Românii de la est de Bug, sau debolsevizarea
La 18 ianuarie la Chisinău a avut loc o conferintă stiintifică aproape imposibilă în România lunii ianuarie a anului 2007. Ea a fost organizată la Academia de Studii Economie (ASEM) de către profesorul Vasile Soimaru, eminent promotor al scolii monografice românesti. Conferinta a dezvăluit fapte stiintifice uluitoare realizate de marele sociolog Anton Golopentia, ucis de închisoarea comunistă în anul 1951 (după 18 luni de la arestarea din ianuarie 1950). Despre el Henri Stahl scria în 1981: „Anton Golopentia era o sinteză a mai multora dintre noi: filozof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit si profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă cu mine si organizator tot atât de abil ca si Octavian Neamtu”. Anton Golopentia a fost membru activ al echipelor monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, unul din ucenicii si protejatii acestuia. El a participat în 1931 si la cercetarea de la Cornova, judetul Orhei, demonstrând cu datele „statisticii necrutătoare” că populatia majoritară a Basarabiei este românească si că are vechime românească. Acele cercetări, dar si cele realizate în satele românesti de la est de Bug în timpul celui de al doilea război mondial, au fost comentate si discutate la conferintă atât de profesorul american Sanda Golopentia, fiica lui Anton Golopentia, cât si de ceilalti vorbitori (Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Nicolae Băiesu. Silvia Ghinculov, Ludmila Bulat, Alexei Marinat, Lidia Kulicovski, Vasile Soimaru, Nicolae Dabija si subsemnatul). Fiindcă cele discutate la acest eveniment stiintific remarcabil vor fi publicate într-un volum aparte, iar operă lui Anton Golopentia merită cercetată fundamental cu toate resursele stiintifice actuale (ca să devină pernă de căpătâi a celor care iau decizii pentru ziua de mâine a oamenilor), vom analiza aici doar unele perspective politico-filozofice ale ei.
Foto: 1a, imagine din sala bibliotecii stiintifice ASEM unde a avut loc conferintacomemorativă închinată lui Anton Golopentia; 1b, Silvia Ghinculov, directoarea Bibliotecii stiintifice ASEM, Sanda Golopentia, Vasile Soimaru si Vlad Pohilă.
La Cornova, în anul 1931, Anton Golopentia a observat că românii din Basarabia, desi erau marginalizati si terorizati de conjunctura geo-politică, sunt deosebit de receptivi la schimbările lumii, fie tehnologice, vestimentare sau distractive. Ei acceptă noul la fel de usor ca si orăsenii vest-europeni, rămânând în acelasi timp traditionali în obiceiurile casnice, inclusiv în cele alimentare si agricole, felul de a vorbi, de a-si cânta doinele sau dansa horele. Adică de a fi români. Cui trebuia acest „amănunt”? Mai întâi basarabenilor, rupti cu hotarele geopolitice de contextul lor etno-genetic. Apoi, diplomatiei românesti, ca să aibă dovezi la „congresele de pace”, aflate sub presiunea colonialismului rusesc si a neocolonialismului de tip comunist. Unitatea etno-culturală a basarabenilor cu ceilalti români, demonstrată arheologic, istoric, lingvistic, social, religios, economic de echipele monografice ale profesorului Gusti în baza unor date de netăgăduit, a arătat, mai întâi, că Marea Unire de la 1918 nu a fost „ocupatie”, asa cum mai încearcă să demonstreze istoricii bolsevici, inclusiv cei de sorginte terorist-trotchistă, ci revenire democratică la firesc. Adică umanism. Apoi, că fiinta românească din Basarabia era la anul 1932 totalmente armonizată cu modernitatea europeană si făcea parte din contextul civilizator european. Monografia Cornovei restituie stiintific aceste calităti ale poporului român din Basarabia, reîmprospătate în anii din urmă mai ales de activitătile culturale si stiintifice ale profesorului Vasile Soimaru.
Foto: 2a, stand cu opera lui Anton Golopentia expus în timpul conferintei; 2b, presidiul conferintei, în prim-plan - dr. Lidia Kulikovski, directoarea bibliotecii municipale „B. P. Hasdeu”.
În exceptionala monografie „Românii de la est de Bug” (două volume a câte 618 si 928 pagini, scoase la editura Enciclopedică din Bucuresti), lansată la aceiasi conferintă, Sanda Golopentia a adunat materialele cercetărilor realizate în 1941-1943 de o echipă condusă de Anton Golopentia în satele românesti de la est de Bug (dar si urmele acelor cercetări, refăcute fotografic de Vasile Soimaru). Formată din 19 oameni de stiintă si activând în conditiile de război ale ocupatiei germane (este vorba de regiunile Harkov si Donetk ale actualei Ucraine), echipa a descoperit, iar cu cele mai serioase metode stiintifice (mărturie ne sunt cele 1546 pagini de studii, articole si documente ale cercetării, publicate de Sanda Golopentia), că poporul român s-a extins natural (si nu militar, accentuăm lucrul acesta) în pusta nord-pontică, inclusiv prin roire naturală si transhumantă. Stabilirea lor anume în acele locuri a fost, însă, marcată si de descoperirea la est de Bug a unor vetre de locuire sedentară identice cu cele românesti (cele ale păstorilor români medievali, apoi dacice, dar si altele mult mai vechi, cucuteniene/tripoliene). În aceste comunităti românesti care s-au dezvoltat câteva sute de ani în ruptură aproape totală cu arealul românesc si în conditiile vitrege ale guvernărilor tariste si comuniste, echipa lui Anton Golopentia a descoperit mostre exceptionale de străveche cultură românească. Scoartele si prosoapele, elementele arhitectonice, traditiile sărbătorilor calendaristice si a celor religioase, felul de a trăi si munci în comunitate, dar mai ales vorbirea românească si cântecul românesc au constituit o adevărată revelatie pentru Anton Golopentia si echipa lui.
Foto 3, prosoape (mînesterguri) românesti din satul Horotkaia, regiunea Donetk.
Nu putem să nu remarcăm în fotografiile superbelor scoarte si prosoape străvechi simboluri solare carpato-dunărene, păstrate cu sfintenie de poporul român si la est de Bug. Unele din acele simboluri se regăsesc, de pildă, pe acoperământul Mariei de Mangop, sotia lui Stefan cel Mare si Sfânt. Maria de Mangop a fost adusă de petitorii domnitorului, cum se stie, din Crimea, zonă asezată ceva mai la sud de cea cercetată de echipa lui Anton Golopentia. Or, aparitia simbolurilor străvechi carpato-dunărene pe acoperemântul ei (cusut, asa cum sustine traditia, de Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Mircea cel Bătrân) încă nu a fost elucidată. Se stie însă că aceste simboluri apar si pe picturile care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân, si în detaliile miniaturilor lui Gavriil Uric si chiar în unele elemente ale primelor constructii religioase de piatră românesti (vezi, Valeriu Anania, Cerurile Oltului, 1990). Descoperirea acestor simboluri în satele românesti din imediata apropiere a regatului hersonesian ne dă unele repere importante pentru o posibilă cercetare arheosimbolistică si arheolingvistică a misterului relatiilor dintre principatele românesti si regatul hersonesian. Această cercetare ar putea fi sustinută si de colectia de mostre audio a echipei Golopentia, în special a cântecelor populare românesti înregistrate de Constantin Brăiloiu. Cinci dintre acele cântece au fost mai apoi introduse de marele profesor al Mariei Tănase si în Colectia Universală a Muzicii Populare Înregistrate, editate de Brăiloiu la Paris, si constituie modele spectaculoase de străveche cultură românească si universală. Dintre acestea, invocatia către Lună, despre care, asa cum a arătat Sanda Golopentia la conferintă, însusi Constantin Brăiloiu spunea că este un „extraordinar cântec liturgic”, reprezintă după opinia noastră, inelul lipsă al unitătii spirituale indo-europene. Motivele liturgice foarte vechi din acest cântec, românesti, dar si străvechi ariene, persane si indiene, ne permit să urmăm mai sigur cercetările „mioritice” ale lui Mircea Eliade, care a spus despre „Miorita” că este o manifestare a Cosmosului liturgic. Chiar îndrăznim să afirmăm că superba rugă către lună, culeasă de Constantin Brăiloiu în 1942 într-un sat românesc din zona Donetkului, reprezintă una din cele mai magnifice manifestări ale Cosmosului Lituirgic. Norocul sau întâmplarea a făcut ca această manifestare sublimă să se realizeze în limba română.
Frumusetea si arhaicitatea melodiei, vechimea limbii române, profunzimea versurilor acestui cântec de numai 47 de secunde, accentuată si de o interpretare magnifică, ne arată nu numai primordialitatea temeliilor spirituale ale neamului românesc, ci si dăinuirea acestor temelii, si indo-europenitatea lor. „Răsai, Lună, decusară” este un document formidabil al limbii si traditiilor poporului român, dar si a întregului spatiu cultural european, ajuns la noi din cele mai vechi timpuri, iată, tocmai prin filiera est-bugiană a „sedentarismului casnic” (Alecu Russo) al poporului român. Mai mult, cercetând cu atentie cele cinci cântece se pot descoperi si zonele de unde acele comunităti românesti au venit („pe drum de anină”) la est de Bug, si felul cum anume acele cântece au protejat sufletul membrilor acelor comunităti sub vremi strasnice, chiar si atunci când din considerente de supravietuire fizică ei nu mai comunicau în limba română. Astfel aceste 47 de secunde ale cântecului „Răsai, Lună, decusară”, salvate de echipa monografică a lui Anton Golopentia si multiplicate acum de fiica lui si de Vasile Soimaru, reprezintă metaforic nemurirea sufletului românesc si ne dau posibilitate să construim adevărate si stabile punti peste marea atât de agitată a modernitătii globalizate („Cine are fete multe/ Treacă marea cea cu punte”, spune alt superb cântec descoperit de echipa lui Anton Gopopentia la est de Bug). Publicăm aici textul acestui magnific cântec liturgic românesc (repetăm, definitia apartine lui Constantin Brăiloiu), pentru descifrarea poetico-lingvistică si filozofică a căruia urmând să asteptăm altă oportunitate:
Răsai Lună decusară,
Răsai Lună decusară,
Să se vadă în livadă,
Să se vadă în livadă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să dau murgului să roadă,
Să dau murgului să roadă.
(cântecul poate fi ascultat în format mp3 pe www.voceabasarabiei.com)
Însă cea mai cutremurătoare descoperire pe care a făcut-o Anton Golopentia cercetând comunitătile românesti de la est de Bug avea să fie diabolicul mecanism al bolsevizării acelor comunităti, neputinta acelor oameni de a întelege că ei trăiesc în sărăcie si subdezvoltare, nedorinta lor de a vorbi româneste cu românii veniti din România din teamă că vor fi strămutati în România, despre care auzise (de la propaganda bolsevică) că acolo trăiesc ciobani foarte săraci. Pentru a re-deschide sufletul acelor oameni Anton Golopentia a propus un mecanism subtil, cadourile sub forma unor alimente de primă necesitate (sare, zahăr, ulei, făină de grâu) care a si fost realizat de echipă si a avut un efect colosal.
Aici trebuie să facem o precizare. Cercetarea evenimentelor istoriei recente a poporului român, de pildă viata si activitatea maresalului Ion Antonescu, sunt de multe ori scoase din contextul acelor timpuri (tragedia guvernării carliste, invazia comunistă din 1940, răpirea a 30% din teritoriul României cu peste 6 milioane de cetăteni, pierderea a milioane de vieti omenesti, impunerea participării la un război mondial provocat de marile puteri europene, posibilitatea destrămării totale a statului român) si puse în actualitate, după nevoile politice si etnocentriste ale celui care cercetează trecutul. Asa si Mihai Eminescu a devenit anti-semit sub penita unor critici postmodernisti, fără să fi existat chiar si termenul „antisemit” în timpul vietii lui, iar Ion Antonescu, cu toate păcatele pe care le-a avut (dar ce sef de stat din acele vremuri de cosmar nu le-a avut?), a devenit „ucigasul a sute de mii de evrei si tigani în Trasnistria” fără ca să existe urmele acelui infern, si fără a se fi pomenit de el la Nurenberg (printre altele, de ce, oare, Ion Antonescu nu a fost judecat la Nurenberg?). Or, metoda „cadourilor” despre care este vorba mai sus trebuie privită anume prin prisma bolsevizării, a sărăciei apocaliptice instalate de bolsevici cu metoda genocidului necontenit, deznationalizare (mai ales prin necontenită migratiune), inclusiv a poporului rus, multiculturalism fortat, colectivizare prin foametea organizată în Ucraina în anii 1931-1942 (declarată recent de Parlamentul Ucrainei genocid), represiile din anii 1936-1937, cât si de situatia specială a acelor teritorii în contextul războiului pe care cele două regimuri criminale, nazist si comunist, îl duceau atunci între ele. Altă nuantă a acelor evenimente era si necesitatea repatrierii acelor comunităti românesti sortite rusificării, metodă folosită frecvent în istorie, iar în acea epocă de Germania (apoi si de Israel).
Cercetând comunitătile românesti de la est de Bug, Anton Golopentia a descoperit mecanismul diabolic al bolsevizării acelor comunităti, aflate sub teroare comunistă încă din 1917. Fiind un mare cunoscător al sufletului omenesc, savantul român a constientizat imediat necesitatea imperioasă a umanizării prin de-bolsevizare, actiune „asemănătoare celei de denazificare” (vezi Ultima carte, 2001, p.155, editată tot de Sanda Golopentia). Asa pachetele cu sare, zahăr, ulei si făină au deschis adevărata bogătie a sufletelor acelor oameni năpăstuiti de ciuma comunistă. Foamea, vorba lui Cantemir, i-a făcut muritori, iar potolirea foamei, vorbitori. Ei au început să vorbească româneste cu echipa lui Golopentia, să o invite în casele lor, să le arăte „bogătia”, adică scoartele si prosoapele, să se lase fotografiati si „monografiati”.
În necrutătoarele interogatorii care l-au si ucis până la urmă, comisarii bolsevici s-au interesat în mod special în ziua de 23 martie 1950 anume despre „debolsevizare” si de modul prin care Anton Golopentia se gândea să o aplice în România (vezi în Ultima carte „Sugestii pentru programul de guvernare al regimului viitor”, p. 156, sau „Actiunea de pacificare politică”, p. 157). Atragem atentia aici asupra faptului că la 23 martie 1950 era vorba de numai câtiva ani de bolsevizare a României si că marele sociolog a putut să descrie atât de precis mecanismul anihilării fantomei comuniste din mentalul omenesc fiindcă a cercetat fundamental acest mental în 1941-1943 la est de Bug, în satele românesti ce fusese bolsevizate timp de 23 de ani. Gulagul, înfometarea, împuscarea inocentilor fără procese si fără milă, umilirea prin utilizarea simtului genetic al supravietuirii si chiar băgarea în acest simt a ideii că trăind în totală mizerie si subdezvoltare trăiesti, adicătelea, în rai, toate astea Anton Golopentia le-a văzut si cercetat la românii de la est de Bug. Fiind si sociolog, si economist, si filozof, el a intuit că salvarea acelor oameni, apoi si a tuturor popoarelor maltratate de bolsevici, este numai „debolsevizarea asemănătoare actiunii de denazificare”. Ancheta din 23 martie 1950 mai demonstrează că algoritmul comunist al bolsevizării a fost atât de bine conceput de ideologii bolsevici, în special de Vladimir Lenin si Leon Trotki, a utilizat atât de bine anumite structuri genetice ale fiintei umane, că pentru bolsevizarea efectivă nu erau necesari multi ani, chiar nici multe luni. La 23 martie 1950, în numai 5 ani de teroare comunistă realizată pas cu pas după scenariile ideologilor de la Kremlin, România era bolsevizată atât de grav încât salvarea ei se putea face numai prin „de-bolsevizare”. Trebuie, însă, să subliniem, că urmărind starea mentalului actual al românilor, atât din România, cât si din Basarabia si Bucovina, despărtiti iar de la 1 ianuarie 2007 cu ziduri geo-politice necrutătoare, că actiunea de debolsevizare despre care vorbea Anton Golopentia în martie 1950 încă nu a avut loc. Multi din cei care o fac pe anticomunistii, inclusiv intelectualii ajunsi la putere si dincolo, si dincoace de Prut, chiar si politicienii care au condamnat recent comunismul în România, nu au mers mai departe decât constatarea ororilor comuniste si arătarea cu degetul politizat doar a unor „criminali comunisti”, fără a se cerceta izvoarele bolsevismului si bolsevizarea si fără a se propune si un mecanism eficace al debolsevizării. Or, acest mecanism, sau cel putin părtile lui efective, fusese descoperit de Anton Golopentia încă în timpul cercetărilor monografice realizate în satele românesti de la est de Bug.
Care ar fi, deci, mecanismul debolsevizării? Ce ar putea ahihila din mentalul omenesc frica si umilinta, subdezvolatrea si animalitatea, ignoranta si violenta bolsevică? Felul cum echipa monografică a lui Anton Golopentia scoate în prim plan limba vorbită de românii de la est de Bug după zeci de ani de maltratare fizică si spirituală, scoartele si cântecele lor străvechi românesti, obiceiurile calendaristice si cele religioase ne arată că mecanismul diabolic al bolsevizării nu a putut distruge valorile spirituale si umane de profundis pe care este construită fiinta omenească. Frumosul si mila, legătură mistică, transcedentală cu Dumnezeu, caracterul de liturghie/missă ascunsă al acestei legături, redescoperită de Anton Golopentia si Constantin Brăiloiu la românii de la est de Bug, arată si mecanismul simplu si uman al debolsevizării. Recitind azi pe Anton Golopentia, martirul si savantul de geniu, putem spune cu toată seriozitatea că debolsevizarea poate fi realizată efectiv doar prin revitalizarea fiintei nationale, asa cum s-a procedat atunci când s-a denazificat si Germania („Suntem nemti, avem traditii culturale si economice exceptionale, deci vom reînvia, ne vom denazifica si vom redeveni una din cele mai puternice natiuni ale lumii!”). Adică prin umanism.
Un străvechi cântec românesc, un străvechi prosop românesc, un drob de sare de la Cacica sau Târgul Ocnei purtat pe drumul de anină (nisip) sub clarul de lună, sunt mai eficace în actiunea debolsevizării decât toate tomurile celor care judecă fantoma comunistă doar în vorbe, fără a întreprinde absolut nimic ca sufletul omenesc să se elibereze din ghearele ei. Nu facem aici trimiteri prea multe spre realitatea apocaliptică contemporană a algoritmului Turnului Babel, nu amplificăm legăturile dintre nazificare, bolsevizare si globalizare, ci doar iluminăm în cercetările lui Anton Golopentia anume algoritmul împuternicirii fiintei nationale ca instrument util, frumos si subtil al umanismului ce poate salva si acest pământ, si omul ce locuieste pe el. Nu intrăm aici în polemică nici cu Martin Heidegger („Doar un zeu ne mai poate salva!”), dar amintim un vers celebru al lui Mihai Eminescu – „dar piară oamenii cu toti, s-or naste iarăsi oameni”. Pentru fiinta spirituală universală acest act, al aparitiei mistice a altor oameni după ce toti cei de pe pământ au pierit, e cu putintă.
Pentru omul trăitor acum pe pământ, a renaste după disparitia totală a neamului omenesc, e cu neputintă. De aceea este atât de imperios ca în noaptea care vine, si ea vine!, să răsară Luna decusară, ca să se vadă în livadă, ca să putem cosi acel magnific cojoc de iarbă, la care roade atât de pasnic murgul, atât de necrutător timpul, atât de jucăus vesnicia.
|
de Andrei Vartic 1/29/2007 |
Contact: |
|
|
