarcata de creatii antice si sculpturi vizitate si cercetate la Luvru. Imaginea si socul produs la vederea actelor creative ale lui Buonarotti a avut un efect in prima instanta descumpanitor, de neinteles, poate chiar de invidiat, si mai apoi apusul superb al realizarii si intelegerii ca mai exista si alte planuri, alte viziuni, alte originalitati si origini creative decat cele gandite in prealabil.
Rodin ii face o demonstratie lui Gsell pentru a sublinia si explica cat se poate de bine elmentele definitorii ale celor doi artisti. Si diferentele par a fi destul de clare si reprezentative, dar Rodin merge mai departe si vorbeste despre ceea ce a insemnat creatia celor doi, in mare daca se poate spune vorbim despre doua perioade complet diferite, pre-crestinism si dupa Christos. Sculpturile grecesti sunt in majoritate concenctrate spre fiinta umana, frumusetea corpului uman si spre corelatii mitologice. Renasterea vine de fapt 14 secole mai tarziu si iese de sub auspiciile rigide ale evului mediu, dar reprezinta intr-un fel „sfintenia si suferinta omului”.
„Am plecat de la Antici; dar cand am fost in Italia, m-am indragostit deodata de marele maestru florentin si operele sale au fost influentate de aceasta pasiune. De atunci, mai cu seama in ultimul timp, am revenit la cei vechi.
Temele preferate ale lui Michelangelo, profunzimea sufletului omenesc, sfintenia efortului si a suferintei sunt de o maretie austera.
Dar nu sunt de acord cu dispretul lui pentru viata.
Activitatea pamanteasca, oricat ar fi ea de imperfecta, este totusi frumoasa si buna.
Sa iubim viata pentru eforturile insesi pe care ea ne permite sa le desfasuram.
In ceea ce ma priveste, incerc fara incetare sa dau mai mult calm viziunii mele asupra naturii. Trebuie sa tindem catre seninatate. Va ramane intotdeauna in noi destul din anxietatea crestina in fata misterului.”
Andrei Lambert / Toronto
|
Andrei Lambert 2/12/2007 |
Contact: |
|
|
