Omeneasca noastra dragoste
Nimic nu imi repugna mai mult decat asaltul brutal asupra inocentei. Sunt oameni care se inseala, crezand ca, prin agresivitate si violenta, o iau inaintea timpului, pot obtine imposibilul, se pot imbogati peste noapte, pe cand timpul ne macina pe toti la fel, intr’o liniste fara sfarsit, fara sa i se auda dintii sfasiindu-ne panzele anilor, fara sa i se auda mainile rostogolind pietrele noptilor peste lumina zilelor noastre, ce se prabusesc deodata cu soarele in amurg. Refugiul in dragoste, ar putea preveni nedoritul efect al violentei. Dragostea fata de parinti ma trimite cu gandul la tatal meu, pe care nu l-am mai putut vedea in clipa mortii lui, iar aceasta amintire imi da speranta ca il voi mai putea revedea, cel putin in vis. Dragostea fata de familie, de prieteni, de viata, atunci cand ea apare ca o permanenta a gandului si simtirii noastre, ne face mai prudenti, mai calmi, mai intelepti, atunci cand avem de-a face cu stari de violenta, ori cu manifestari iesite de sub controlul unei gandiri normale. Complementara dragostei, amintirea naste optiuni si sperante. Amintindu-mi de soldatii raniti de schije, pe care i-am vazut in copilarie, am optat mereu pentru pace si am sperat ca va veni o vreme cand lumea va renunta definitiv la arme ucigatoare. Acum, mai mult ca oricand, avem nevoie de amintiri, de speranta si dragoste, caci nu stiu sa existe pentru om alt loc pe pamant, decat acela dintre amintire si speranta, dintre suferintasi dragoste, precum ipostaza soarelui aflat in amurg, sau a fluviului gata sa se reverse in mare. Fluviul amintirilor imi inunda gandul, cu imagini atat de vii si de proaspete, incat nu ma mai recunosc, si ma intreb eu insumi, daca nu cumva copilul care am fost odinioara, traieste in adancul sufletului meu. imi amintesc de acei barbati de altadata, din satul meu natal, Tunari, de langa Bucuresti, si ii vad aievea trecand pe ulita copilariei mele. Ei imi pareau atunci ca niste uriasi din basmele spuse de mama si ma minunam de puterea lor, fiindca mi se parea ca tin pe umerii lor mari si rotunzi, tot cerul campiei noastre. Vorba lor era simpla si cu subantelesuri. Ei isi dadeau “Buna ziua !”, intotdeauna cu o inclinare a capului catre ei insisi, intelegand ca o zi buna nu poate exista fara respect, sau acceptare a aproapelui, fara intelepciune. Retrairea copilariei mi se pare cel mai frumos refugiu al omului, fiindca e un refugiu in inocenta, iar inocenta este aluatul din care poate creste ca o paine, umanitatea din om. Sunt oameni care isi indulcesc zilele amarandu-i pe altii. Sunt insa si oameni care nu stiu sa dusmaneasca si nu stiu ce inseamna a trai cu dorinta de a amari sufletul altuia. Acestia din urma sunt cei ce nu si-au pierdut inocenta. Ei tresar la amintirea semenilor si se bucura a fi in compania lor, sunt receptivi la comunicare si gata sa invete de la cei intelepti. Fiindca ei insisi se hranesc din intelepciune. Ce poate fi mai frumos, mai de dorit, decat pacea dintre oameni? Socrul meu, Toma fierarul, candva cunoscut ca un om intelept, intre inteleptii din mahalaua Rahovei, le spunea clientilor lui: “Daca nu esti in stare sa-i spui omului o vorba buna, mai bine taci.” Omeneasca noastra dragoste poate avea uneori efecte miraculoase si poate inlocui orice medicament. Exemplul ce urmeaza mi se pare edificator.
Pe Saint Stephen Street, in Boston, am locuit candva in gazda la doua surori batrane. Una din ele era perfect sanatoasa, pe cand cealalta era bolnava de nervi si trebuia supravegheata cu multa atentie, altminteri putea sa dispara la orice ora din zi si din noapte, ceea ce s-a si intamplat. intr’o zi de iarna, cand sora bolnava a evadat de acasa, sora cea sanatoasa a pornit in cautarea ei si dupa cateva ceasuri a gasit-o intr’o camera din subsolul unei case de pe aceeasi strada, unde ajunsese intrand pe o usa, lasata din neglijenta, deschisa. Bolnava plecase desculta, avand pe ea doar o camasa. A fost gasita tremurand de frig si plangand. intr’un moment de luciditate, fiindca bolnava avea si asemenea momente, sora ei o intreaba: “Tu stii ca era cat pe-aci sa nu te mai gasesc? Daca nu era usa deschisa, pe unde am intrat sa te caut, ai fi murit acolo, de frig!” La care bolnava raspunde : “Eu nu stiu ce s-a petrecut cu mine atunci. Te rog sa ma ierti. Tu esti buna ca painea.” “Bine, eu te iert, cum te-am iertat si pana acum. Mie mi-e usor sa te iert, dar vad ca tie nu ti-e usor sa suporti consecintele propriei tale fapte. Ai vazut in ce hal erai? Puteai sa te imbolnavesti.” Sora bolnava se intinse pe pat si incepu sa planga, apoi se opri din plans si zise: “Sue, eu as fi murit demult, daca tu nu m-ai fi iubit. ” Calmul si intelepciunea lui Sue veneau din dragoste fata de sora iubita, dar si din inocenta pe care si-o conservase de-a lungul anilor. Cat timp am locuit in acea casa, nu am vazut-o pe Sue alarmata, ori suparata. isi ingrijea sora bolnava, cu o dragoszte desavarsita. Odata am intrebat-o de ce nu-si interneaza sora intr’o institutie adecvata, unde ar avea o ingrijire speciala. “Medicamentele i-ar distruge ficatul, care e foarte sensibil, mi-a raspuns. Eu sper sa se faca bine.” Dragostea ii dadea lui Sue, putere de sacrificiu. Viata ei de zi cu zi se derula intre dragoste si speranta. Efectul de vindecare prin dragoste, parea ca se revarsa asupra amandurora.
Traim un timp de stress excesiv, c!nd conflictele dintre oameni iau proportii din ce mai periculoase si ingrijoratoare. Cearta, scandalul, crima, au devenit maladii frecvente. Numai intoarcerea la inocenta si dragoste, la amintire, ca si speranta inlaturarii rautatilor care ne ocupa corpul si ne muncesc sufletul, cum spunea Baudelaire, ne mai pot salva de teroarea creata de hidoasa fata a violentei.
George Bajenaru / Wakefield
|
de George Bajenaru 2/3/2007 |
Contact: |
|
|