Note personale : Putintică răbdare
Mă simt de-o vreme stînjenit de gîndul că trecînd anii, mi se întîmplă din ce întîmplă din ce în ce mai des să constat că încercarea de-a comunica altuia ceva, rămîne doar o încercare. Mai pe înteles ar fi că cei din jur, fie ei apropiati mie sau străini, nu binevoiesc a asculta ce-as vrea să le spun.
De multe ori mi s-a întîmplat ca nici măcar o glumă sau un banc să nu-mi fie ascultate pînă la coadă, chiar dacă ar fi existat sansa de a avea un oarecare haz.
Am încercat si încerc să găsesc cauza: eu sînt cel vinovat, mi-am zis, pentru că fac parte dintre cei, poate putini, care ca să-ti spună să o iei pe prima la dreapta, te tin de vorbă cinci minute, ca si cînd de asta ti-ar depinde viata.
Motivatia stă într-un cusur al mintii mele care mă duce la crezul că orice întîmplare, fie ea cît de banală pentru a fi înțeleasă bine trebuie îmbrăcată în contextul ei. Si mai este ceva: las esentialul pentru final, asa cum făcea bunica sotiei mele, care nu se îndura să mănînce bucata de carne din farfurie pînă nu sfîrsea orice altceva avea în fată.
Adversarii mei sînt cei care prezintă lucrurile în două vorbe, crezînd că si gîndurile lor nerostite se aud.
Pe de altă parte as zice că cei care nu mai au răbdare să mă asculte sînt vinovatii. Ei trag lucrurile spre acea situație în care chiar față în față fiind, vom vorbi ca la telefonul interurban, gîndind mai mult la numărul de impulsuri decît la ce aveam de spus. Se va ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la situația cînd nici copiii n-or să mai aibă răbdare la culcare să asculte povestea bunicii.
Am totusi convingerea că cele de mai sus nu mi se întîmplă doar mie si că sînt manifestări ale oboselii psihice ce bîntuie lumea de la un capăt la altul. Invazia de informatii ce ne copleseste cu din ce în ce mai multe stiri inutile si falsificate, ne zăpăceste, ne epuizează răbdarea si ne face irascibili.
Multi nu mai vor să asculte nimic si pe nimeni. Le mai rămîne poate dorinta de a mai împrăstia din cele recepționate ca un oarecare mijloc de refulare si atunci vorbesc doi-trei deodată sau chiar toti.
A asculta înseamnă însă a da curs dorintei de cunoastere, înseamnă a trăi satisfacțiile pe care cel mai sensibil dintre simțuri, auzul, e gata să le găsească si să ni le ofere.
L-am ascultat mai dăunezi pe Nicăpetre vorbind la o adunare a grupului nostru. Imi făcea impresia că nu-l interesau de fel vorbele ce-i veneau la gură. Nu le căuta, nu le astepta. Le rostea. Ne spunea ce crede despre asta sau despre aia. Vorbele erau simple si foarte sugestive. Pe măsură ce-l ascultam, simțeam că mă linistesc, desi nu mă simțisem nelinistit.
L-am ascultat cu mulți ani în urmă pe Marin Preda. Pe cît de curgătoare îi era fraza scrisă, pe atît de împiedicată îi fusese vorba. Asteptam să sfîrsească ca să mă linistesc, căci mi-era drag si-mi părea rău. N-am avut ocazia să-l ascult pe Constantin Noica vorbind, dar muzicalitatea vorbei lui scrise, cum spunea undeva Gabriel Liiceanu, face mărturia unui auz de artist. Dar să ne întoarcem la noi, cei cu vorba mai puțin dulce si cu mai puțini ascultători.
Concluzia ar fi că trebuie să ne ferim să le spunem celor din jur ce ei stiau de ieri, ce ei nu vor să stie sau ceea ce ei vor să ne spună nouă. Să-i ascultăm pe cei ce ne spun ce stiam sau ce ne-au mai spus cu o jumătate de oră mai devreme, căci asta este cea mai ieftină cale de a ne măsura răbdarea. Iar răbdarea, pe lîngă puterea de a medita, si de a posti, este una din cele trei mari calităti pe care Orientul Indepărtat le cultiva pe vremea lui Buda, pentru a creste un ales.
|
Viorel Neacsu 2/2/2007 |
Contact: |
|
|
