“O mie o suta de ani” de Maria Cecilia Nicu din Toronto
Aparut în decembrie 2006, romanul Mariei Cecilia Nicu a fost scris în 1975, dar nu a putut vedea lumina tiparului din cauza aluziilor transparente la realitatile politice ale epocii. Romanul a câstigat premiul de debut în 1978 la recomandarea Gabrielei Negreanu de la editura Albatros, dar a fost respins de la tiparire de Sântimbreanu din cauza aluziilor politice transparente si înlocuit cu volumul de povestiri al aceleasi autoare “A plouat cu igoane”, aparut la Editura Albatros în 1979. Si acesta continea aluzii contra regimului, dar ele au putut trece mai usor cenzura fiind oarecum mascate de text, ceea ce nu a fost cazul la “O mie o suta de ani”. Iata deci ca acuma, dupa o asteptare de mai bine de trei zeci de ani, romanul vede lumina tiparului la editura bucuresteana Anamarol. O cunoastem pe Maria Cecilia Nicu din rubricile pe care le scrie pentru “Observatorul”. Este o scriitoare plina de talent si care are un stil atât de personal încât textele ei provoaca adevarate controverse. Fie însa ca cititorii sunt pasionati de textele ei, fie ca nu se entuziasmeaza, ceea ce este sigur este faptul ca talentul Mariei Cecilia Nicu nu trece neobservat. Pentru ca, esti sau nu captivat de scrisul ei, lectura lui te convinge de un condei sigur pe el, condus cu inteligenta, vigoare si agerime, dar si cu delicatete, umor si poezie. Romanul “O mie o suta de ani” este o poveste pe care o aflam din gura a doua personaje, ambii adolescenti: EU si VASILE. Prima parte este povestita de personajul EU, a doua de colegul sau de clasa VASILE. Este stilul Mariei Cecilia Nicu sa-si expuna raspicat punctul de vedere, iar aici, prin intermediul personajelor EU si VASILE, apar ideile ei contra regimului politic, parerile despre scoala si profesori, întrebarile legate de contrastul dintre versiunea oficiala a realitatii si realitatea în sine. Iata ce gândeste elevul EU (prima parte): “Aseara la televizor am vazut o chestie, ceva cu responsabilitatea fiecaruia fata de viata, sociatate, ceea ce suna ca o tema de dirigentie pe care o discutam de cel putin o mie o suta de ori pe an pe baza de formule fixe, imuabile chiar ca axiomele, ma întreb daca si diriginta le stie pe dinafara tot cu atâta precizie ca si noi, ceea ce se cheama masinarie pusa la punct si cam atât”. Poate pentru ca am lucrat în învatamânt în perioada respectiva, am parcurs suta de pagini a romanului dintr-o suflare, recunoscând perfect atmosfera. Nu stiu daca faptul ca textul m-a întors cu ani în urma sau daca recunoasterea propriilor gânduri a fost elementul provocator, dar nu putine au fost momentele în care am fost coplesita de emotie, am zâmbit sau lacramat, am trait cu personajele, fiind transportata de tumultul gândirii lor. Am recitit pasajele care mi-au placut, gasind de fiecare data noi semnificatii ale textului. Nu spun mai mult, las cititorul sa descopere singur bogatia de trairi, idei si frumuseti ale romanului. Nu putem decât sa fim recunoscatori editurii Anamarol care a publicat romanul. Pe coperta cartii este un desen al autoarei. Putina lume stie ca Maria Cecilia Nicu se ocupa si cu pictura, iar coperta ne ofera posibilitatea sa-i admiram multiplele talente. Felicitari colegei noastre, de la care asteptam cu interes si urmatoarele aparitii editoriale.
|
Veronica Pavel Lerner 2/1/2007 |
Contact: |
|
|